Despre bucuria dansului, cu scriitoarea NORA IUGA

Dia Radu
"Nevoia de a dansa e nevoia de a iubi”

- Despre frumusețea și emoția dansului s-au scris pagini întregi. Și totuși, niciodată nu poate fi spus totul. Iar când cel care povestește este poet, așa cum sunteți și dvs., cu siguranță că imaginația joa­că un rol important. S-o luăm pe firul amin­tirilor. Care e primul dans la care ați fost mar­toră?

- M-ai lăsat fără grai! Scotocesc prin copilăria mea, dar nu găsesc nici un dans de care să-mi aduc aminte cu înfrigurarea cu care priveam fan­tomele din "Tunelul Timpului”, când mă duceam la Moși. Nu-mi pot aminti când am văzut primul dans. Știu însă când am dansat prima dată. Era în Germania, unde părinții mei se aflau în turneu, la un carnaval de Sankt Martin. Aveam cinci ani și am câștigat marele trofeu - un tort de ciocolată. Eram Prințesa Miozotis. M-a invitat la dans Winnetou, un neamț mititel, își pudrase obrazul cu boia și purta pe cap o impresionantă coroană din pene de gâscă. Era școlar într-a treia primară la Düsseldorf. Așadar, emoția primului dans mi-a dat-o un tort de ciocolată și un băiețaș costumat în "piele roșie”.Am observat - nu numai la Tiberiu (băiatul meu), ci și la alții - că încă înainte de a începe să meargă, copiii se țin de stinghia patului, se ridică în picioare și încep să salte în timpul muzicii, pe bătăile tocătorului cu care se tocau pe vremuri vinetele, sau la simpla bătaie din palme a mamei. Mai târziu, pe la trei ani, îi vezi cu ochii țintă pe ecranul televizorului imi­tând dansatorii. Sau se po­me­nesc "dansând” din senin, în casă, în curte, pe stradă, împinși de-un ritm lăuntric. N-au nevoie de muzică; asta se cheamă instinct. Cheful ăsta subit de a te în­vârti, de a-ți desface larg bra­țele și de-a face viraje în aer, de-a te ridica pe vârfuri, un­du­indu-ți șoldurile înguste, în­tr-o mișcare frumoasă, cu grație... Ăsta e dansul pur - o nevoie de a-ți arăta corpul în bucuria miș­cării lui, o nevoie de seducție, total inconștientă. Eu așteptam cu nerăbdare să fac cinci ani, pentru că în mintea mea, la cinci ani deveneam domnișoară și mă puteam mărita.

- Ați dansat de bucurie, vreo­dată, în anii copi­lă­riei?

- De multe ori. Când Perus Tongurian, prietena mea ar­mean­că, din clasa a șaptea, pe care o iubeam pe vre­mea aceea, mă mângâia pe păr, cădeam în folia titire­zului. Îmi desfăceam mâinile și începeam să mă învârt din ce în ce mai repede până ame­țeam și intram într-un fel de imponderabilitate. Asta se întâmpla de obicei în re­creație. Nevoia de a ne învârti în asemenea momente ne amintește mișcarea planetelor care am fost și vom fi.

Un examen ratat

- V-ați născut într-o familie de artiști. Ma­ma dvs. a fost balerină, cum de nu v-a atras cariera de dansa­toare?

- Mama obișnuia uneori să facă studii pen­tru balet și acasă, în fața oglinzii. Eu o urmă­ream cu o febrilitate greu de explicat. Eram o fetiță de 6, 7 ani și îmi dădeam seama că îmi doresc și eu să fac la fel. Văzându-mi in­teresul, mama a început, mai mult în joacă, să mă tes­teze să vadă dacă am, într-adevăr, dotarea fizică nece­sară, care i se cere unui viitor ba­lerin. Mă pomeneam brusc așezată pe podea, după care începea tortura. Tre­buia să-mi aduc călcâiele foarte sus și mama mă apăsa pe ambii genunchi, ca să vadă dacă am des­chi­dere. Îmi lua un picior și încerca să mi-l aducă după ceafă. Fără îndoială, lucrul ăsta îmi pro­ducea dureri, dar cât timp mama zâmbea încântată, eram în culmea fericirii. N-am să înțeleg niciodată de ce, când am împlinit 13 ani și puteam să intru în baletul de copii al Operei Române, mama s-a opus cu înver­șu­nare.

- V-a părut vreodată rău că n-ați luat-o pe urmele ei?

- Nu, frustrarea pe care am simțit-o acut e că nu am devenit o artistă de scenă. Eu îmi do­ream, de fapt, scena! Am și dat examen la Tea­tru, dar, neinspirată, mi-am ales o poezie de Coșbuc, care nu mi se potrivea. Pesemne am recitat-o destul de patetic, încât domnul Beli­gan s-a îngrozit și mi-a zis că am o dicție proas­tă, care nu s-ar putea remedia. Am re­cuperat însă acum, în ultimii zece ani, când am gustat din plin spectacolul de a fi pe scenă. Toate lecturile mele de poezie sau proză realizate în Germania, cu reflectoarele asupra mea, suspansul, scena, ochii ațintiți spre mine m-au făcut să mă simt mai degrabă actor decât scriitor.

- În schimb, ca un dar peste generații, cariera mamei a fost urmată de fiul dvs., Tiberiu Almosnino.

- Spre bucuria mea, Tiberiu m-a recompensat. Eram îngrijorată că, de câte ori îl întrebam ce vrea să facă în viață, răspundea invariabil "Nimic!”. Și într-o di­mi­nea­ță, când împlinise deja 9 ani, a venit la mine în bucătărie și mi-a spus "Nu vreau să fac decât balet”. Evident că am aceptat imediat. A devenit, peste ani, prim-balerin la Opera Română. Acum e maestru de balet. Între mama și el am fost eu, veriga mea a fost de poezie, nu de dans, dar lanțul nu s-a rupt, semn că între poezie și dans e o perfectă compatibilitate. Nu pot să uit adagio-ul lui Tiberiu din Romeo și Julieta. Cine mi-a citit cărțile știe că nu fac parte dintre mamele care se laudă cu băieții lor, dar aici n-am alt exemplu mai bun ca să-mi argumentez ideea. Dacă dansatorul, în timpul dansului, nu se simte îndrăgostit cu adevărat de partenera lui, nu trăiește și nu comunică emoție. Tiberiu s-a născut cu darul ăsta, când dansează, masca se preface în propria lui piele. Pe scena Operei Române, n-am văzut nici un balerin să știe să fie mai îndrăgostit ca Tiberiu, așa cum nici un actor de film n-a știut vreodată să fie mai îndră­gostit ca Gerard Philippe.

"În livada cu cipreși/ Doarme luna pe un preș”

- Cred că dansul e dintotdeauna asociat cu dra­gostea...

- Da, chiar cred că mișcarea e felul de a se ma­ni­festa al materiei, e chiar modul ei de existență, iar dan­sul, ex­pre­sia acestei mișcări, cu ajutorul trupului. Dan­sul, bucuria pi­cioa­relor când reușesc să se des­prin­dă de pământ și corpul începe să plutească, bucuria brațelor care fâlfâie în aer ca aripile păsărilor, bătăile ritmice ale palmelor, ale tălpilor, arcuirea întregului trup ca un copac care se dăruie vân­tului, ce sunt toate astea dacă nu dorință? O dorință impusă de a con­tinua un lanț nesfârșit, impo­sibil de realizat, decât prin alipi­rea unei verigi de altă verigă... Sunt caraghioase metaforele me­le, dar în dragoste nu suntem de­cât o verigă chemată de altă ve­rigă ca să prelungim lanțul la nesfârșit. De aceea, fără îndoială, nevoia de a dansa e nevoia de a iubi, fie că se manifestă în grup, în doi sau de unul sin­gur, în ega­lă măsură la om și la animal, ajun­gând să îm­brace forme subli­me, măști proprii, ritualuri aproa­pe per­verse pentru atin­ge­rea finalității. Mă gândesc, de pil­­dă, la preludiile care trans­formă carnea în biserică, tre­când pragul metafizicului, îm­pingând amânarea până la paroxismul dorinței, teribilele dansuri nupțiale ale păsărilor, boncăluitul cer­bilor, ritmurile satanice, sim­bo­­lurile sexului la socie­tățile tribale... Oare ce sunt toate aceste înscenări, puse în slujba marelui simbol "falic”, decât forme ale dansu­lui, care unește în el instinc­tul cu ademenirea, ca inten­ție sublimă, și naște "ar­monia”, în concepția mea, sin­gura definiție a prin­cipiului cosmic. Iar sunt prețioasă. Nu te speria! (râde)

- Există o zonă a poeziei care se asociază cu dansul? Când scrieți poezie vi se întâmplă vreodată să simțiți că dansați?

- Poezia nu poate fi dezlipită de dans, fiindcă amân­două împart același sac de dormit numit muzică. Eu am făcut chiar un experiment pe care vreau să-l prezint în­tr-un spectacol. Am scris poezii pe ritmuri de dans. Tan­go, foxtrot, cha-cha, bolero, menuet etc. Ele se pot dan­sa doar la lectura ritmată a textului și fără muzică.

- Spuneți-ne câteva versuri dansante

- În livada cu cipreși/ cha cha cha/ cha cha cha
Doarme luna pe un preș/ cha cha cha/ cha cha cha
Ea se-ntoamnă, eu mă-ntomn/cha cha cha/ cha cha cha
Că nu vine nici un domn/ cha cha cha/ cha cha cha
Zboar-un somn cu aripioare/ cha cha cha/ cha cha cha
Că-n Granada-i nuntă mare/ cha cha cha/ cha cha cha

- Ați vorbit mai înainte de un dans-armonie. Dar dansul mai înseamnă și libertate, înseamnă bucuria de a te dezlănțui, de a fi liber.

- Dansul e total. E și mistică, și erotism, și spec­tacol, și libertate, desigur. Poate dansul e și o formă de exorcism; prin exacerbarea trupului ca într-o mișcare cen­trifugă, poți ajunge să ieși din el, să-ți dai jos mate­ria de pe tine. Îți amintești versurile lui Blaga: "O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat/ să nu se simtă Dumnezeu în mine/ un rob în temniță încătușat”?

Coapsa leoaicei

- Cum găsiți dansul în doi? Voluptuos? Senzual? Se înnobilează el prin prezența celuilalt?

- Nu există nimic pe lumea asta să imite mai bine dragostea, ca dansul în doi. Cine are norocul să tra­verseze Bulevardul Pellegrini din Buenos Aires și s-o ia pe Corriente în sus, cu vitrinele lui încărcate de afișe înfățișând dansatori înlănțuiți într-un tango argentinian, nu poate să nu recunoască acest lucru. Armonizarea per­fectă a pașilor, a brațelor, când toate mișcările își răspund, fandarea adâncă a unei gambe de femeie între picioarele partenerului, arcuirea până la pământ a unui trup ca o acceptare totală... ce poate să sugereze mai bine actul dragostei decât tangoul? Dar dansurile de societate s-au schimbat mult în ultimii cincizeci de ani, așa cum s-a schimbat până și felul de a iubi, mai ales fe­lul de a gândi dragostea, odată cu scurtarea timpului, cu acest timp de viață accelerat până la paroxism, și cu insta­larea unui Dumnezeu ultra-tehnologizat. Prin ba­ruri, prin discoteci, bărbații și femeile nu mai dansează unii cu alții, fiecare dansează pentru sine. Corpuri un­duindu-se senzual, mângâindu-se singure, unul în fața ce­luilalt. Ei nu se mai dăruie unul altuia. Fiecare își apar­ține exclusiv. Femeile nu știu ce mult au pierdut prin feminism. E un fel de disperare în această singu­ră­tate, în această distanță, un fel de părăsire, ca o dez­cor­po­rare. Ce cuvânt frumos am inventat, vezi?

- Pretutindeni în lume au apărut școli de dans, mai ales de tango. Senzualitatea apropierii, a îmbră­țișării, se poate învăța?

- Există astăzi mai mult ca oricând diverse mode care tra­ver­sează lumea, cum traver­sea­ză curenții ocea­nul. Și asta e în­curajator, dar uneori utopic. Există până și cursuri unde în­veți să devii poet! Școlile de dans au însă o îndelungată tra­diție în Occident. Acolo înveți să dansezi nu ca să devii dansa­tor profesionist; înveți să te miști elegant, să dai mâna ele­gant, să saluți elegant. Să-ți apro­pii trupul de alt trup ele­gant sau posesiv sau im­pon­derabil, după caz. Se formează o nouă cultură a mișcării in­te­ligente. Dar eu cred că și miș­carea instinc­tului e cel puțin la fel de importantă. Să nu uităm asta!

- În ultima vreme, chiar psi­hologia vorbește mult des­pre atingere. E atât de impor­tant să ne atingem?

- O, atingerea! Magnetis­mul pielii e solul fertil care per­petuează viața, care împinge unul spre altul și omul, și ani­malul. Când facem cunoștință, ne dăm mâna, când ne salutăm, ne dăm mâna, când ne despăr­țim, ne dăm mâna. Atingerea e supremul semn al recunoașterii noas­tre în celălalt, nu numai în cuplu, și în comunitate. Am văzut la grădina zoolo­gică din Berlin o scenă de neuitat. În cuști separate, des­părțiți de un grilaj, un leu și o leoaică. În spațiile dintre drugii de fier, coama leului atingea coapsa leoaicei. Păreau fericiți.

- Vi se întâmplă vreodată să dansați singură prin casă?

- Știu bine cum e să dan­sezi singură într-o cameră goa­lă. E grotesc felul ăsta de a dan­sa al unei femei de 80 de ani. Bucuria frenetică, mișca­rea în oglindă: uite că se mai poate! Ce cheamă ea înapoi? Și pe urmă, căderea în fo­toliu, gâ­fâitul, bătăile inimii... Ce-a fost asta, mă întreb atunci: dan­sul, dragostea? Când dansezi sin­gur, dansul nu mai seamănă cu dragostea. Se con­su­mă în gând, par­că scrii. E trist.

- Întâlnirea cu moartea e tot un dans, vă gândiți vreodată la ea? Te cheamă, te ferești, te cheamă...

- Nu mi-am imaginat niciodată că întâlnirea cu moar­tea ar putea fi un dans. Nu mi-o imaginez decât luptă sau accep­tare. Dar după aceea, vai, după aceea, sub pă­mânt în­cepe balul impe­rial, ca­drilul celulelor ve­­getale și animale, sa­rabanda firelor de păr cu firele de iarbă, cuplarea totală a cenușii cu pă­mântul. Marele dans ne­sfâr­șit. Lu­mea e bucu­rie, ori­unde ne-am afla!

- Cum vi se par oa­menii care nu dansea­ză?

- Eu știu ce să spun? Îmi stârnesc milă. Cred că sunt complexați sau consideră că e nedemn să-ți ma­nifești bucuria în public. Asta mă face să mă gândesc la cei care insistă să ne facă să credem că Iisus n-a râs nicio­dată. Dar eu prefer să înțeleg întrebarea ta altfel: "Cum ți se par bărbații care nu dansează?”. Ador dansul, cred că ți-ai dat seama că-mi place și să dansez. Dar, în mod paradoxal, mă atrag mai mult bărbații care nu dansează. Uite, îmi amintesc de o seară cu un bărbat pe care nu l-am văzut decât o sin­gură dată. Am stat minute în șir față în față, fără să ne mișcăm, ți­nându-ne de mâini, și doar legănându-ne abia simțit. Ni­ciodată n-am trăit ceva mai senzual. Vor­ba unei prie­tene: "Singurul lucru vulgar în amor e miș­carea”. Dar viața nu e "nobilă”, e "vulgară”, dansul poa­te fi în toate felurile, deci greu de definit.

În "Club A”

- Dansul cosmic, dansul astrelor, a devenit o ima­gine comună. Ne-am putea imagina universul dan­sând?

- Mișcarea e permanent în noi și în afara noastră, în celule și în molecule, în săritura puricelui și în marile piruete ale planetelor; orice mișcare e dans, o fugărire per­petuă a elementelor dintr-o nevoie de a ajunge un­deva, unde? Întreg universul dansează fără încetare. Cred că suntem funambuleștile cre­ații ale unui păpușar dansator. El nu e mort, doarme doar și visează că mon­tea­ză balete totale...

- Frumos spus!

- Am văzut în copilărie, în vitrina unei prăvălii din Piața Matache, un "pas de deux” cu două rațe de ju­cărie, care beau alternativ apă, într-un ritm perfect, din același lighenaș, și nu se opreau niciodată. Dedesubt, pe un carton scria Perpetuum mobile. Poate în cele do­uă rațe de plastic, mișcându-se identic, ca două jumătăți - Yin și Yang -, stă cheia funcționării marelui meca­nism fără cusur, numit cosmos. Dar, uite cum fac eu pe grozava aici, încercând să arăt că și pe traseele creie­rului, ca și pe cele galactice, se dansează pe rupte, fiind­că altfel s-ar duce dracului "osia lumii”, când, de fapt, noi două nici n-am pus punctul pe i: care e granița de unde miș­carea, ca necesitate primară de exprimare a ma­teriei noastre, se dă de trei ori peste cap și se face dans? Fiindcă tocmai acest neastâmpăr permanent care "miș­că râul, ramul”, continuând și în moarte, prin descom­pu­nere - de-asta există un infinit și în stânga lui zero, nu?-, devine, rând pe rând, declan­șator de extaz erotic, mistic, evident estetic, devine dans. Ți-a plă­cut de­monstrația asta ca la cate­dră? (râde)

- Mi-a plăcut! Vi se mai în­tâm­plă să dansați în public? Vă mai bucurați de energia extraordinară pe care o oferă dansul?

- Ultima dată, am dansat când am împlinit 81 de ani, în Club A. Erau foarte mulți tineri care îmi orga­ni­zaseră o seară, cu tort de ciocolată și șampanie și care, la un moment dat, m-au provocat să dansez. Mă și mir, când încep să dansez, am sentimentul că n-o să fac față, că e prea mult pen­tru mine, cea de acum. Dar e de ajuns să continuu, să insist, și-mi re­gă­sesc surprin­zător tonusul, punân­du-mi în mișcare restul de tinerețe care mi-a mai rămas. Dansul acesta alături de alții nu e ca dansul făcut în singu­ră­tate. E altfel, mă bucură și mă în­ti­ne­rește, mă face să uit avariile tim­pului, de par­că în mod miraculos mi-aș re­gă­si trupul de la 30 de ani.