- Despre frumusețea și emoția dansului s-au scris pagini întregi. Și totuși, niciodată nu poate fi spus totul. Iar când cel care povestește este poet, așa cum sunteți și dvs., cu siguranță că imaginația joacă un rol important. S-o luăm pe firul amintirilor. Care e primul dans la care ați fost martoră?
- M-ai lăsat fără grai! Scotocesc prin copilăria mea, dar nu găsesc nici un dans de care să-mi aduc aminte cu înfrigurarea cu care priveam fantomele din "Tunelul Timpului”, când mă duceam la Moși. Nu-mi pot aminti când am văzut primul dans. Știu însă când am dansat prima dată. Era în Germania, unde părinții mei se aflau în turneu, la un carnaval de Sankt Martin. Aveam cinci ani și am câștigat marele trofeu - un tort de ciocolată. Eram Prințesa Miozotis. M-a invitat la dans Winnetou, un neamț mititel, își pudrase obrazul cu boia și purta pe cap o impresionantă coroană din pene de gâscă. Era școlar într-a treia primară la Düsseldorf. Așadar, emoția primului dans mi-a dat-o un tort de ciocolată și un băiețaș costumat în "piele roșie”.Am observat - nu numai la Tiberiu (băiatul meu), ci și la alții - că încă înainte de a începe să meargă, copiii se țin de stinghia patului, se ridică în picioare și încep să salte în timpul muzicii, pe bătăile tocătorului cu care se tocau pe vremuri vinetele, sau la simpla bătaie din palme a mamei. Mai târziu, pe la trei ani, îi vezi cu ochii țintă pe ecranul televizorului imitând dansatorii. Sau se pomenesc "dansând” din senin, în casă, în curte, pe stradă, împinși de-un ritm lăuntric. N-au nevoie de muzică; asta se cheamă instinct. Cheful ăsta subit de a te învârti, de a-ți desface larg brațele și de-a face viraje în aer, de-a te ridica pe vârfuri, unduindu-ți șoldurile înguste, într-o mișcare frumoasă, cu grație... Ăsta e dansul pur - o nevoie de a-ți arăta corpul în bucuria mișcării lui, o nevoie de seducție, total inconștientă. Eu așteptam cu nerăbdare să fac cinci ani, pentru că în mintea mea, la cinci ani deveneam domnișoară și mă puteam mărita.
- Ați dansat de bucurie, vreodată, în anii copilăriei?
- De multe ori. Când Perus Tongurian, prietena mea armeancă, din clasa a șaptea, pe care o iubeam pe vremea aceea, mă mângâia pe păr, cădeam în folia titirezului. Îmi desfăceam mâinile și începeam să mă învârt din ce în ce mai repede până amețeam și intram într-un fel de imponderabilitate. Asta se întâmpla de obicei în recreație. Nevoia de a ne învârti în asemenea momente ne amintește mișcarea planetelor care am fost și vom fi.
Un examen ratat
- V-ați născut într-o familie de artiști. Mama dvs. a fost balerină, cum de nu v-a atras cariera de dansatoare?
- Mama obișnuia uneori să facă studii pentru balet și acasă, în fața oglinzii. Eu o urmăream cu o febrilitate greu de explicat. Eram o fetiță de 6, 7 ani și îmi dădeam seama că îmi doresc și eu să fac la fel. Văzându-mi interesul, mama a început, mai mult în joacă, să mă testeze să vadă dacă am, într-adevăr, dotarea fizică necesară, care i se cere unui viitor balerin. Mă pomeneam brusc așezată pe podea, după care începea tortura. Trebuia să-mi aduc călcâiele foarte sus și mama mă apăsa pe ambii genunchi, ca să vadă dacă am deschidere. Îmi lua un picior și încerca să mi-l aducă după ceafă. Fără îndoială, lucrul ăsta îmi producea dureri, dar cât timp mama zâmbea încântată, eram în culmea fericirii. N-am să înțeleg niciodată de ce, când am împlinit 13 ani și puteam să intru în baletul de copii al Operei Române, mama s-a opus cu înverșunare.
- V-a părut vreodată rău că n-ați luat-o pe urmele ei?
- Nu, frustrarea pe care am simțit-o acut e că nu am devenit o artistă de scenă. Eu îmi doream, de fapt, scena! Am și dat examen la Teatru, dar, neinspirată, mi-am ales o poezie de Coșbuc, care nu mi se potrivea. Pesemne am recitat-o destul de patetic, încât domnul Beligan s-a îngrozit și mi-a zis că am o dicție proastă, care nu s-ar putea remedia. Am recuperat însă acum, în ultimii zece ani, când am gustat din plin spectacolul de a fi pe scenă. Toate lecturile mele de poezie sau proză realizate în Germania, cu reflectoarele asupra mea, suspansul, scena, ochii ațintiți spre mine m-au făcut să mă simt mai degrabă actor decât scriitor.
- În schimb, ca un dar peste generații, cariera mamei a fost urmată de fiul dvs., Tiberiu Almosnino.
- Spre bucuria mea, Tiberiu m-a recompensat. Eram îngrijorată că, de câte ori îl întrebam ce vrea să facă în viață, răspundea invariabil "Nimic!”. Și într-o dimineață, când împlinise deja 9 ani, a venit la mine în bucătărie și mi-a spus "Nu vreau să fac decât balet”. Evident că am aceptat imediat. A devenit, peste ani, prim-balerin la Opera Română. Acum e maestru de balet. Între mama și el am fost eu, veriga mea a fost de poezie, nu de dans, dar lanțul nu s-a rupt, semn că între poezie și dans e o perfectă compatibilitate. Nu pot să uit adagio-ul lui Tiberiu din Romeo și Julieta. Cine mi-a citit cărțile știe că nu fac parte dintre mamele care se laudă cu băieții lor, dar aici n-am alt exemplu mai bun ca să-mi argumentez ideea. Dacă dansatorul, în timpul dansului, nu se simte îndrăgostit cu adevărat de partenera lui, nu trăiește și nu comunică emoție. Tiberiu s-a născut cu darul ăsta, când dansează, masca se preface în propria lui piele. Pe scena Operei Române, n-am văzut nici un balerin să știe să fie mai îndrăgostit ca Tiberiu, așa cum nici un actor de film n-a știut vreodată să fie mai îndrăgostit ca Gerard Philippe.
"În livada cu cipreși/ Doarme luna pe un preș”
- Cred că dansul e dintotdeauna asociat cu dragostea...
- Da, chiar cred că mișcarea e felul de a se manifesta al materiei, e chiar modul ei de existență, iar dansul, expresia acestei mișcări, cu ajutorul trupului. Dansul, bucuria picioarelor când reușesc să se desprindă de pământ și corpul începe să plutească, bucuria brațelor care fâlfâie în aer ca aripile păsărilor, bătăile ritmice ale palmelor, ale tălpilor, arcuirea întregului trup ca un copac care se dăruie vântului, ce sunt toate astea dacă nu dorință? O dorință impusă de a continua un lanț nesfârșit, imposibil de realizat, decât prin alipirea unei verigi de altă verigă... Sunt caraghioase metaforele mele, dar în dragoste nu suntem decât o verigă chemată de altă verigă ca să prelungim lanțul la nesfârșit. De aceea, fără îndoială, nevoia de a dansa e nevoia de a iubi, fie că se manifestă în grup, în doi sau de unul singur, în egală măsură la om și la animal, ajungând să îmbrace forme sublime, măști proprii, ritualuri aproape perverse pentru atingerea finalității. Mă gândesc, de pildă, la preludiile care transformă carnea în biserică, trecând pragul metafizicului, împingând amânarea până la paroxismul dorinței, teribilele dansuri nupțiale ale păsărilor, boncăluitul cerbilor, ritmurile satanice, simbolurile sexului la societățile tribale... Oare ce sunt toate aceste înscenări, puse în slujba marelui simbol "falic”, decât forme ale dansului, care unește în el instinctul cu ademenirea, ca intenție sublimă, și naște "armonia”, în concepția mea, singura definiție a principiului cosmic. Iar sunt prețioasă. Nu te speria! (râde)
- Există o zonă a poeziei care se asociază cu dansul? Când scrieți poezie vi se întâmplă vreodată să simțiți că dansați?
- Poezia nu poate fi dezlipită de dans, fiindcă amândouă împart același sac de dormit numit muzică. Eu am făcut chiar un experiment pe care vreau să-l prezint într-un spectacol. Am scris poezii pe ritmuri de dans. Tango, foxtrot, cha-cha, bolero, menuet etc. Ele se pot dansa doar la lectura ritmată a textului și fără muzică.
- Spuneți-ne câteva versuri dansante
- În livada cu cipreși/ cha cha cha/ cha cha cha
Doarme luna pe un preș/ cha cha cha/ cha cha cha
Ea se-ntoamnă, eu mă-ntomn/cha cha cha/ cha cha cha
Că nu vine nici un domn/ cha cha cha/ cha cha cha
Zboar-un somn cu aripioare/ cha cha cha/ cha cha cha
Că-n Granada-i nuntă mare/ cha cha cha/ cha cha cha
- Ați vorbit mai înainte de un dans-armonie. Dar dansul mai înseamnă și libertate, înseamnă bucuria de a te dezlănțui, de a fi liber.
- Dansul e total. E și mistică, și erotism, și spectacol, și libertate, desigur. Poate dansul e și o formă de exorcism; prin exacerbarea trupului ca într-o mișcare centrifugă, poți ajunge să ieși din el, să-ți dai jos materia de pe tine. Îți amintești versurile lui Blaga: "O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat/ să nu se simtă Dumnezeu în mine/ un rob în temniță încătușat”?
Coapsa leoaicei
- Cum găsiți dansul în doi? Voluptuos? Senzual? Se înnobilează el prin prezența celuilalt?
- Nu există nimic pe lumea asta să imite mai bine dragostea, ca dansul în doi. Cine are norocul să traverseze Bulevardul Pellegrini din Buenos Aires și s-o ia pe Corriente în sus, cu vitrinele lui încărcate de afișe înfățișând dansatori înlănțuiți într-un tango argentinian, nu poate să nu recunoască acest lucru. Armonizarea perfectă a pașilor, a brațelor, când toate mișcările își răspund, fandarea adâncă a unei gambe de femeie între picioarele partenerului, arcuirea până la pământ a unui trup ca o acceptare totală... ce poate să sugereze mai bine actul dragostei decât tangoul? Dar dansurile de societate s-au schimbat mult în ultimii cincizeci de ani, așa cum s-a schimbat până și felul de a iubi, mai ales felul de a gândi dragostea, odată cu scurtarea timpului, cu acest timp de viață accelerat până la paroxism, și cu instalarea unui Dumnezeu ultra-tehnologizat. Prin baruri, prin discoteci, bărbații și femeile nu mai dansează unii cu alții, fiecare dansează pentru sine. Corpuri unduindu-se senzual, mângâindu-se singure, unul în fața celuilalt. Ei nu se mai dăruie unul altuia. Fiecare își aparține exclusiv. Femeile nu știu ce mult au pierdut prin feminism. E un fel de disperare în această singurătate, în această distanță, un fel de părăsire, ca o dezcorporare. Ce cuvânt frumos am inventat, vezi?
- Pretutindeni în lume au apărut școli de dans, mai ales de tango. Senzualitatea apropierii, a îmbrățișării, se poate învăța?
- Există astăzi mai mult ca oricând diverse mode care traversează lumea, cum traversează curenții oceanul. Și asta e încurajator, dar uneori utopic. Există până și cursuri unde înveți să devii poet! Școlile de dans au însă o îndelungată tradiție în Occident. Acolo înveți să dansezi nu ca să devii dansator profesionist; înveți să te miști elegant, să dai mâna elegant, să saluți elegant. Să-ți apropii trupul de alt trup elegant sau posesiv sau imponderabil, după caz. Se formează o nouă cultură a mișcării inteligente. Dar eu cred că și mișcarea instinctului e cel puțin la fel de importantă. Să nu uităm asta!
- În ultima vreme, chiar psihologia vorbește mult despre atingere. E atât de important să ne atingem?
- O, atingerea! Magnetismul pielii e solul fertil care perpetuează viața, care împinge unul spre altul și omul, și animalul. Când facem cunoștință, ne dăm mâna, când ne salutăm, ne dăm mâna, când ne despărțim, ne dăm mâna. Atingerea e supremul semn al recunoașterii noastre în celălalt, nu numai în cuplu, și în comunitate. Am văzut la grădina zoologică din Berlin o scenă de neuitat. În cuști separate, despărțiți de un grilaj, un leu și o leoaică. În spațiile dintre drugii de fier, coama leului atingea coapsa leoaicei. Păreau fericiți.
- Vi se întâmplă vreodată să dansați singură prin casă?
- Știu bine cum e să dansezi singură într-o cameră goală. E grotesc felul ăsta de a dansa al unei femei de 80 de ani. Bucuria frenetică, mișcarea în oglindă: uite că se mai poate! Ce cheamă ea înapoi? Și pe urmă, căderea în fotoliu, gâfâitul, bătăile inimii... Ce-a fost asta, mă întreb atunci: dansul, dragostea? Când dansezi singur, dansul nu mai seamănă cu dragostea. Se consumă în gând, parcă scrii. E trist.
- Întâlnirea cu moartea e tot un dans, vă gândiți vreodată la ea? Te cheamă, te ferești, te cheamă...
- Nu mi-am imaginat niciodată că întâlnirea cu moartea ar putea fi un dans. Nu mi-o imaginez decât luptă sau acceptare. Dar după aceea, vai, după aceea, sub pământ începe balul imperial, cadrilul celulelor vegetale și animale, sarabanda firelor de păr cu firele de iarbă, cuplarea totală a cenușii cu pământul. Marele dans nesfârșit. Lumea e bucurie, oriunde ne-am afla!
- Cum vi se par oamenii care nu dansează?
- Eu știu ce să spun? Îmi stârnesc milă. Cred că sunt complexați sau consideră că e nedemn să-ți manifești bucuria în public. Asta mă face să mă gândesc la cei care insistă să ne facă să credem că Iisus n-a râs niciodată. Dar eu prefer să înțeleg întrebarea ta altfel: "Cum ți se par bărbații care nu dansează?”. Ador dansul, cred că ți-ai dat seama că-mi place și să dansez. Dar, în mod paradoxal, mă atrag mai mult bărbații care nu dansează. Uite, îmi amintesc de o seară cu un bărbat pe care nu l-am văzut decât o singură dată. Am stat minute în șir față în față, fără să ne mișcăm, ținându-ne de mâini, și doar legănându-ne abia simțit. Niciodată n-am trăit ceva mai senzual. Vorba unei prietene: "Singurul lucru vulgar în amor e mișcarea”. Dar viața nu e "nobilă”, e "vulgară”, dansul poate fi în toate felurile, deci greu de definit.
În "Club A”
- Dansul cosmic, dansul astrelor, a devenit o imagine comună. Ne-am putea imagina universul dansând?
- Mișcarea e permanent în noi și în afara noastră, în celule și în molecule, în săritura puricelui și în marile piruete ale planetelor; orice mișcare e dans, o fugărire perpetuă a elementelor dintr-o nevoie de a ajunge undeva, unde? Întreg universul dansează fără încetare. Cred că suntem funambuleștile creații ale unui păpușar dansator. El nu e mort, doarme doar și visează că montează balete totale...
- Frumos spus!
- Am văzut în copilărie, în vitrina unei prăvălii din Piața Matache, un "pas de deux” cu două rațe de jucărie, care beau alternativ apă, într-un ritm perfect, din același lighenaș, și nu se opreau niciodată. Dedesubt, pe un carton scria Perpetuum mobile. Poate în cele două rațe de plastic, mișcându-se identic, ca două jumătăți - Yin și Yang -, stă cheia funcționării marelui mecanism fără cusur, numit cosmos. Dar, uite cum fac eu pe grozava aici, încercând să arăt că și pe traseele creierului, ca și pe cele galactice, se dansează pe rupte, fiindcă altfel s-ar duce dracului "osia lumii”, când, de fapt, noi două nici n-am pus punctul pe i: care e granița de unde mișcarea, ca necesitate primară de exprimare a materiei noastre, se dă de trei ori peste cap și se face dans? Fiindcă tocmai acest neastâmpăr permanent care "mișcă râul, ramul”, continuând și în moarte, prin descompunere - de-asta există un infinit și în stânga lui zero, nu?-, devine, rând pe rând, declanșator de extaz erotic, mistic, evident estetic, devine dans. Ți-a plăcut demonstrația asta ca la catedră? (râde)
- Mi-a plăcut! Vi se mai întâmplă să dansați în public? Vă mai bucurați de energia extraordinară pe care o oferă dansul?
- Ultima dată, am dansat când am împlinit 81 de ani, în Club A. Erau foarte mulți tineri care îmi organizaseră o seară, cu tort de ciocolată și șampanie și care, la un moment dat, m-au provocat să dansez. Mă și mir, când încep să dansez, am sentimentul că n-o să fac față, că e prea mult pentru mine, cea de acum. Dar e de ajuns să continuu, să insist, și-mi regăsesc surprinzător tonusul, punându-mi în mișcare restul de tinerețe care mi-a mai rămas. Dansul acesta alături de alții nu e ca dansul făcut în singurătate. E altfel, mă bucură și mă întinerește, mă face să uit avariile timpului, de parcă în mod miraculos mi-aș regăsi trupul de la 30 de ani.