Amintirile Maicii Glicheria

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

La Sibiu și în satele din împrejurimile sale încă trăiesc ucenici ai Părintelui Arsenie Bo­ca. După o viață închinată lui Dumnezeu, ti­nerii care acum 65-70 de ani ascultau predicile fier­binți ale duhovnicului de la Sâm­băta, așteaptă smeriți întâlnirea cu Mi­rele Ceresc.
La Ocna Sibiului, locali­tate cău­tată mai ales pentru lacurile sale să­rate, am cu­noscut-o, cu sprijinul pă­rin­telui Ioan Sofonea, pe Maica Gli­cheria. La 87 de ani, trăiește retrasă în urbea sa natală, susți­nută de Ade­la, o soră duhov­ni­ceas­că. S-a născut pe 19 iu­lie 1925 la Ocna, într-o fa­milie cu zece copii. Părinții săi, Savu și Maria Curtean, oameni cu frica lui Dum­ne­zeu, care trăiau din creșterea animalelor și cultivarea pă­mântului, au botezat-o cu numele Maicii Dom­nului: Maria. Bună, evla­vioasă și inteligentă - așa cum a ca­racterizat-o Părintele Arse­nie -, Maica Glicheria are în glasul său hotărârea celui ca­re a îndru­mat-o spre călu­gărie.

O întâlnire pentru o viață

În vremea copilăriei mele - povestește Maica Gli­cheria - era aici, la Ocna, un părinte pe nume Roșca. Duminică dimineața mergeam la școală, să facem gim­nastică, și-apoi veneam, așezați pe două rânduri, la biserică. Pe mine m-a pus să am grijă de rândul fe­telor, ca nu cumva să plece și să nu vină la slujbă vreuna dintre ele. În biserică, Părintele Roșca ne punea pe fete în stânga și pe băieți în dreapta.
Când eram în clasa a 7-a, a venit la Ocna un preot nou, Miron Mihăilescu, ca să slujească, să îl cunoască oa­menii și să-l aleagă ca preot în sat. Ocna are trei bise­rici ortodoxe, mai multe parohii și una era vacantă. Țin minte ca azi: în ziua când a venit Părintele Mihăi­lescu, era împreună cu Părintele Roșca și i-am întâlnit în curtea bisericii. Le-am sărutat mâna cu smerenie. Atunci Părintele Roșca a zis cu entuziasm:
- Asta-i fata noastră! Mamă-sa ne face pâine și boboloț. Ea ne-aduce pâine și bo­bo­loț și lapte, pe gratis! Tată-său ne lucră locurile și ne-aduce lemne din pădure. Pe gratis!
Tata era un om foarte bun. Numai cu draga tatălui și draga tuțului îmi vorbea. Mama, la fel, îmi spunea cruciu mumii, cruciule. Odată, când veneam de la casa noastră, de pe strada mică și mergeam la sora mea mai mare, la lița Paraschiva, m-am întâlnit pe drum cu pă­rintele Mihăi­lescu și el mi-a zis: "Când te duci acasă, în­treabă-i pe mamă-ta și pe tată-tău dacă nu te lasă să vii să stai la noi, până ne gă­sim o servitoare. Pe Ana n-o mai putem ține”. Am aflat mai târziu că Ana venea seara acasă cu băieți, care o țineau de vorbă la poartă, și n-avea grijă de copiii părin­te­lui, așa cum s-ar fi cu­venit. M-am dus acasă și am zis mamei care e dorința părintelui Mihăi­les­cu: "Eu te las, draga mamii, da' du-te și-ntreabă și pe tată-tău”. Tata făcea lătura la porci într-o găleată, în curte. "Te duci”, a zis tata, "da' fără bani, până își găsește o servitoare”. De la 14 ani și până la 22 de ani, când m-am dus la mânăstire, am stat la dânșii, la familia preotului Miron Mihăilescu.
Și odată, să fi fost prin 1943-44, la Părintele Miron Mihăilescu a venit Părintele Arsenie Boca. Se cu­noș­teau din timpul studiilor la Aca­demia Teologică "An­dreiană” din Sibiu. Erau prieteni. Doamna preoteasă m-a rugat să calc cearșafuri, să îmbrac pernele și să fac patul pe care urma să doarmă Părintele Arsenie. Credeți c-a putut să doarmă?! A șezut toată noaptea pe un scaun. S-a umplut camera de oameni. Era plin gan­gul, și chiar și în stradă așteptau oamenii la rând, ca să poată vorbi cu Părintele Arsenie. Fiecare voia să-și spu­nă necazurile, să primească un sfat. Târziu, după ce a plecat toată lumea, a venit în bucătărie, ca să se spele la chiuvetă. Și atunci i-am zis:
- Părinte, eu vreau să mă duc la mânăstire.
- Dar părinții tăi vor să te lase?
- Da.
- Mai vii pe la Sâmbăta și-apăi mai stăm de vorbă. Bine?
- Da, Părinte.
S-a spălat și a plecat. Și de atunci am început să merg la Sâmbăta, la Mânăs­tirea Brâncoveanu, doar doar îmi va zice într-o zi că e timpul să plec la mâ­năstire.

Văzător cu duhul

Într-o duminică am plecat de la Ocna, împreună cu preotul Miron Mihăilescu, la Mânăstirea Brâncoveanu. De la gara Sâmbăta se mergea pe jos vreo 15 km. Pe drum, ne-a ajuns din urmă o căruță plină de oameni. Și ei mergeau la mânăstire. Cel care mâna caii a zis: "Hai sus în căruță!”. Noi i-am zis că nu mai e loc, dar el a răspuns: "Dacă-i loc în suflet, este și în căruță”. Cu greu ne-am suit. Stăteau oamenii și câte unul în poala celuilalt. Dar ce bucurie era să mergi cântând la mâ­năs­tire!
Sfânta Liturghie se făcea afară. Curtea era plină de oa­meni. Încă nu era făcut altarul din pădure. La sfâr­șitul slujbei, Părintele Arsenie a început predica spu­nând: "Iubiți credincioși...”. Deodată, a început o ploaie mare, care ne-a udat pe toți până la piele. Pă­rintele ne-a zis: "Nu vă speriați, că Acela care vă udă vă și usucă”. Și a continuat predica. Toți am ascultat cu mare atenție. A cuvântat mult și, în timp ce vorbea, Dumnezeu a dat un soare atât de puternic, încât pe când Părintele a terminat predica, eram toți uscați, de parcă n-ar fi fost nici o ploaie. Maica Glicheria la 87 de ani
Altădată, m-am dus singură la Mânăstirea Brân­co­veanu. S-a făcut priveghere afară, la altarul din pă­dure. A doua zi era un praznic mare. Și după slujbă, noap­tea, pe la ora 2, m-am așezat pe iarbă, cu sacoșa sub cap, ca să mă odihnesc. Erau mai mulți oameni pe lângă mi­ne. Era întuneric. Mânăstirea nu avea curent elec­tric. Deodată, aud o voce, departe:
- Cineva de la Ocna Sibiului?!... Cineva de la Ocna Si­biului!... Mă gândeam: Oare cine strigă?... Pe mine să mă caute?... Era Părintele Arsenie care se apropia, mer­gând peste lume, peste cei culcați pe iarbă, cum trec preoții cu Sfintele Daruri, peste oameni și haine, în locurile unde se ține acest obicei. Aud iar:
- Cineva de la Ocna Sibiului?!... Când a ajuns aproape de mine, am zis:
- Eu! Eu îs din Ocna.
- Hai!... Scoală-te de acolo! Tu ai apă la plămâni. Du-te acolo, în șop! M-am dus în șo­pron, unde mai erau vreo șase femei. Pe întune­ric, de la distanță, a știut că am apă la plămâni și că sunt de la Ocna Sibiului!... Între atâtea sute de oameni care erau acolo, pe jos! Și a venit să mă trimită în șopron, ca nu cumva să mă îmbolnăvesc mai rău.

Școală și călugărie

În vara lui 1947, m-am dus iar la Sâmbăta, cu pă­rin­tele Miron Mihăilescu. Tot la o sărbă­toare mare. Și atunci, noaptea, după prive­ghere, ne-a împărțit Părin­tele Arsenie. 32 de persoane se spovedesc la cutare preot, 32 la alt preot, 32 la alt preot. Pe întuneric a fost această împărțeală. M-am dus și eu într-o cămăruță. Stăteam și gândeam: îmi vine rândul ultima, că întâi intrau la spovedit oamenii mai în vârstă. Și numa' ce vine Părintele Mihăilescu și-mi spune: "Hai, că te chea­mă Părintele Arsenie!”. M-am dus. Părintele șe­dea pe o bancă lângă chilia dânsului, la stăreția veche.
- Ia loc, mi-a zis. Am șezut pe bancă lângă Sfinția sa.
- Părinte, eu vreau să mă duc la mânăstire, i-am spus din nou.
- Părinții vor să te lase? m-a întrebat, nu cumva ei să nu fie de acord.
- Da, Părinte. Mă lasă.
- Te duci pe data de 23 august, la Mâ­năstirea Bistrița de Vâlcea. Acolo faci și școală, și călugărie.
- Părinte, eu vreau să merg pentru că­lugărie. Nu cumva dacă nu știu ceva la școa­lă, dacă nu învăț bine, să mă dea afară.
- Da, mă, da' acolo faci și școală, și călugărie! - a zis zâmbind, dar cu hotărâre. Într-adevăr, acolo se făcea și liceul, și semi­narul. La 22 de ani, am plecat la mânăstire. Era în 1947. Liceul și seminarul îl făceam la Mânăstirea Hurezi.
La Mânăstirea Bistrița erau peste 700 de suflete: călugărițe, surori de mânăstire, eleve. Cam 400 dintre ele erau orfane sau părăsite de părinți, din pruncie. Ma­mele veneau și le lăsau noaptea, la poarta mânăs­tirii, cu un bilet în scutece. Când am ajuns eu acolo, unele dintre acestea erau deja călugărițe la mânăstire. Țin minte că era o fată demonizată. Maica Olga Gologan, sta­reța Mânăstirii Bistrița - Mama Olga, cum îi spu­neam noi - ne-a zis:
- Dacă o vedeți cum cade prin curte și face spume, s-o prindeți de deget, să strângeți tare și să vă rugați la Dumnezeu, să ziceți Tatăl nostru, ca să-și revină.
La Bistrița, făceam cu rândul, cu săptămâna, la bu­cătărie. Se coceau 9 cuptoare de pâine în 24 de ore. Se făceau și 32 de mămăligi în tuci. Tuciul era cât roata carului. Curgeau apele pe noi. Sâmbăta ieșeam din această slujire și intra altă serie.
După 4-5 ani de la venirea în mânăstire, am fost călugărită. Atunci au venit și alte patru tinere. Acestea studiaseră Teologia la Sibiu. Au vrut să se călugărească și Părintele Arsenie le-a trimis la Mânăstirea Bistrița de Vâlcea, unde urmau să fie și profesoare la Semi­na­rul Monahal. Eram 16 persoane pe listă pentru a ne călu­gări, dar a fost amânată tunderea noastră o săp­tămână și au fost călugărite mai întâi aceste patru fete, cu numele: Timoteia, Apolinaria, Paisia și Heruvima. Timoteia a trăit 104 ani. După o săptămână, am fost călugărită și eu, cu numele Glicheria.

O conducere pentru păcatele noastre

Nu departe de Mânăstirea Hurezi e Schitul "Sfân­tul Ștefan”. Biserica schitului era veche, afumată, părăsită. Un credincios din Constanța, care a venit și a rămas acolo, a făcut curățenie, a spălat pereții bisericii, a făcut de jur-împrejur ziduri groase de piatră, chilii, bucătărie și baie. Și o cameră mare, unde se lucrau covoare la gherghef, la războiul de țesut. Am făcut acolo un covor de lână cu culori naturale, așa cum e oaia: albă, neagră, maro, gri. La Pitești se duceau co­voarele. Și într-o zi, m-a întrebat Mama Olga:
- Tu ai făcut covorul cu culori naturale?
- Da.
- Trebuie să te duci la Pitești. Eu tremuram toată. Dacă n-am făcut bine vreo floricică și mă pedepsesc? Când colo, mi-au dat o diplomă, 200 de lei și o insignă, ca premiu.
Bătrânului care ajutase la restaurarea schitului, noi îi spuneam Tataia. Locuia și el la schit, într-o cameră. Maica stareță de la Horezu, Mihaela Ghișoiu, ucenică a Părintelui Arsenie, m-a dus să stau la Schitul "Sfân­tul Ștefan” și să am grijă de el, deși eu la început nu prea voiam. La patru pași de schit e pădurea, și ca să mergi de la schit la Mânăstirea Hurezi trebuie să treci peste un râu, pe o punte îngustă cât o scândură. Mi-era cam frică, dar am făcut ascultare. A venit cu mine și Maria Tavă, o altă maică.
Într-o zi, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, în anii '50, a venit la schit un securist ori milițian, îmbrăcat civil. Era cu un copil. I-am deschis și s-a uitat în biserică. A văzut că sunt spălați pereții, că e curat. Erau covoare frumoase pe jos. Când a ieșit din biserică m-a întrebat: - Ce ziceți dumneavoastră despre conducerea țării?
- Dacă-i bună, e pentru mântuirea noastră. Iar da­că-i rea, e pentru păcatele noastre, am răspuns eu. După ce a plecat, m-am dus la maica stareță și i-am po­vestit.
- Vai, maică, da' cum te-a luminat Dumnezeu să știi să-i spui așa!? - a zis bucuroasă Maica Mihaela.

Ajutorul sfinților

În perioada cât am fost la mânăstire, am avut timp de câteva zile cangrenă la un picior. Mergeam în gră­dină peste pârleaz, cu banița cu cartofi. Era toamnă, era frig, aveam ciorapi de lână și mi s-au tot frecat până când mi s-a făcut o bășicuță. Și mă durea. Mi s-a învinețit piciorul de jos până sus. Trei dintre fetele găsite la poarta mânăstirii ajunseseră doctorițe. Și i-au zis mamei Olga că trebuie să merg la Cluj, ori la Târgu-Mureș sau la București, că am cangrenă. Mi-au zis maicile să mă duc la Mama Olga, să-mi dea bilet de voie. Da' ce - am zis eu - să-mi taie piciorul!? Noi îl avem aici pe Sfântul Grigorie Decapolitul! La Mâ­năstirea Bistrița de Vâlcea sunt moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul.
M-au dus la infirmerie. A doua zi era prăznuit Sfân­tul Ierarh Spiridon, pe 12 decem­brie. Toată lumea era la priveghere. Eu, la infirmerie, singură, am citit Acatistele Maicii Domnului, al Sfântului Spiridon și al Sfântului Grigorie Decapolitul. Și, după câ­te­va zile, m-am dat jos din pat și m-am dus la masă, la amiază. Doctorițele s-au minunat: "Vai, da' cum te-ai făcut bine?!”... Uite așa, m-au ajutat Maica Domnului, Sfân­tul Grigorie, Sfântul Spiridon. Și m-am dus la biserică. Și maica crâsnică m-a rugat s-o ajut să cu­rețe în altar, unde vărsase puțin ulei. Am curățat pe jos și am frecat podeaua din întreaga biserică. Și e mare biserica de la Mânăstirea Bistrița! Am dat slavă lui Dumne­zeu și, după două săptămâni, n-am mai știut care e piciorul bolnav.
Să cerem mereu ajutorul sfin­ților. Nu degeaba a spus Părintele Arsenie că din lumea de dincolo, din Împărăția Cerească, ne va ajuta mai mult. Atâția oameni cer ajutorul Părintelui Arsenie, merg în pelerinaj la mormântul său de la Prislop, la Sâmbăta, la Drăgănescu, și rugă­ciunile lor sunt auzite. Să ne rugăm lui Dumne­zeu, Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu și Sfinților cu credință și cu dragoste. Și ce e mai bun pentru noi vom primi, că Domnul Iisus Hris­tos ne învață: "Toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi. (Matei 21, 22)"
Doisprezece bărbați m-au cerut în căsătorie, înainte de a merge la mânăstire și unul după ce am venit de la mânăstire. Toți îs morți. Așa că tot văduvă aș fi fost și dacă mă măritam. N-am vrut să mă mărit cu nici unul. Nici cel puțin să-l las să mă sărute. Unul dintre cei care mă ceruseră înainte de-a merge la mânăstire, de aici din Ocna, de-acum căsătorit, cu copii - trecuseră mulți ani - mă întâlnește într-o zi și-mi spune că-l doare piciorul și c-a rugat-o pe fiică-sa să-l ducă la spi­tal, la Sibiu. I-am zis: "Mă, să nu-i lași să-ți taie piciorul. Eu am avut cangrenă, m-am rugat Sfin­ților și m-am vindecat”. S-a dus la spital, după două săptămâni i-au tăiat piciorul și după alte cinci-șase săptămâni a murit.

Monah în mijlocul lumii

La începutul anului 1960, ne-a dat afară din mânăstire, în urma decretului 410. Vă dați seama, mii de călugări și de călugărițe au rămas pe drumuri! Părintele Arsenie fusese și el scos, fără nici un motiv, din mânăstire, în 1959, și i se inter­zisese să slujească și să poarte hainele preoțești. Cine a trăit ani buni la mânăstire, unde a dus o viață curată, cu slujbe, rugăciune, spovedanie și cuminecare, știe cât de greu e să te întorci în lu­me. Domnul Hristos a spus ucenicilor săi: "Dacă m-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni”. (Ioan 15, 20)
Cu referire la acei ani ai ateismului și cred că și la vremurile de acum, Părin­tele Arsenie spune într-o predică: "Întruparea lui Iisus în istorie însem­nează împărțirea istoriei în două: cea dinainte de Hristos și cea de după Hristos. În istoria după Hristos se ivește încă o despărțire: cea împotriva lui Hristos. Aceș­tia sunt anii de sminteală, despre care zice Iisus că și aceștia trebuie să vină”.
De la mânăstire am ve­nit aici, la Ocna, dar nu te lăsau acasă, ca să duci o viață de monah în mij­locul lumii, să stai re­tras undeva, ci te obligau să te angajezi la oraș. Eu am lucrat la Sibiu. Mai întâi am fost angajată la "Îm­bră­cămintea”, în Piața 6 Martie - cum se numea atunci -, ca să cos haine. Și duminica uneori, și de Paști, trebuia să coși. Trei zile și trei nopți am stat odată acolo, de s-a speriat mama, c-a venit la Si­biu și-a văzut că nu-s acasă. M-a căutat la serviciu și mi-a zis plângând: "Draga ma­mii, am venit de ieri dimineață și, când am văzut că nici în noap­tea asta n-ai ve­nit, am crezut că ți s-a în­tâm­plat ceva”. M-a an­gajat apoi fratele meu la Fabrica "13 De­cem­brie”. Am avut grijă și de Bi­serica "Dintre brazi” din Sibiu, unde era părintele Gherghel.
La Ocna, Părintele Miron Mihăilescu făcea Sfânta Liturghie în fiecare dimineață. Când puteam, mergeam să ne cuminecăm cu Tru­pul și Sângele Dom­nului. Eram odată îm­preună cu o altă mai­că. Și ea fusese la mâ­năs­tire și era atunci, la fel ca mine, alungată în lume. Ne-am dus în gară la Sibiu, ca să luăm trenul către Ocna. Să mergem la biserică, să ne îm­păr­tășim. În gară, l-am zărit pe Părintele Arsenie, în dreptul ultimului ghișeu. Își luase bilet de tren și stătea retras. Ne-am apropiat de Sfinția sa și, de la distanță, ne-a zis: "Fără gesturi, fără ges­turi!”. Adică, fără să-i cerem blagoslovenie și să-i să­rutăm mâna. A știut că am fost la mânăstire, că suntem călugărițe, chiar dacă nu mai eram îmbrăcate în haine monahale.
- Vreți să-mi spuneți ceva? - ne-a întrebat Părin­tele.
- Da.
- Haideți acolo, unde se vând ziare.
- Părinte, am fost la mânăstire și am plecat cu decretul și ne e tare greu. Ne-am plâns fiecare de acest mare necaz. Dar n-am apu­cat să vorbim mult, că ne-a zis:
- Mă, mie-mi vine trenul, că eu merg la Făgăraș. Da' fără gesturi. Am înțeles că nu voia să atragă atenția asupra sa. S-a urcat în tren. A deschis geamul și până dincolo de pod ne-a tot făcut cu mâna. Și i-am făcut și noi cu mâna. Și ne-am simțit mângâiate.
Din 1968, am tot fost la Dră­gănescu, unde Părintele Arsenie a pictat biserica satului, ca să-l văd și să mă întăresc duhov­ni­cește. Am fost martoră la multe discuții pe care le-a avut Părintele cu oamenii care-l căutau pentru a scăpa de necazurile lor. Spunea Părintele: "Necazul, piedicile sau încercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne întoarcem păgubași. Încer­cările de tot felul sunt binecu­vântate de Dumnezeu și trimise oamenilor cu rostul ca din pri­lejul lor să ne întâlnim cu El, căci de la El primim puterea neobiș­nuită, care întoarce necazul în bucurie”.