Bolnav de mirare
- Celebritatea dvs. este, mai degrabă, științifică. Iată de ce vă rog, pentru început, să ne vorbiți despre începuturile vieții dvs.
- Mi-am trăit copilăria și adolescența la Bacău, în anii '30, '40. Tatăl meu era un croitor foarte priceput, la care venea toată protipendada orașului. Inițial, avusese o oarecare stare, cumpărase o casă pentru familia noastră, dar, în urma crizei din anii '30, a sărăcit rapid. Încă elev în ultimele clase, a trebuit să mă gândesc, împreună cu frații mei mai mari, cum să îi ajutăm pe părinți. Așa am început să dau meditații elevilor mai mici. De multe ori, eram plătit în natură. Copiii unui fabricant de mezeluri îmi aduceau câte un pachet de produse ale fabricii, de care eram foarte bucuros. Era război și trăiam sub imperiul unei incertitudini majore, în care viitorul se reducea la ziua de mâine.
- Nesiguranța vremurilor v-a trezit ambiția de a învăța? Cum s-a născut pasiunea pentru studiu?
- S-ar fi putut ușor întâmpla să ajung un pierde-vară. Tatăl meu, care ținea foarte mult să fie moștenit în meseria lui, văzând că a eșuat cu toți frații mai mari, și-a pus ultima nădejde în mine. După o ședință de o oră, în care a încercat să mă învețe lucrul fundamental al croitoriei, să mânuiesc foarfeca, a ajuns la concluzia că nici de atâta nu sunt capabil. M-a catalogat la rebuturi, drept pentru care am riscat să nu mai fiu dat la școală, noroc că m-a înscris un frate al meu. Nici mai târziu n-am avut un parcurs exemplar. Mă îngrozeau orele de lucru manual, fiindcă n-aveam nici o îndemânare. Mă îngrozeau orele de muzică, fiindcă n-aveam voce, dar profesorul era convins că mă prefac. Mă îngrozeau toate materiile la care trebuia să memorez mult. Și totuși, din toată această școlaritate spălăcită (într-un an am rămas chiar repetent), la bacalaureat m-am clasat primul din vreo 160 de candidați.
- Tot la vârsta bacalaureatului ați descoperit și matematica...
- Matematica a fost pentru mine o descoperire foarte târzie. Dar, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că existau foarte multe lucruri care prefigurau pasiunea mea de mai târziu. Erau în mine anumite curiozități. Am fost, de mic, bolnav de mirare. Mă miram tot timpul de ce se întâmplă. Țin minte că-l citisem pe Walt Whitman, care spunea că fiecare centimetru pătrat e acoperit de o minune. Ei bine, eu trăiam această stare, iar lucrul ăsta era mai puternic decât orice altceva. Simplul fapt de a mă putea mișca și de a putea contempla strada era pentru mine o răsplată extraordinară. Eram apoi obsedat de lucrurile care urmează, de lucrurile care se află "dincolo” de locul unde mă aflam. Curios să aflu ce e dincolo de colbul străzii mele din Bacău, la 3-4 ani m-am rătăcit pe străzi și am fost recuperat de niște cetățeni. Mă întrebam mereu "Dar dincolo de asta ce mai este?”. O întrebare care prefigura studiul limitelor și al infinitului.
Știința infinitului
- Și dincolo de matematică ce e? Are și ea limitele ei?
- Asta e o întrebare nefericită. Pentru că, dacă observăm cu atenție istoria, constatăm că mai toate răspunsurile au fost contrazise de evoluția ulterioară. Eu nu spun că nu există limite, dar nu sunt limite prestabilite, sunt limitele fiecărei epoci. Un scenariu, frecvent adoptat și în cultura românească, e să stabilești mai întâi neputințele și limitele stiinței, pentru ca acestea să devină mană cerească pentru filozofie și teologie. S-a construit un portret robot falsificator al științei, un portret care corespunde mai degrabă științei de acum 200 de ani, decât celei actuale, pentru ca, pe baza acestui portret, să se ultrasimplifice discuția despre Divinitate. Religia este un lucru prea serios, cu o istorie care a marcat profund evoluția omenirii, pentru a nu avea încredere în propriile ei resurse de spiritualitate. E o greșeală să pui știința și religia/filosofia în competiție, cum îi pui pe Federer cu Djokovic, la o partidă de tenis. Eu le contemplu ca pe două realități istorice care coexistă, care au un puternic numitor comun. De pildă, amândouă recurg la metafore autoreferențiale. Divinitatea, în toate tradițiile, are atributul infinității, dar infinitul este cu precădere obiectul de investigație al matematicii. De aici, o legătură puternică între ele. Matematica este chiar definită uneori ca studiul infinitului. Augustin, Toma d' Aquino și alți teologi catolici ai Evului Mediu și-au redactat lucrările despre Dumnezeu după modelul geometriei euclidiene. Despre toate acestea am scris pe larg în cărțile mele.
- Există, totuși, adevăruri la care nu ajungi pe calea matematicii, ci pe cea directă, a intuiției...
- Între momentul găsirii unui lucru și momentul confirmării lui este de multe ori o distanță enormă. Blaise Pascal spunea că nu căutăm decât ceea ce deja am găsit. Intuiția faptului că suma pătratelor catetelor unui triunghi dreptunghic este egală cu pătratul ipotenuzei exista și la babilonieni, dar Pitagora e cel care a transformat-o în teoremă. Există însă și situația inversă, vedeți cazul acelei planete a cărei existență a fost întâi prevăzută prin calcule, pentru ca ulterior să fie identificată prin observare cu aparate corespunzătoare. În matematică e la fel: întâi ai o idee, o străfulgerare, mult mai târziu o poți clarifica. Când ai impresia că ai înțeles un lucru, dar încercarea de a-l demonstra eșuează, poate să apară o stare de panică. Simți că în orice moment îl poți pierde, dacă nu reușești să-l fixezi într-o expresie. Din păcate, limbajul uman are limite. Limbajul intră în criză când vrei să sondezi ce se întâmplă în infinitul mare și în infinitul mic. De aceea, intuiția e fundamentală. Poate că tot în această ordine de idei se explică atenția acordată viselor. Personal, mi-am dezvoltat un antrenament de a-mi nota imediat după momentul trezirii lucrurile care mă vizitează în somn. Sigur, multe din vise sunt destul de simple. Numitorul lor comun e că mă rătăcesc, nu mai știu unde sunt, nu mai găsesc un drum. Se vede acolo nevoia mea profundă de ceea ce numesc acasă.
- Vă simțiți acasă în matematică?
- M-am perindat prin tot felul de domenii, dar toate lucrurile pe care le-am întâlnit le-am citit cu ochelarii matematicii și le-am gândit și trăit cu modul matematic de gândire. Matematica a fost pașaportul meu spre universalitate. E un punct de plecare de unde poți să ajungi oriunde: spre lingvistică, informatică, literatură, semiotică, poetică, antropologie, filosofie, religie etc. Am colindat toate aceste domenii, nu numai ca amator, ci și ca cercetător recunoscut și acreditat.
Acel "Ceva”
- Oamenii simt, mai ales la maturitate, nevoia să se sprijine pe ideea de divinitate. Formația dvs. științifică vă face să vedeți lucrurile diferit. Totuși, credeți în Acel Ceva, indiferent cum i-am spune? Și, dacă nu, care sunt lucrurile acelea fixe în care vă găsiți sprijin în fața necunoscutului?
- Folosesc cu mare precauție cuvântul Dumnezeu. Există multe cuvinte care, folosite des și abuziv, se acoperă de rugină. Bertrand Russell spunea: "Feriți-vă de lucrurile prea familiare, sunt cele mai periculoase în materie de cunoaștere!”. Cred în cultura de toate felurile. Am nevoie de toate formele pe care cultura umană le-a dezvoltat, inclusiv de religie. În definitiv, matematica, la fel ca poezia sau religia, nu face decât să descopere, într-un ocean de aparentă dezordine, o posibilă ordine, o simplitate ascunsă a lumii. Ca și religia, matematica e un mod de a vedea lumea și de a participa la misterele ei, este o expresie a relației noastre cu universul. Acel "Ceva”, acel "sprijin în fața necunoscutului” la care vă referiți sunt pentru mine ansamblul Omenescului, care include tot ceea ce marile frunți gânditoare au putut produce de-a lungul veacurilor, de la Biblie la Homer, Pitagora și Platon, de la Shakespeare și Newton la Bach sau Rembrandt etc.
- Și toate aceste minți strălucite și creațiile lor sunt suficiente? Reușește cultura să alunge și spaima în fața morții?
- Ca individ, omul moare, dar se poate salva prin acest ansamblu al Omenescului, care este esențial altceva și mai mult decât fiecare ființă umană în parte. Este ca o orchestră care execută o partitură ce se scrie chiar în timp ce se execută, iar orchestra în cauză este propriul ei dirijor. În splendoarea acestei unități a cunoașterii și creației umane și a acestei solidarități între generații succesive, care rezistă peste milenii, îmi găsesc sprijinul la care vă referiți; dacă vreți, această orchestră este pentru mine metafora Divinității.
Baia de singurătate
- Ați fost căsătorit timp de mai multe decenii. Cum ați acordat existența în doi cu lungile perioade de studiu, care cer însingurare?
- Nu mi-a fost foarte ușor. Până în 1972, când m-am întors din America, unde fusesem ca profesor invitat la o universitate, nu am avut niciodată o locuință civilizată. Aveam aproape 47 de ani când am reușit să obțin un loc al meu, în care să pot funcționa normal. Stătusem la cămin, pe perioada studenției, apoi m-am mutat într-una din cele trei camere ale unui etaj de pe str. Ion Slavici, în spatele Cișmigiului, fără acces la bucătărie și cu o baie la comun. Când m-am împrietenit cu viitoarea mea soție, ea obținuse o cameră într-un bloc construit de Universitate pentru cadrele didactice, unde avea o cameră mare, cu dependințe comune cu o altă familie. M-am mutat și eu la ea, în aceste condiții. Așa se face că mi-am scris cărțile mele de bază în condiții ingrate. Lingvistica matematică a fost scrisă parte în biblioteci publice, parte în cabinetul de catedră, parte în parcuri și grădini publice. Iar Poetica matematică am scris-o în această locuință precară a soției mele, folosind ca masă un scaun și ca scaun marginea patului. Au învins însă pasiunea și nevoia mea de a mă exprima. Ca să răspund însă la întrebare, pe cât de mare e nevoia de anumiți oameni, pe atât de puternică e și nevoia de însingurare, de a fi numai cu tine. Eu am nevoie de o baie de singurătate înainte de orice ieșire în public, am nevoie să savurez momentele în care vreau să nu mă bată nimeni la cap. Atunci mă vizitează cele mai bune idei. Toată relația mea cu lumea este o alternare de vino-ncoace, du-te-n colo!
- A fost important sprijinul familiei pentru un om de știință ca dvs.? V-a oferit un anume echilibru?
- Soția mea, Paula Diaconescu, a fost profesoară la Facultatea de Litere, unde a predat Istoria Limbii Române Literare. A murit, din păcate, la 76 de ani. N-aș putea spune exact ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea. Fapt e că ne-am apropiat greu unul de altul. Noi ne-am căsătorit mult înainte ca fiecare dintre noi să aibă o nevoie organică de celălalt. E o enigmă cum ne-am descoperit unul pe altul, după ce de nu știu câte ori am trecut prin ezitări. Cert este că după o vreme am ajuns la o comunicare atât de bună, încât reușeam să ne completăm cuvintele. Cred că a contat foarte mult și faptul că amândoi eram pasionați de cunoaștere. Ea mi-a stârnit interesul pentru lingvistică și mi-a procurat o bună parte din cărțile de care aveam nevoie. Discutam foarte mult. Problemele pe care le cerceta ea deveneau și pasiunea mea. Aveam un schimb intens de idei. Pe de altă parte, iubirea te poate face prizonier al unei subiectivități totale. Când partenera îți spune că ești singurul om sincer din lume, devine clar că ceva nu e în regulă. (râde) Evident, niciodată n-am crezut în absolutizările astea, le luam ca pe niște declarații pur afective. În timp, s-a creat o nevoie extraordinară a unuia de celălalt. De aceea, multe luni după moartea ei, nu mi-am găsit locul. Revine și acum în vise, e marca cea mai clară că a intrat în mine, a devenit parte constituentă a persoanei mele. Au existat însă în mine forțe atât de puternice de viață, încât am reușit să depășesc această situație.
- Cum v-ați regăsit pofta de viață? Sunteți extrem de activ în lumea academică, chiar și la această vârstă înaintată.
- Pofta mea de viață și de muncă este intactă, pentru că și capacitatea mea de a mă mira a rămas intactă. Sigur, și de mâncarea cea mai bună te poți plictisi, dacă o mănânci zilnic. Dar eu am știut să-mi mut centrul de interes, de fiecare dată când am simțit că un anumit domeniu mă obosește, ca apoi să revin, după o vreme, cu forțe noi. Gândiți-vă că merg spre 88 de ani. Am beneficiat, deci, de un timp de reflecție foarte mare. Dacă din nu știu ce motiv m-aș fi oprit la 60, vârsta la care mulți se retrag și se pensionează, aș fi pierdut enorm. Abia după 60 de ani am început să câștig în viziune, în înțelegere, să mă ridic în zbor și să cuprind orizonturi cât mai vaste. E nevoie de o anumită înțelepciune, care vine foarte încet. Azi am o nevoie atât de puternică de a mă exprima, lucrurile despre care vreau să scriu sunt atât de multe, că stau la rând în mintea mea. Mi se pare că mai am nevoie de mulți ani ca să spun tot ce am de spus.
- Vă regăsiți în lumea de azi? Nu vă agresează cu mitocănia ei, care debordează și la televizor?
- Mă apăr cu două arme imbatabile: umorul și ironia. Gravitatea e păguboasă. Educația de azi suferă de un exces de gravitate, pe care o confundă cu seriozitatea. Adevărata seriozitate nu se poate lipsi de o componentă de umor. Fără umor, fără relaxare, nu există bucurie autentică, nu e posibilă învățarea, nu e posibilă creația.
- Vă propun să aruncăm un ochi în actualitate. Cum priviți eșecul bacalaureatului de anul acesta?
- Eșecul elevilor e de fapt eșecul unui scenariu școlar complet greșit, bazat pe supunerea și datoria elevului, nu pe plăcere și pe bucuria de a învăța. Vina este a programelor și manualelor complet învechite, a metodelor perimate, fără nimic atrăgător, complet inadecvate la realitate. Cancerul care roade sistemul educațional este confundat cu o simplă răceală, pe care o putem trata cu câteva ședințe de meditații. Foarte mulți elevi de azi sunt pur și simplu predestinați la incultură. O mentalitate nemărturisită, dar predominantă printre profesori, e că cei mai mulți elevi nu pot înțelege nici matematica, nici poezia, nu au înzestrarea intelectuală necesară în acest scop, de aceea mai bine să nu ne batem capul, decât cu cei mai răsăriți. Contest această teorie. Potențial, în orice ființă umană există o capacitate de acces la marile bucurii intelectuale și, chiar dacă șansa pentru unii este mică, eu n-am dreptul, ca profesor, s-o anulez din start.
- Ceva s-a schimbat totuși fundamental și la nivelul elevilor. Să nu uităm că trăim în epoca internetului. Îl folosiți?
- Viața fără internet nu mai e posibilă! Internetul nu e doar un nou instrument de lucru, e mult mai mult. După ce îl valorifici cum trebuie, devine o a doua natură, îți schimbă viața. Multă lume are această prejudecată, că dușmanul culturii e calculatorul, că tineretul de azi nu mai citește. Am participat la tabere școlare și am descoperit elevi din ultimele clase de liceu care nu citiseră mai nimic, dar care au demonstrat o capacitate extraordinară de a construi un discurs și care au organizat dezbateri extrem de interesante pe teme de ei alese. Una dintre ele întreba dacă Facebook-ul atentează sau nu la viața noastră personală. I-am văzut discutând și m-au impresionat plăcut. Erau inteligenți, și nu din cărți, era evident că s-au format pe o cale alternativă, în care internetul a avut un rol fundamental. Ideea că toată cultura e în cărți ar trebui revizuită.
- Care vă sunt bucuriile, acum, la 87 de ani?
- Știți de ce se zice că la chinezi costul vieții e mult mai mic? Fiindcă s-au obișnuit să se mulțumească cu o lingură de orez. Eu mi-am găsit și-mi găsesc motive de bucurie într-o serie de lucruri pe care mulți le aruncă la categoria banalități, care nu merită atenție. Dacă trece pe lângă mine un copil care-mi zâmbește, mă încarc cu energie pentru o bucată de vreme. De multe ori mă bucur, pur și simplu, că merg pe propriile mele picioare. Sau că văd ceva frumos pe stradă, ca "trecătoarea” lui Baudelaire. Secretul e să știi să te ferești de acele găuri negre, care te scot din viața autentică: lâncezeala, rutina, plictisul, viciile, stresul. Sunt stări în care nu trăiești cu adevărat, în care nu poți fi creativ, nu te poți îndrăgosti. Din ele poți scăpa oferindu-ți spectacole, fiecare la nivelul care îi este accesibil. Eu pot beneficia la vârsta mea de marile spectacole ale științei, care celor mai mulți le sunt inaccesibile - acele spectacole pentru care biletul de intrare nu se plătește în bani, ci în cultura pe care ai acumulat-o. Dispun de suficientă energie pentru a mă împrospăta continuu, pentru a putea privi cu un ochi limpede lucruri pe care, poate, le-am văzut de sute de ori, dar care îmi aduc de fiecare dată bucurie. Trăiesc în bucurie, deși știu că fericirea ne este inaccesibilă. Existența umană este fundamental tragică.
Fotografii din arhiva personală