Părintele TEOFAN de la Nera

"Pe oamenii bucuriei se clădește nădejdea”

Ascunsă între pădurile de pe Valea Nerei, mânăstirea "Sf. Paraschiva” (comuna Sasca Montană, jud. Caraș-Severin), fondată de re­numitul doctor Pavel Chirilă, chiar pe locul copilă­riei sale, este una dintre cele mai mari din Banat. Aici viețuiesc șaizeci de maici și surori, după rânduiala atho­nită. Viața aspră, cu trudă multă, priveghere înde­lungată, rugăciune permanentă și hrană puțină, le-a transformat pe măicuțe într-un soi rar de fluturi trans­parenți, care când străbat aerul, împrăștie miros de flori de câmp și de smirnă. Chip al ascezei este și du­hov­nicul lor, părintele Teofan, un monah ascuțit în ne­voin­țe și cu un veșnic zâmbet pe buze. Căci, deși este sever în păzirea temeiurilor de credință, părintele Teofan e mereu plin de bu­cu­rie. Foarte căutat de tineri, nu numai pentru că și sfinția sa este tânăr (are 39 de ani), ci, mai ales, pentru că știe să deschidă sufletele și să găsească leac fiecăruia, părin­tele Teofan a renunțat de câțiva ani să mai spovedească credincioși din afara obștii de la Nera. Însă primește oameni cu beteșuguri du­hovnicești și îi ajută pe cât poate, cu un cuvânt de învățătură, cu un sfat.
Născut la Bârlad, a copilărit în munții Buzăului, la Mânzălești, unde au mers cu serviciul părinții lui, care erau profesori. Primind o educație atee în fa­milie și la Liceul Militar din Breaza, viitorul părinte Teofan a căutat alte căi de desăvârșire spirituală decât cea orto­doxă, trecând, ca mulți alții din generația sa, prin prac­tici orientale. După primul an la Academia Teh­nică Militară din București, a abandonat cariera militară, pentru a merge la mânăstire. Spune că această decizie a fost rezultatul unui "pro­ces al întoarcerii din ateism în biserica Dumnezeului celui Viu. Am decis să-l slujesc pe Domnul, în forma extremă a monahis­mu­lui.” A fost în vizită pentru peri­oade mai lungi la mâ­năstirile Fră­sinei, Sihăstria și Sihla, dar s-a așezat la Cras­na, în Prahova. Aco­lo a fost călugărit și hirotonit. De aco­lo a fost trimis în Grecia, să în­vețe limba greacă, devenind unul dintre traducătorii ro­mâni cei mai buni. O vreme a stat și la mânăs­tirea Vato­pedu, din Sf. Munte Athos, și spune că i-a folosit mult. Du­pă întoarcerea din Grecia, acum 13 ani, a primit binecu­vân­tare pentru a clădi, împre­ună cu câteva maici, mânăs­tirea de la Nera. Smerit și doritor de liniște, părintele Teo­fan acordă foarte rar inter­viuri. Preferă ca oamenii să-l descopere în mod direct, prin în­tâlnirea față către față. To­tuși, a acceptat să stea de vor­bă cu noi despre problemele generației tine­re, care îl preo­cupă în chip deose­bit.

"Trăim pe orizontal, nu pe vertical. Sunt două dimensiuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafața lucrurilor”

- Părinte, călugărul fuge din lume pentru a se apropia de Dumnezeu. Dar astăzi nu mai este așa de ușor să te izolezi, nici dacă te ascunzi în vârf de munte. Cum simțiți tremurul lumii în mânăstire?

- Sfântul Siluan Athonitul l-a întrebat cândva pe ucenicul său, părintele Sofronie de la Essex, cum îi merge rugăciunea. Și părintele Sofronie i-a spus: "Câ­teo­dată reu­șesc să uit lumea, pierd legă­tura fizică, și când mă adâncesc în rugăciune, uit chiar și trupul.” Și părintele Siluan i-a spus: "Dar trupul nu e tot lumea?”. Deci, da­că trupul ne este conectat total la această lume, tot ce se întâmplă în lume ne afectează. Resimțim puternic frământările lumii, chiar dacă ar fi să nu întâlnim pe ni­meni luni de zile și să nu avem nici un mij­loc de informare. Ecou­rile zbate­rii continue a lu­mii, care aleargă fără țintă, fără să-și tragă sufletul, ajung și la noi. Și, într-o anumită măsură, ne și influențează. Cu toții ne plân­gem că timpul este prea scurt, că nu mai avem tihnă. Facem foarte multe într-un timp mai scurt decât înainte, dar nu reușim să împli­nim în adâncurile vieții noastre ceva temeinic.

- De ce credeți că se întâm­plă așa?

- Pentru că trăim pe orizon­tal, nu pe vertical. Sunt două di­men­siuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafața lucrurilor, cu o viteză tot mai mare, dar fără nici un câștig. Pe vertical înaintezi mai greu, dar cu mai multă bucurie și mai mare liniște, căci mergi spre Domnul. Însă e foarte dificil să alegi di­men­siunea verticală, pentru că ar tre­bui să poți să te însingurezi. Or, omul nu mai poate sta cu el însuși. Suntem învățați de mici să nu acceptăm să rămânem singuri cu noi înșine. Oriunde ne-am afla, la lucru, în mașină, acasă, la o întâlnire cu prietenii, sun­tem asal­tați de stimuli și clișee exterioare. Ascultăm muzică, ne uităm la televizor, vorbim la telefon, facem orice, numai să rămânem "conectați” - de fapt, deco­nectați de la interiorul nostru și, în mare măsură, de la viața adevărată. Tot timpul avem în viața noastră un fond sonor, care produce o ieșire a omului în afara lui, nu-l lasă să se interiorizeze. Asta o spunea avva Do­rotei, acum 1600 de ani: dacă vrei să vezi care sunt limitele cuiva, închide-l într-o cameră fără nimic de făcut, lasă-l acolo singur o zi, două, trei și vezi cum reacțio­nează. Dacă acum te las fără telefon mobil, fără com­puter și internet, fără o carte, într-o cameră absolut goa­lă, să vezi ce faci tu cu tine însuți. Să faci experi­ența aceasta de rupere de anexele care îți scot sufletul în afară și care îți subțiază, de la puterea de concen­trare, până la puterea sufletească și la cea trupească. Vei vedea că intri în panică. Dacă ai puterea să stai așa o vreme și să-ți regăsești viața lăuntrică, altfel te vei ruga, altfel vei gândi și te vei comporta.

"Moștenim o fire din ce în ce mai stricată”

- Cu alte cuvinte, telefonul mobil, televizorul și internetul ne dictează un alt stil de viață: trăim mai mult în afara noastră decât înlăuntru. Care sunt consecințele?

- Cum spuneam, tendința aceasta de ieșire din noi nu e nouă. Sfinții Părinți ai Bise­ricii spun că e o boală care se numește "înstrăinare de la Dumnezeu”. Adică, noi am căzut din harul Domnului. Și suntem în cădere "liberă” - pun ghilimelele pentru că nu e liberă deloc, ci e robie în păcat. Cădem dintr-un hău într-un hău mai mare, dintr-un întuneric într-un întuneric și mai mare. Această degradare a ființei umane este pricinuită de mai mulți factori: de la educația greșită, până la lipsa de pastorație serioasă.

- Înstrăinați de Dumnezeu erau oamenii și acum 2000 de ani. De aceea a și venit Mântuitorul, ca să ne poată aduce acasă. Totuși, după Înviere, avem mai multe instrumente de luptă duhovnicească și mai multă putere spirituală. Am primit învățătura de credință și slujbele, martirii și sfinții, spovedania și împărtășania... De ce căderea ne este și mai mare?

- Pentru că și ispitele sunt mai mari, frate dragă. Și mai este un lucru: boala s-a cronicizat. Or, în condițiile astea nu poate fi decât mai rău. Aș zice că e mersul firesc al istoriei. Ni s-a prorocit doar că va veni sfârșitul acestei lumi. Moștenim o fire din ce în ce mai stricată, din genera­ție în ge­nerație. Omul este ca un bulgăre de zăpadă care se mărește prin ros­togoli­rea, generație după gene­rație, prin păcate. Și e firesc ca omul modern să fie mai păcă­tos. Nu ne dăm seama de asta, de­cât când vedem în copiii noștri ce de­gradare le-am transmis. Un exem­plu dintre cele mai banale. Când am ajuns la oraș, am fost foarte mirat să văd că sunt copii care li se adresează părinților cu "tu”, pentru că eu fusesem edu­cat să-i apelez numai cu "dum­neata”. Ei, și acum, copiii care se adresau cu "tu” au copii la rân­dul lor, iar aceștia li se adresează cu "bă”. Mâi­ne ce va deveni acest "bă”?

- Dar nu e totul pierdut. Cel puțin la noi, românii, bisericile sunt pline, se construiesc multe schituri și mânăstiri. E vorba de o trăire autentică sau de formalism?

- Într-un bloc de zece etaje din București trăiesc peste 200 de persoane. La două, trei blocuri, o biserică ar fi deja neîncăpătoare, dacă am fi cu adevărat orto­docși. Câte biserici se ridică? Par multe, dar nu sunt. Ca să nu mai spun că și viața care se înfiripă în multe dintre parohii nu este o viață parohială în sensul propriu al cuvântului. Adică, parohia nu mai este o familie, cum ar trebui. E de citit, în acest sens, viața părintelui Constantin Sârbu, care e emblematică pentru ce a făcut din parohia de la Bariera Vergului.

"Drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale greșită, căci toate generațiile fac greșeli, ci că nu-i mai pasă”

- Sunteți un duhovnic căutat de către tineri. Care sunt problemele lor cele mai acute?

- Voi răspunde cu un cuvânt pe care l-am auzit de la Gheronda Iosif Vatopedinul, la mânăstirea Vatoped, și care m-a marcat. Și anume, că drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale greșită, căci toate gene­rațiile fac greșeli, ci că nu-i mai pasă. Dacă îi atragi atenția unui tânăr că e în eroare, îți va răspunde: "Și ce dacă?”. Cea mai mare problemă a tinerilor de azi este lipsa de sens a vieții lor. Este o consecință a înstrăi­nării noastre de Dumnezeu. Omul nu știe nici de unde vine, nici încotro se îndreaptă, nici dacă are vreun rost să încerce să afle. Toate celelalte probleme decurg din lipsa de sens. Dacă tu nu știi pentru ce trăiești, cum să-ți întemeiezi o familie? De ce să faci ceva pentru celălalt? Cum să te bucuri de viață?... Durerea acestei absențe a rostului poate fi conștientizată sau nu, expri­mată sau nu. Dar cu toții suferă din pricina asta. Se vede pe chipurile lor, sunt scurși de viață, mohorâți, ca drogații care s-au îmbâcsit de substanțe care să le excite simțirile sufletești și trupești și după aceea se pră­bușesc într-o gaură neagră, fără speranță. Unii cer ajutor, alții nu știu cui să-l ceară, alții refuză, se închid în ei înșiși sau se lasă pradă exceselor care le dau senzația că trăiesc - în consum de droguri, de porno­grafie sau în second life, în rețelele sociale... Sunt cu totul ieșiți din ei înșiși și nu-și mai trăiesc, de fapt, pro­pria viață. Asta înseamnă foarte multă suferință.

- Ce faceți, ca duhovnic, să le arătați drumul bun?

- Pot să ajut oamenii în măsura în care Domnul îi luminează pe cei care își doresc să fie convinși de ceva. Asta este una din experiențele mele dureroase ca duhovnic: ducem de multe ori o muncă titanică, cu suflete care nu-și doresc cu adevărat să se vindece. Domnul a întemeiat Biserica, în primul rând, ca loc în care omul se vindecă și pe urmă se îndumnezeiește. Ca să devenim asemeni lui Dumnezeu, așa cum sun­tem chemați, trebuie ca mai întâi să ne vindecăm de patimi, după cum ne arată Sfinții Părinți ai Bisericii. Eu pot să-l ajut foarte puțin pe omul care nu vrea să renunțe la patimi. Câteodată, oamenii nici nu conștien­ti­zează că sunt bolnavi sau cât de bolnavi sunt și că au nevoie de ajutor din afară. Cu toate astea, noi, preoții, suntem datori să oferim mai multe lucruri, bazate pe tradiție, din care fiecare va lua câte ceva, ce i se va po­trivi, ce va putea. Ca și Mântuitorul care vine cu trupul și sângele lui, iar omul dacă vrea le primește, dacă nu, nu. Din păcate, marea majoritate a noastră, a preoților, nu ne facem datoria așa cum trebuie. Suntem deficitari pe toate planurile: filantropic, misionar, catehetic, de duhovnicie. Ce faci ca să-i aduci pe tineri la biserică? Să deschizi o discotecă, o sală de internet pe lângă biserică, un centru social? Orice ai încerca să faci este o lucrare cu două tăișuri. Unul bun, care poate să taie lanțurile cu care dracul îl trage pe om în afara Bisericii și îl face să se simtă "bine” și relativ împlinit. Cine încearcă să facă în Biserică o replică la oferta dracului, dar evident cu efect invers, riscă să cadă într-o capcană de tip protes­tant. Se pot face însă altele. De pil­dă, un centru cultural. Avem și noi unul în proiect, pe lân­gă mânăs­tire, dar numai neputințele noastre și lipsa de ajutor din afară ne-au îm­pie­dicat să-l realizăm până acum. Când spun un centru cultu­ral, nu mă refer la unul strict orto­dox, ci la unul care să-i învețe pe tineri să deprindă valorile umane profunde, general valabile, să-i în­ve­țe să fie oameni. Pe urmă, ar ­tre­bui să facem tot felul de activități care să-i pună împreună pe fetele și băieții din biserică. Tine­rii noștri nu se mai cunosc în bise­rică, ci în cu totul alte medii, și asta se traduce îndeobște în tot felul de neînțelegeri și ne­împliniri, atunci când formea­ză cu­pluri. Mi-aduc aminte că pă­rin­tele Emilianos, sta­re­țul mânăs­tirii Si­mon Petras din Grecia și duhovni­cul mânăstirii de maici de la Ormi­lia, a îngăduit ca tine­rele și tinerii să meargă împre­ună în tabere mânăsti­rești, nu pentru desfrâu, ci pentru a învăța să fie împreună. La vremea aceea, duhovnicii mai tra­diționaliști s-au arătat indig­nați de o asemenea inițiativă. Iar părintele Emilianos le-a răspuns că cel mai "rău” lucru care se poate în­tâm­pla este ca tinerii aceia să se că­să­torească, altceva nimic (râ­de). "Iro­nia sorții” face ca marea lor ma­jori­tate să fie astăzi membri ai obști­lor de la Simon Petras și Ormilia. La noi, tinerii nu se mai cunosc în bise­rică, pentru că nu avem activități să-i punem îm­pre­u­nă, să comunice și să dobân­deas­că valorile funda­men­tale ale vieții și o perspectivă creștin-orto­doxă asupra lor. Cine-i vinovat în afară de noi? Și încă o pro­blemă. Tot ce oferă Biserica, de la sistem de edu­cație, până la petre­cerea timpului liber, de la presă la cultură, este in­signifiant prin com­pa­rație cu ce oferă restul societății unui om în for­mare. Și atunci, acest război este unul pierdut. Asta nu înseamnă că trebuie să ne predăm.
Ca părinte, sunt obligat să-i dau co­pilului tot ce pot eu mai bun și, cândva, acea sămân­ță bună va înflori. Domnul nu a spus că toate neamu­rile se vor converti, ci i-a trimis pe apostoli să arunce sămânța la toate neamurile, să propovăduiască la toată făptura Evan­ghe­lia. Câți din toți cei care au auzit Cu­vântul îl vor asculta și-l vor urma e o problemă care nu e a noastră.

- Părinte, ați atins multe răni în acest interviu, dar zâmbetul de pe chip nu vi s-a șters. De unde vă vine această putere? Cumva de la acei, câți vor fi fiind, care vă învăluie cu dragostea lor?

- Și de la ei. Dragostea cu care sun­tem înconjurați este una dintre marile bucurii pe care Domnul ni le dă din când în când, în ciuda nevred­niciei noas­tre. Când am venit aici, la mânăstire, la înce­put trăiam într-o sărăcie lucie. Nu foarte departe de noi, o femeie în vârstă avea un teren pe care venea să-l lu­creze de la câți­va kilometri depărtare, de unde lo­cuia, pe jos. Era un om trăit greu, muncit mult, ca țăranul ro­mân veri­tabil. Dar avea mereu o bu­cu­rie pe față. Într-o zi, a venit la mâ­năstire, și-a deschis de­saga și a scos un boț de mămăligă cu brânză, pe care ni l-a dat. Era mâncarea ei, de la care se înfrânase, deși fusese toată ziua la sapă. Ne văzuse cum trăim și a consi­derat că avem mai multă ne­voie de boțul acela de mămă­ligă cu brânză. Omul ăsta este emblema poporului român, care și-a rupt întot­dea­una de la gură pentru cel mai în nevoie. Ăștia sunt oamenii care ne dau speranță și pe care se întemeiază binele pen­tru ge­nerațiile care vin. Pe oamenii bucuriei se clă­dește nă­dej­­dea. De astfel de oameni avem parte mereu, din mila Domnului, și nu sunt numai bătrâni, sunt și tineri, care fie au avut parte de o educa­ție sănătoasă, fie Dom­nul a găsit în sufletul lor o fantă prin care a putut să-și strecoare iubirea lui și minunata Lui chemare către o viață nouă.

- Sunteți o mânăstire care se im­plică social, din dragoste pentru se­meni. Simțiți că dragostea sfințiilor voas­tre este primită?

- Cred că Domnul îngăduie pentru fiecare mânăstire, ca și pentru fiecare om care vrea să-I slujească, să aibă par­te și de multe mângâieri, dar și de multe împotriviri. Când apuci pe calea Dom­nu­lui, mergi împotriva curentului, și atunci e normal să fii lovit. Așa a fost în­tot­deauna. Alții ne primesc dragostea și ne îmbrățișează, alții ne răstălmăcesc și ne judecă. Toate le ducem cu bucu­rie.


La Mânăstirea Nera (com. Sasca Montană, 327330, jud. Caraș-Severin) se poate ajunge pe DN 57 Oravița, spre SV (NULL km), apoi pe DJ 571 Ciuchici-Ma­coviște-Sasca Montană (NULL km) și, în fine, pe un drum forestier de 2 km.

Fotografiile autorului