Un mare duhovnic român, evocat de ucenicul său - Avva Petroniu, chip al smereniei

Sfântul din vârful muntelui

Era o icoană, nu un om, încă din timpul vieții. Cre­dincioșii veneau la el pentru a-l venera, a-i atinge veșmintele, a-i săruta mâna, a-i asculta bătăile inimii, pe ritmul Rugăciunii lui Iisus, în tăcere deplină. Căci părintele nu vorbea decât rar, nu­mai cui avea cu adevărat trebuință. Aproape niciodată întrebat. Pentru că oamenii nu aveau nevoie să-l întrebe. În preajma lui simțeau Duhul și deo­dată se luminau. Sufletele căpătau stră­lu­cire de diamant bine șlefuit, mințile deveneau clare ca vârfurile de munți în zile senine, trupurile li se îndreptau și li se alungeau, de parcă ar fi crescut spre cer, cu fiecare respirație a bătrânului călugăr. De atât aveau nevoie. Să stea lângă sfântul acesta, să li se îngăduie să-i obosească privirea cu făpturile lor.
Dintre cei care i-au trecut pragul chiliei, probabil că mulți nici nu știau cum și-a călit părintele Petroniu, starețul mânăstirii Prodromu de pe Muntele Athos, sufletul în focul credinței, într-un veac dușman. Că a fost membru al mișcării "Rugul Aprins”, de la mânăstirea Antim, în anii '40; că în această lavră a ortodoxiei și totodată cetate a cul­turii prigonite a deprins Rugăciu­nea Inimii de la părintele Ioan Ku­laghin, zis "Cel Străin”; că mai târ­ziu s-a străduit să refacă atmosfera "Rugului Aprins” la mânăstirea Slatina, alături de părinții Cleopa Ilie, Antonie Plămădeală, Arsenie Papacioc (căruia i-a fost naș de că­lugărie la Antim) și Daniil Teodo­rescu (Sandu Tudor); că s-a nevoit alături de părinți îmbunătățiți, ca Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan sau Marcu Dumitrescu - zis "Fachiru” (mare martir al temnițe­lor comuniste), la mânăstirea Sihăstria; că abia foarte târziu, la vârsta de 62 de ani, a reușit să ajungă unde își dorea cel mai mult, la Athos, iar acolo a slujit exem­plar, ca duhovnic și bibliotecar, până să devină starețul mânăstirii Prodromu.
Când s-a mutat la cele veșnice (NULL februarie 2011), nimeni nu s-a mirat, nimeni nu a plâns, ci toți cei care l-au întâlnit sau doar i-au auzit numele pomenit cândva au început să sufere de dor. Nu doar ca după un tată duhovnicesc, ci ca după un om extraordinar de frumos, lângă care ai trăit cândva și știi bine că nu vei mai putea trăi. Ca după adie­rea Duhului, pe care nu știi să o descrii, dar care te-a răcorit în clocotul acestei lumi. Un dor sfâșietor de dulce, care nu-ți dezleagă lacrimile, ci te face să treci dincolo de barie­rele firii, pentru a te vindeca.

Cel mai smerit, cel mai smerit, cel mai smerit...

Eu nu l-am cunoscut pe părintele Petro­niu Tănase. Nu m-am învrednicit să merg pe Sfântul Munte Athos. Dar nu l-am simțit ni­ciodată străin, niciodată departe, ci așa cum fiecare creștin îi simte pe sfinți, mereu prezenți și atât de familiari. Cei care l-au cunoscut însă mărturisesc despre părintele Petroniu că era, într-adevăr, un sfânt. Pentru generații întregi de monahi, părintele Petroniu este modelul desăvârșit de călugăr. Căci era "cel mai smerit, cel mai sme­rit, cel mai smerit” - cum îl descria alt mare duhovnic al nostru, părintele A­drian Făgețeanu. În plus, avea o dra­gos­te uriașă, pe care nu o declara, ci care te topea atunci când ajungeai la sfinția sa.
Biografia părintelui Petroniu Tă­na­se e la îndemâna oricui, dar cum era el cu adevărat, ce-i dădea puterea aceea nepământească știu foarte puțini. Nu l-au înțeles pe de-a-ntregul nici toți călugării din obștea Prodromului, dară­mite ceilalți credincioși. Unul dintre cei foarte puțini este părintele Modest Moldovan, aflat astăzi la Schitul Găbud din Alba. În vârstă de aproape 50 de ani, chip blând, surâzător și smerit, călugăr subțire la trup, cu barbă hirsută și ochi arzători, se lasă greu prins în plasa întrebărilor. Îi place taina și nu o strică nici pentru curiozi­ta­tea lui, nici pentru a altora. Totuși, din bunătate, scapă cuvinte de lă­mu­rire. Așa începem să-l adulme­căm pe avva Petroniu cel neștiut, căruia monahul Modest i-a fost ucenic vreme de douăzeci de ani, îngrijindu-l până în ziua din urmă.
După douăzeci de ani de călu­gărie pe Athos, părintele Modest s-a decis să se întoarcă pe un vârf de deal din România, pe malul Mu­reșului, în coasta satului său natal, Găbud. "M-am întors ca să nu-mi pierd identitatea de român. Încă mai demult mi-am promis că voi rămâne la Prodromu cât tră­ieș­te părintele Petroniu, ca să-l slu­jesc. Nu se putea lipsi de mine”, mărturisește, cu sfială, monahul. S-a întors și din prietenie pentru părintele Iustin Mi­ron, starețul mânăstirii Oașa, al cărei metoc este schitul Găbud. Cei doi se cunosc din copilărie și au crescut duhovnicește împreună, chiar dacă monahul Modest a apucat drumul călugăriei mult mai devreme, pe când avea 16 ani.
Părintele Modest și-a făcut ucenicia cu mari du­hov­nici ai neamului, cu părintele Arsenie Boca, cu pă­rin­tele Serafim Popescu de la Sâmbăta de Sus (Bra­șov), cu părintele Teofil Părăian, pe care l-a slujit 12 ani, până ce, în 1993, a ajuns la Athos și l-a cunoscut pe părintele Petroniu. Acum a revenit în țară cu o co­moară: amintirea, manuscrisele și fotografiile părinte­lui Petroniu. Crede că era de datoria sa să se asigure că acestea sunt bine păstrate, pentru a fi de folos ortodoc­șilor români. Este moștenirea palpabilă lăsată de pă­rintele Petroniu. Cealaltă parte a moștenirii, de cre­dință și înțelepciune, se adăpostește în fiecare, câtă ne vom fi silit să agonisim.

O zi din viața părintelui Petroniu

- Părinte Modest, cum era o zi din viața părintelui Petroniu?

- Simplă, ordonată, strictă. Părintele trăia extrem de simplu, era un ascet. Cu greu a acceptat ca mânăs­tirea să aibă mașină și să se facă un drum până acolo. Până în ultimul an de viață, când boala l-a copleșit, își făcea toată gospodărirea singur. Își spăla, își cosea nasturii, totul... În chilia lui era o curățenie impeca­bi­lă. Dimineața se trezea foarte devreme, cam cu două ore înaintea începerii slujbei, care iarna este la ora 2.00 noaptea. Își făcea rugăciunile numai în genunchi, și se pregătea de slujbă, apoi mergea în biserică. Întotdea­una era primul. Stătea în picioare tot timpul, ore în­tregi. Numai când l-au ajuns neputințele trupești a în­ceput să mai șadă și în strană. Și atunci îi lăsa pe toți că­lugării să stea și ei. Pentru că părintele nu-ți cerea să faci nimic din ce nu putea face el. Când n-a mai pu­tut, n-a mai făcut nimănui nici o observație. După sluj­bă, fiecare pleca la ascultările lui. Părintele stătea mai mult în chilie, căci se ruga mereu. Evita să meargă la alte mânăstiri, la hramuri sau parastase, refuza să plece din mânăstire. Spunea că aceasta este a călugărului, chi­lia, că ea îl învață și tot ea îl mântuiește!
În unele zile își îngrijea florile. Se purta cu ele de parcă ar fi fost oameni, le știa pe numele lor științific, dar le chema și pe nume populare sau le boteza cu nume inventate de el, ca să-și arate dragul pentru ele. Era tare îndrăgostit de flori. Spunea că în ele se vede frumusețea lumii.
O altă pasiune a sa era cititul, citea mult și știa multe, era un cărturar.
Desigur, avea și treburile sale de stareț de rezol­vat... Și mai primea credincioși la sfat. Le era de aju­tor, dar mai mult pentru că-l vedeau, pentru că el spo­vedea pe puțini și vorbea puțin. Era foarte interio­rizat și trăia Rugăciunea Inimii. Cred că stăreția i-a fost povară, căci tânjea după liniște.

- Era un părinte aspru?

- Era aspru, dar era și bun. Era dur cu el însuși, nu numai în privința călugăriei, ci în tot. Deși a avut mari suferințe fizice, iar de la o vreme coloana vertebrală îi era diformă, că nu se mai putea îndrepta, n-a zis o dată un "au!”, nu s-a plâns niciodată. Era foarte ferm și cu învățătura de credință. Dacă treceai de pojghița aceea de răceală, de armura lui, dădeai de o mare bunătate. Așa se face că era foarte iubit, deși n-a căutat să fie popular și nu făcea gesturi sau declarații de afecțiune. Dar simțeai că el te iubește ca om, ca purtător al chipu­lui lui Hristos. Dacă erai cu sufletul pregătit să-l întâl­nești, în prezența lui te învăluia o mare bucurie și o mare bunătate. Pur și simplu iradiau din el. E ceva ce mi-e greu să explic. Trebuie să fi trăit asta ca să înțe­legi. Altfel este ca și cum aș încerca să descriu gustul mierii cuiva care nu a mâncat niciodată miere.

"Cânta Paraclisul Maicii Domnului în chilie”

- Cum se împăca smerenia cu această duritate a sa? Era stareț și duhovnic și, inevitabil, trebuia să dojenească și să pună ordine. Cum o făcea fiind atât de smerit, după cum povestesc toți cei care l-au cunoscut?

- Smerenia sa era autentică. El nu ridica niciodată vocea, nu dădea porunci, ci doar îți cerea să-ți faci ascultarea de călugăr, nu certa niciodată pe nimeni în mod direct și vehement, ci vorbea în pilde și spunea celui care a greșit unde a greșit, fără să-l numească, în convorbirile nostre de la trapeză sau în câte o predică (pentru că predica rar). Era foarte înțelept și delicat cu ceilalți. Știa cât pot să doară cuvintele și, ca unul care făcuse și Literele, și le alegea cu grijă. Vedeți că în toate fotografiile are privirea plecată. Nu-i plăcea să iasă în evidență. Nu povestea câte școli a făcut, câte mânăstiri a condus, ce oameni extraordinari a cunos­cut. Pentru că era foarte smerit. Așa că nici obștea nu l-a cunoscut bine. Eu am fost privilegiat în cele două luni cât l-am îngrijit la pat, înainte să moară, pentru că i-am răsfoit caietele personale, în care se aflau ciorne de scrisori, scrisori primite de la credincioși, amintiri, autobiografia lui și altele.

- Se supăra vreodată?

- Sigur că îl mai necăjeau frații. Dar nici atunci nu se manifesta de față cu toți. Mergea la el în chilie și cânta Paraclisul Maicii Domnului. Cânta tare, de se auzea în curte, ca să se liniștească și să capete ajutor de Sus. Era foarte bun cântăreț și avea mare evlavie la Maica Domnului. De câte ori era pomenită Maica Domnului în biserică, îl vedeam lăcrimând.

- Dar de râs l-ați văzut râzând?

- El mai mult zâmbea, nu râdea așa, cu toată gura. Căci călugărul trebuie să fie în toate strunit. Însă avea un umor foarte fin.

"Pe măsură ce îmbătrânea, îi creștea entuziasmul credinței”

- Vă voi pune o întrebare care stă pe buzele multora: ați trăit vreo minune cu pă­rin­tele Petroniu? Uce­nicii mul­tor mari duhovnici măr­tu­ri­sesc minuni pe care le-au văzut cu ochii lor în­făptuite de acei părinți...

- Nu aș ști să vă spun un fapt concret. Dar eu simțeam că e un miracol permanent pre­zența sa. Cred cu adevărat că făcea minuni, dar noi eram legați la ochi să nu le vedem. Era minunat, de exem­plu, și faptul că lui îi creștea tot mai mult entuziasmul credinței, pe măsură ce îmbătrânea. Este neobișnuit, pentru că bătrâne­țea așază lucrurile, entuzias­mul este la tinerețe.
În ultimele luni, a suferit că nu mai putea merge la bi­se­rică. Până atunci a mers con­tinuu, chiar dacă de ani mulți nu mai auzea și ar fi putut ră­mâne în chilie să se roage. Însă voia să dea un exemplu.
Minuni a trăit, căci i s-au arătat îngeri și sfinți. Ne-a povestit. Și avea deose­birea duhurilor, nu putea să se înșele, să fie în­șelat de cel rău. Știa și când este vis și când e aievea. Avea un caiet de vise, unde își nota ce visa mai interesant, ca apoi să descifreze visul. Visa mult și frumos, du­hovnicește.

- Cum se raporta la moarte?

- Cu bucurie. Spunea că s-a pregătit, că nu are nici o teamă și că abia așteaptă să vadă cum e dincolo. De altfel, el trăia deja pe jumătate în cealaltă lume. În unele fotografii, care îi suprind privirea, se vede că e dus departe cu gândul și cu ființa în­treagă.

- Care e învățătura cea mai de preț pe care ați primit-o de la părintele Petro­niu?

- Eu nu prea l-am întrebat, n-am fost un iscoditor, mi-a fost de ajuns să fiu lân­gă părintele. Și toate câte mi le-a spus vor fi lucrat pe undeva în mine. Dar cred că mai mult propovăduiești prin viața trăită, decât prin cuvânt. Iar felul în care a trăit avva Petroniu îmi folosește mai mult decât orice sfat.

Autobiografia părintelui Petroniu *)
- ciornă -


"Sunt născut în com. Fărcașa, rai. Ceahlău, reg. Bacău, înregistrat la 23 mai 1916, din părinți țărani agricultori, Ion și Olimpia Tănase, al șaptelea din cei 8 copii (șase fete și doi băieți). Școala primară am urmat-o în satul natal (NULL clase), după care la vâr­sta de 14 ani - an 1930 - am intrat frate în mâ­năstirea Neamț. Aci am urmat cursu­rile școalei de cântăreți, iar în 1935 am mers la Seminarul monahal Cernica, unde am urmat 7 ani; clasa a 8-a pre­cum și diploma de absolvirea semina­rului le-am dat la sem. [semina­rul - n. red.] Central București, întrucât sem. monahal Cernica se desființase în 1941. * În același timp, în urma exame­nului de diferență, am dat bacalau­reatul - secția științe - la li­ceul Mihai Viteazul din Bucu­rești, sesiunea din toam­nă, 1942. * M-am înscris apoi la Fac. de Teologie și la Fac. de Matematici din București, pe aceasta din urmă întreru­pând-o după un an de studiu, fiind prea împovărat cu două facul­tăți și cu obligațiile de servi­ciu de la cancelaria Sf. Si­­nod, unde intrasem ca an­ga­­jat din oct. 1942, pentru a-mi asigura mijloa­cele de întreți­nere la studii. Din 1943 m-am înscris la Fac. de litere și filo­sofie - București, pe care am absolvit-o în 1946, odată cu Fac. de Teologie.
* După terminarea studiilor, am con­ti­nuat să fiu funcționar la Cancelaria Sf. Sinod, iar din 1946 până în 1948, deta­șat la Secre­tariatul Patriar­hu­lui Nico­dim; până în septembrie 1950 am fost numit suplinitor la semi­narul monahal din m-rea [mânăstirea] Neamț. Până la aceas­tă dată intrasem în cinul monahal și fusesem hirotonit diacon și ieromo­nah (NULL).
* La sem. Neamț am funcționat doi ani, la catedrele de pedagogie și cate­he­tică (an I) și la cat. [catedra] de muzică (an II); în 1952 contopindu-se semina­rul cu Școala de Cântăreți E­par­hială, am mers la m-rea Slatina, unde mi s-a încredințat conducerea șco­lii monahale și a cursurilor de pre­gătire elementară - 7 ani - din acea mâ­năstire. La m-rea Slatina am rămas până în anul 1959 - îndeplinind, pe lângă as­cul­tările de mai sus, și pe ace­lea de preot și stareț al m-rii [mânăs­tirii], între 1957 - 1959.
* În 1959, luna mai, în urma dispozițiilor chiriar­hale, a trebuit să părăsesc m-rea, retrăgându-mă în com. Broșteni, reg. Suceava, rai. Vatra Dornei, la o soră, unde am stat până în prezent.
* Munca, cinstea și co­rec­titudinea le-am învățat încă din copilărie, de la părinți, care fiind săraci, nu ne-au putut lăsa altă moștenire, și cu ele am străbătut până acum de-a lungul anilor.
* Nu am făcut niciodată nici un fel de politică și nici n-am suferit vreo condamnare, nici de legile bisericești, nici de cele civile.
* În prezent, mă aflu cu sănă­tatea șubredă, neînstare de efor­turi fizice, având nevoie de îngri­jire deosebită și tratament medi­cal.

Decembrie 1961
Petroniu (Petru) Tănase
________________________
Salariat la Curtea de Argeș 1 dec. 1961 - 1 febr. 1966.
Pensionat motiv boală 1 II 1966.
La mânăstirea Sihăstria: 1 mai 1966.

*) Am păstrat grafia autorului.