În discuția pe care a avut-o la Ateneu cu Gabriel Liiceanu, întrebat de ce un scriitor de mâna întâi dintr-o țară de mâna a treia are mai puține șanse de a fi cunoscut decât un scriitor de mâna a treia dintr-o țară puternică, Amos Oz a spus că, după opinia lui, șansa oricărui scriitor talentat, de oriunde, este să scrie despre ce știe el mai bine. Mircea Cărtărescu, scriitorul nostru de mâna întâi, tocmai asta face, cu un talent multiform și o obstinație în muncă rare pe aici. Și dacă traducerile cărților sale în 18 limbi n-au fost best-sellers, ci au avut doar succes de critică e pentru că genul lui de scriitură presupune un cititor cultivat, imaginativ și sensibil, cu o inteligență literară afină autorului. Ceea ce nu se întâlnește pe toate drumurile. Marii cititori pentru care lectura nu e un divertisment în ore moarte, ci o hrană spirituală necesară n-au fost și nu sunt prea numeroși, dar ei au exercițiul depistării valorii și dau tonul. Asemenea oameni au făcut parte din juriul Premiului Internațional pentru Literatură "Haus der Kulturen der Welt” - Berlin ce i-a fost atribuit recent lui Mircea Cărtărescu, deși se afla la concurență cu alți mari scriitori din lume, unii mai faimoși în Occident. Să sperăm că e începutul unei recunoașteri globale meritate. Acasă, inerentele cârteli și invidii nu pot nega cifrele: Cărtărescu este cel mai bine vândut autor contemporan de literatură, volumele lui publicate la Humanitas (cărți noi și reeditări) însumând până acum 500.000 de exemplare cumpărate. Pentru România e destul de mult. Mai ales că poetul, eseistul și prozatorul nu scrie în genuri populare și, cu excepția povestirilor din "De ce iubim femeile”și "Frumoasele străine”, nu se citește ușor - o recunoaște singur - de către omul mediu instruit. Și totuși n-a continuat cu povestioarele dulci-amare și pline de umor care i-au adus succesul, ci s-a încăpățânat să desăvârșească trilogia de 1500 de pagini Orbitor, ca pe o datorie de onoare ("o onoare absurdă și totuși imperioasă ca a samurailor”). Asta îmi stârnește o mare admirație pentru Mircea Cărtărescu, scriitorul pe care succesul nu l-a smintit, care și-a păstrat bunul simț și măsura lucrurilor, imun la sindromul "suitului la cap” care alterează personalitatea și te face să te crezi deținătorul Adevărurilor în toate. Egocentric, precum toți marii artiști, preocupat obsesiv de lumea sa interioară și de proiecțiile ei literare este și el, dar fără vanitatea deșartă a puterii, a funcțiilor de conducere, a impunerii cu orice preț. Domeniul lui este exclusiv masa de scris, "căci pentru mine viața nu înseamnă contemplarea norilor, ci însăși munca mea, fără de care nu simt că trăiesc și n-aș simți că trăiesc nici în paradis. E o pervertire prostească a sensului vieții, dar eu, așa cum sunt făcut, nu știu alt sens. Dacă nu lucrez, timpul curge în gol și viața mea se scurge în vârtej ca apa în orificiul căzii”. Calitățile umane ale scriitorului se văd clar și în volumul compozit pe care vi-l recomand azi, alcătuit din texte scurte, preponderent confesiv-memorialistice. Unele imersiuni în trecut au splendoarea și deschiderea vizionar-poematică din "Orbitor” ("Ada-Kaleh, Ada Kaleh”, "Ochiul căprui al dragostei noastre”, "Pontus Axeinos”), altele - tonul umoristic pe fundal ceaușist din "De ce iubim femeile” ("Prietenul meu blug”, "Epoca nesului”); un grupaj evocă prietenii morți prematur - Madi Marin, Nino Stratan, George Crăciun, Leo Șerban. Mai multe texte vor fi prețioase pentru exegeții generației '80 și ai lui Mircea Cărtărescu însuși, care se referă atât la colegi, cât și la scrisul propriu, cu împrejurări, întâmplări și chiar teme delicate, precum relația cu religia. Totul - cu o lipsă de vedetism, de poză, iscusit stilistic, dar cu o sinceritate convingătoare și acea capacitate de a te lua simpatetic cu el, proprie marilor scriitori.