Selectia "Formula AS”

Adriana Bittel
Mircea Cărtărescu, "Ochiul căprui al dra­gos­tei noastre”, Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 204 pag.

În discuția pe care a avut-o la Ateneu cu Gabriel Liiceanu, întrebat de ce un scriitor de mâna întâi dintr-o țară de mâna a treia are mai puține șanse de a fi cunoscut decât un scriitor de mâna a treia dintr-o țară puternică, Amos Oz a spus că, după opinia lui, șansa oricărui scriitor talentat, de oriunde, este să scrie despre ce știe el mai bine. Mircea Cărtărescu, scriitorul nostru de mâna întâi, tocmai asta face, cu un talent multiform și o obstinație în muncă rare pe aici. Și dacă traducerile cărților sale în 18 limbi n-au fost best-sellers, ci au avut doar succes de critică e pentru că genul lui de scriitură presupune un cititor cultivat, imaginativ și sensibil, cu o inteligență lite­rară afină autorului. Ceea ce nu se întâlnește pe toate dru­murile. Marii cititori pentru care lectura nu e un diver­tisment în ore moarte, ci o hrană spirituală nece­sară n-au fost și nu sunt prea numeroși, dar ei au exercițiul depistării valorii și dau tonul. Asemenea oameni au făcut parte din juriul Premiului Inter­național pentru Literatură "Haus der Kulturen der Welt” - Berlin ce i-a fost atribuit recent lui Mircea Căr­tărescu, deși se afla la concurență cu alți mari scriitori din lume, unii mai faimoși în Occident. Să spe­răm că e începutul unei recunoașteri globale me­ritate. Acasă, inerentele cârteli și invidii nu pot nega cifrele: Cărtărescu este cel mai bine vândut au­tor con­­temporan de lite­ra­tură, vo­lu­mele lui publicate la Hu­manitas (cărți noi și reeditări) însumând până acum 500.000 de exem­pla­re cumpărate. Pen­tru Ro­mânia e destul de mult. Mai ales că poetul, eseistul și prozatorul nu scrie în ge­nuri populare și, cu ex­cep­ția po­vestirilor din "De ce iubim fe­meile”și "Frumoa­sele străi­ne”, nu se citește ușor - o re­­cunoaște singur - de către o­mul mediu ins­truit. Și totuși n-a con­tinuat cu povestioarele dulci-a­ma­re și pline de umor care i-au adus succesul, ci s-a încăpățânat să desăvâr­șeas­că trilogia de 1500 de pa­gini Or­bi­tor, ca pe o datorie de onoa­re ("o onoare ab­surdă și totuși imperioasă ca a samurailor”). Asta îmi stârnește o mare ad­mirație pentru Mircea Cărtă­rescu, scriitorul pe care succe­sul nu l-a smintit, care și-a păstrat bunul simț și măsura lucrurilor, imun la sindromul "suitului la cap” care alterează personalitatea și te face să te crezi deți­nătorul Adevărurilor în toate. Egocentric, precum toți marii artiști, preocupat obsesiv de lumea sa interioară și de pro­iecțiile ei literare este și el, dar fără vanitatea de­șartă a puterii, a funcțiilor de con­du­cere, a im­pu­nerii cu orice preț. Domeniul lui este ex­clusiv masa de scris, "căci pentru mine viața nu înseamnă con­tem­­plarea norilor, ci însăși munca mea, fără de care nu simt că trăiesc și n-aș simți că trăiesc nici în pa­ra­dis. E o pervertire prostească a sensului vie­ții, dar eu, așa cum sunt făcut, nu știu alt sens. Da­că nu lucrez, tim­pul curge în gol și viața mea se scur­ge în vârtej ca apa în orificiul căzii”. Calitățile umane ale scrii­to­ru­lui se văd clar și în volumul compozit pe care vi-l re­comand azi, alcătuit din texte scurte, pre­pon­derent confesiv-memorialistice. Unele imersiuni în trecut au splendoarea și deschiderea vizionar-poe­matică din "Or­bitor” ("Ada-Kaleh, Ada Kaleh”, "Ochiul că­prui al dragostei noastre”, "Pontus Axe­inos”), alte­le - tonul umoristic pe fundal ceaușist din "De ce iu­bim femeile” ("Prietenul meu blug”, "Epo­ca ne­su­lui”); un grupaj evocă prietenii morți pre­ma­tur - Ma­di Marin, Nino Stratan, George Crăciun, Leo Șerban. Mai multe texte vor fi prețioase pentru exe­geții ge­nerației '80 și ai lui Mircea Cărtărescu însuși, care se re­feră atât la colegi, cât și la scrisul propriu, cu îm­pre­jurări, întâmplări și chiar teme delicate, pre­cum re­lația cu religia. Totul - cu o lipsă de vede­tism, de po­ză, iscusit stilistic, dar cu o sinceritate con­vin­gă­toare și acea capacitate de a te lua simpatetic cu el, proprie marilor scriitori.