IONEL TUDORACHE - "A fost soarta mea să rămân aici și să fiu cunoscut și iubit la mine în țară"

O țigară fumată îndelung, încă o cafea ("da' să fie lungă, că mă apucă bâțâiala"), pan­tofi negri, strălucitori, costum, cravată, ges­turi simple și elegante, ca ale tuturor marilor lăutari de oraș pe care i-am cunoscut. Plus, din când în când, un zâmbet cald, sincer. "Bate-un vânt rece din baltă, la Chilia-n port,/ Ooof, să vezi stufu' cum se-nalță, să-l mai tai, nu pot,// Caraliu' strigă tare: dăi, hoțule, dăi,/ C-a venit zece vagoane, dăi, hoțule, dăi/De dimineață pân' la prânz, ah, ce dureros, /O sută de roabe-am dus, ah ce dureros". De patruzeci de ani, Ionel Tudorache face furori cu cântecul de ocnă "La Chilia-n port", iar interpretările sale, pline de farmec, ale unor melodii vechi l-au făcut faimos și îndrăgit nu doar în Buzău, ci peste tot pe unde cântă prin țară, cârciumi, nunți, festivaluri.

"Eram o vâlvă de copil, mă dărâma acordeonu'"

La cinci ani, a pus ochii pe vioara tatălui și, cum era el plecat de acasă, o lua și scârțâia la ea, pe o coardă, cum îl ducea mintea. Se obișnuia ca fiul să în­vețe un alt instru­ment, pentru a cânta mai apoi în fa­milie, așa că tatăl n-a vrut să-i arate se­cretele viorii. Însă a fost atent la "talentele" sin­gurului său fiu. "Băieții cu care cânta tata veneau acasă la noi, după câte o nun­tă, făceau un șpriț și cântau, așa, pentru ei, ca o repetiție. Cântau ce le plăcea lor, și beau un pahar, că la nuntă te duci să muncești, nu să bei, bei acasă, pe banu' tău, ce, să te vadă toți? Și eu mă uitam la ei și-mi plăcea acordeonu', avea tata un acordeonist bun. După aia, luam eu o sită, știți, d-aia subțire, cu două toarte, băgam mâinile printre ele, și ziceam că-i acor­deon, mă suiam pe masă și mă-ndoiam, mă suceam, ce mai era de mine! A văzut tata că-mi place, și la șapte ani mi-a luat acor­deon. Am învățat foarte repede, că dacă ai daru' acesta, miru' acesta, să cânți, și ai ureche muzicală, te duce. Practic, m-a în­vă­țat un unchi de-al meu, din partea ma­mei, un tangou, un simplu tangou, «Marea de smarald». Era așa: «N-am să uit ni­cio­dată-n viață, marea de sma­rald». Un tangou, o melodie așa. După asta le mai în­semnam eu pe clape, cum vine «Măi tramvai», un vals, cutare, după aia am început singur."

- Cum era cartierul în care ați copilărit, era o stra­dă, două, cu lăutari?

- Nu, lăutarii erau răspândiți în tot orașul, nu stă­teau împreună. Eu am crescut și locuiesc și acum în ca­sa bătrânească din cartierul sârbesc din Buzău. Sârbesc, adică d-ăștia, zarzavagii, care se ocupă cu grădinăritul, bulgari. Acum nu se mai ocupă prea mulți, că regimul trecut le-a dărâmat casele, grădinile, și i-a mutat la blocuri, nici eu nu mai stăteam mult, au ajuns cu demo­lările la 60 de metri de casa noastră. Unii și-au luat pă­mânt la marginea orașului și au continuat să facă gră­dinărit. Tata cânta la ei la nunți, erau cam ca la noi tra­dițiile, cânta când făceau femeile sarmale, la un fel de brad de-al lor, duminica la joc, învățase câteva cuvinte de-ale lor, bulgărodeli d-astea, și le cânta să le placă. Cu copiii lor am crescut, ne înțelegeam foarte bine, ju­cam fotbal, oină, capra, nouă cărămizi. Așezai nouă că­­rămizi una peste alta, unii aruncau cu mingea să do­boare cărămizile, ăilalți stăteau la pândă să prindă min­gea să dea după ei. După aia, pe la șapte, opt ani, ie­șeam cu acor­de­onu' pe o piatră în fa­ța porții, se strân­geau toți copiii de vârsta mea pe mi­ne, cântam și eu ce știam. Cu vocea mai puțin, că aveam vocea foarte sub­țire, ziceai că-s fată, și nu-mi plăcea, da' ăștilalți, gră­madă pe mine, nu mai plecau. Eram cam singurul copil din cartier care știa să cânte la un instrument. Pe la opt, nouă ani, mergeam cu bunicu' din Mihăilești, de unde e tata, la nunți, la botezuri, la baluri. El cu țambalu', eu cu acordeonu', și acolo am vă­­zut cât de diferită e lu­mea de la țară și aia de la oraș, unde oa­me­nii erau mai ci­zelați, în­țelegeau altfel mu­zica. Ăștia, doar cu hore, brâu, sârbe, mai țipau la tine. Îți mai trânteau o înju­rătură...

- Vă plăcea să mergeți cu bunicu', să cântați?

- Bineînțeles că-mi plăcea, că... și de-mi plăcea, și de nu-mi plăcea, trebuia să mă duc. Pe bunicu' l-am prins până m-am însurat, la 23 de ani, da' cu tata am cântat până acu' trei ani, când s-a prăpădit, Dum­nezeu să-l ierte! Nu s-a lăsat niciodată. Aurel Tudorache, mare muzicant, iubit și res­pectat peste tot, și acum mă oprește lumea și îmi spune despre el. Era foarte exi­gent, încerca mama să mă apere: "Mai lasă băiatu', că prea îl bagi în greu de la în­ceput, așa, de mic". "Așa tre­buie, nu face acum, mai târ­ziu pentru el o să fie greu". Mie la în­ceput mi-era drag de acor­deon, stăteam numai cu el în brațe, da' du­pă aia, când am mai cres­cut, fuga pe teren, la fotbal, venea tata, îmi făcea semn cu degetu': "Ia vi­no în ca­să". Și mă lua, și îmi ară­ta cutare, cutare. De la opt, nouă ani, am mers cu el la baluri, la hori, cum era înainte, sâmbăta, la căminu' cul­tural. La nunți, cântam eu ce cântam, da' după aia, trăgeam pe dreapta, nu aveam cum să cânt toată noaptea. Mă suia tata pe masă, să mă vadă lumea, că nici acum nu-s eu prea solid, da' atunci eram o vâlvă de copil, mă dă­râma acordeonu', cu toate că nici ăla nu era mare.

- Mai târziu a venit și un moment în care să-l învățați și dvs. câte ceva pe tata?

- Ca să zic că-i arăt eu câte ceva, cam greu, că el le știa pe toate. Dar eu am plecat de lângă el la 15 ani, m-a dat la profesorul Alexandrescu, mare profesor, socrul lui Horia Robcea, cel mai mare acordeonist al nostru, și am învățat notele. După aia am cântat cu mai mulți, cu notiști, am învățat și eu cafeuri d-astea, pe care el nu știa prea exact cum se cântă, și, în problema asta, cred că a avut și el ceva ce să prindă de la mine.

La Brașov, pe cai mari

- La 16 ani am plecat de acasă, am lăsat acor­deonu' și am plecat să fac o meserie. Mi-a zis tata stai, mă, aicea, dar eu am zis că las acordeonu', nu mai voiam să cânt. Nu mai voiam să fiu comandat, mă ener­va­sem. Știți cum e la nunți, că acum s-a mai cizelat lu­mea, are altă înțelegere, și atunci erau oameni buni, da' și d-ăștia care strigă: «Băi, fă-o p-aia», «taci din gură» și d-astea. Și am zis gata, mă duc la școală. Cu școala a mers me­reu foarte bine, de mic mi-a plăcut cartea. Am dat examen la Petrol și chimie, la școala profesională, la Brazi. Se intra greu atunci, am intrat cu 8.25. Eu, care nu mai fusesem plecat de acasă, când am văzut cum e viața la cămin, când am văzut ciorba de varză, în viața mea nu mai mâncasem așa ceva, am zis că eu nu stau și nu stau. Am plecat acasă după trei zile. Al doilea an am dat la Elec­troprecizia la Săcele și m-am făcut strun­gar. În '70, în primul an când m-au văzut ăia cum cânt, am ajuns pe cai mari, în RFG, cu ansamblul stu­dențesc. Făceau ei un concurs, și cei mai buni, vârfurile, intrau în an­samblu. Am plecat cu tre­nu', stă­team toți în două com­partimente de tren, eram tineri, ce ne păsa. Acolo, concerte în săli, în tot landul Bavariei; după concert, ne luau românii de acolo la ei acasă, mai cân­tam, mai scoteam și noi un bacșiș. Ne-am întors exact în ziua în care făceam 17 ani. Am plecat cinci băieți, patru au rămas acolo.

- Și dumneavoastră?

- Aș fi rămas și eu, dar m-am gândit la ai mei, la ce probleme ar avea dacă rămân. Și, oricum, fiind sin­gurul băiat din familie, am fost întotdeauna așa, mai mămos. Trei patroni au stat după mine, până m-am urcat în tren. În ultima seară, de adio, au venit cu mine la hotel, le-am zis: "Stați să duc acordeonu' în cameră, să nu dea de bănuit, și viu acum". Da' de unde, m-am dus în cameră și m-am culcat, dimineața, la trei-patru, când am plecat, ăștia erau acolo, mă așteptau. Mi-au bătut obrazu'. La tren, unu dintre băieții cu care eram s-a urcat pe o parte, a coborât pe cealaltă, securiștii să sară după el. Ce să mai sări, că plecase trenu'. Acela ne fă­cea cu mâna. Nu m-am mai văzut nicio­dată cu ei, da' am auzit că le merge bine, unu e masor, alții doi la filarmonică. Acum, regrete ai câteodată, dar asta a fost soar­ta mea, să rămân aici și să fiu cu­nos­cut și iubit la mine în țară, chiar dacă nu vreau să fiu mediatizat prea tare, că nu-mi place. Culmea e că, în 2000, am cântat trei ani la un patron neamț, în același oraș, la Passau.

Mireasa în papuci

- Cum își găsește un lăutar, mereu pe drumuri, jumătatea, și cum reușește să o păstreze alături?

- Am găsit-o la fel cum făcuse tata cu mulți ani în urmă, la o nuntă. Am venit acasă de la Brașov să cânt la o nuntă, ea era domnișoară de onoare, mi-a plăcut de ea, ei de mine, și în trei zile ne-am luat. E mai mică decât mine cu șase ani, tot de acolo din cartier, da' de pe altă stradă. M-am găsit cu ea a doua zi, după ce-am cântat la nunta aia, a treia zi i-am zis: "Mergi cu mine?". "Unde să merg?". A­tunci am hotărât: "Mergi cu mine, rămâi cu mine". "Păi nu sunt pregătită, cutare, n-am aia, n-am aia". "Așa cum ești". Am luat-o așa, în papuci, fără bagaj, fără nimic, și am plecat.

- Așa v-ați suit în tren?

- Ce tren, am dus-o la mașini de ocazie, că dacă mergeam la tren, ne prindea părinții. Ai ei. Nu știa nimeni nimic. Părinților mei le-am zis că am o nuntă la Brașov și mă duc să caut muzicanți. Am luat niște bani de la tata și-am plecat. După câteva ore, avea alai la poartă, familia ei. Că le-am luat fata, că-i mică, că are 16 ani, c-o fi, c-o-nvârti, noi eram deja la Ploiești și de acolo am mers cu trenul la Brașov. Ea era un pic spe­riată, săraca, unde m-o duce acesta, ce face cu mine? Aveam nuntă la Cerbu Carpatin, am luat-o și pe ea, a stat la masă cu prieteni de-ai mei câteva ore, că nu se cădea să stea toată noaptea. Mergeam cu ea prin oraș și toate fetele care mă cunoșteau și le plăcea de mine sărea pe mine, eu: "Fetelor, vă prezint pe soția mea!". După trei zile, au sunat ai mei după mine. "Ce faci?". Ne-am întors la Buzău, am mers la părinții ei, socră-meu, Dumnezeu să-l ierte, nu era acasă când o luasem, era din ăștia, construc­tori, zugravi. Când să vină și el acasă, a aflat din gară. "Pe cine a lu­at?". "Păi pe cutărică, băiatu' lui Tu­do­rache". "E băiat bun, bine că nu-i cu altul". Și am făcut nunta. Joi, că sâm­bătă am avut de cântat eu la o nuntă.

- Cum e o nuntă de muzicanți?

- Cântă muzicanții pe rând, se opreș­te unu', începe altu'. La nunta mea au cântat mulți, unu' mai trăiește din ei. Au fost Neluță Iordache, Cornel Bosoi, Titi Coadă, George Udilă, era și George tâ­năr. Muzicanți, prieteni cu tata din toată țara, că tata era foarte respectat. Eu ce să mai cânt, că nu era loc nici să arunci un ac. Au venit 350 de familii, și invitați și neinvitați. 350 de familii! Într-un sa­lon de restaurant, nu ne-a ajuns nici ve­sela, nici mesele, m-am dus la alt salon și am luat de la ăia. Eu, practic, nici la masă n-am avut loc, nu am stat și eu ca ginerică la masă, am stat cu mi­reasa pe o ladă cu sifoane. Și uite că suntem împreună de 37 de ani, o zi n-am fost des­păr­­țiți. Vreau să zic să fim certați, supărați, se mai cear­tă omu', pleacă la mă-sa o săptămână, la tac-su'. Bi­neînțeles că mai sunt și nea­junsuri și astea, dar treci peste ele dacă există înțe­legere, dacă nu ești bruiat și nu ți se cere imposibilu'. Că au fost și zile în care nu aveam ce să le dau la copii să mănânce, aici se vede în­țelegerea între oameni, lasă că o rezolvăm, mai lași de la tine, mai lasă de la ea. A ținut foarte mult de mine, m-a iubit și m-a respectat. E greu să fii soție de mu­zicant, da' a avut de la cine să învețe, de la mama, de la mamaia, i-au arătat ce trebuie să facă, și ea e o fire care vrea să facă lucrurile bine. Da' și așa m-am chinuit cu ea, săraca, cu plecările mele, ba pe la Predeal, ba la Si­naia, ba în Franța, ba pe la cârciumi, pe la restau­ran­te. Numai la cherhanaua din Mamaia ce-am cântat no­uă ani, da' acolo ne-am mutat la hotel, cu ea, cu copii cu tot.

"Era o plăcere să cânți cu Romica"

- Cum ați cunoscut-o pe Romica Puceanu?

- Nu, n-am cunoscut-o eu, a adus-o șeful de câr­ciu­mă de la Cherhana și am cântat doi ani acolo. Era or­chestra mea, cântam și eu cu vocea, dar mai aveam și câte o solistă. La Mamaia, mergeam la început de mai, cu familia, copiii acolo au crescut verile, și ne întor­ceam pe 30 septembrie, sau la în­ceput de octombrie. Eu mer­geam ca la serviciu, că nu eram eu de plajă și de as­tea. Mă cunoștea lumea, mă pre­fera, vă dați seama, în no­uă ani s-au tot schimbat șefii de cârciumă, doar eu ce ră­mâ­­neam. La Cherhana ve­neau străinii, constănțenii, oa­menii politici, se știa că aco­lo e mu­zica lăutărească cea mai bună de pe litoral. Când a venit Romica, era în pe­rioada ei de glo­rie. Melo­dii­le erau bine­cu­noscute, toa­tă lumea le fre­dona, plus că muzicanții buni nu au nevoie să stea prea mult la repetiții, nu tre­buie multă bătaie de cap. Atâta doar că a­veam un contract cu ARIA, ei tre­buiau să autorizeze re­per­toriu', n-aveai voie să cânți d-astea cu băutură, cu d-astea. De exemplu, n-aveai voie să cânți "C-așa beau oamenii buni", "Bălălău", "La Crâș­ma din Ferentari", ce se cânta înainte.

- Și atunci, ce mai ră­mânea?

- "Foaie verde". E, una tre­ceam noi pe re­per­­to­riu și alta cântam aco­lo. Era multă impro­vi­zație, luam comenzi, zicea unu: "Cântă și mie aia, sau ailaltă". Și câș­tigam bani buni, juma de Dacie pe seară, toată orches­tra. Era o plăcere să cânți cu Romica. O femeie extraor­dinar de glumeață, vorbeai de toate cu ea, nu să fie cu nasul pe sus, vedetă. Mai se lua ea de noi, ne mai trăgea câte o în­jurătură, dar nu de muzică, de altele. Aveam pe unu' cu noi, d-acilea din București, Nicu Manole, Dum­­nezeu să-l ierte, îi zicea "vezi, Romico, că ți-a ră­mas acolo-șa, la sutien, o sută de lei". La care ea în­cepea să-l braftu­reas­că, să-l măscărească de nu-l spălau șapte ape: "Ai văzut-o și p-asta, da? Că stai numai cu gându' acolo". Și dă-i cu bășcălia. Păcat de ea.

"Tot muzica veche are farmec, pentru că vine de undeva"

- Mai știți pe cineva de calibrul ei, vine cineva din urmă, ce se va întâmpla cu muzica lăutărească?

- Sunt și la ora actuală cântărețe foarte bune, dar nu în registrul ăla, nu cu inflexiunile ei. E multă muzică modernă, dar parcă tot muzica veche are farmec, pentru că vine de undeva. Eu pe toate CD-urile mele, care sunt cele mai scumpe CD-uri și au succes (azi le bagă, mâine, gata, nu mai sunt), am și cântece compuse de mine, și cântece vechi. Practic, la orice cântec pe care-l cânt, mai am ceva de adăugat, două-trei strofe. Cum e și "La Chilia-n port". L-am auzit de la niște lăutari bătrâni, dar două-trei strofe doar. După aia, m-am dus acolo la ei, la pușcărie, am vorbit cu băieții, am văzut ce-i apasă, am luat versuri, că ei cântă singuri ce-i doare, le-am băgat la cap, și le-am pus să se potrivească pe cântec. La fel și cu "Că­pi­tane de județ". Așa erau bala­dele înainte, lungi. Păi când începea taică-meu o ba­la­dă, te apuca dimineața. A­cesta-i ros­tul ei, să o cânți de la capăt pâ­nă la sfârșit, să placă la lume, nu să o tai la jumătate. Cât tră­iești înveți, auzi cântece vechi, le cânți și le dai și tu mai de­parte. De aia zic că e re­gre­ta­bil, îmi pare rău că nu mai sunt muzicanți care să ducă muzica asta mai departe. Ori că le este foarte greu, ori că nu o înțeleg, așa, în totalitatea ei, ori că nu vor să-și bată capul cu ea. Ce­va mai ușor, mai co­mercial dacă se poate. Eu am trei copii. Fata a făcut Con­serva­torul în București și acum e profesoară de pian la Li­ceul "Dinu Li­patti", unu' dintre băieți a cântat la pian și a re­nun­țat, s-a făcut ospătar. Bi­ne, mă tată, faci ce-ți pla­ce, că nu poți să cânți așa, dacă nu vrei. Celălalt bă­iat e cu mine în orchestră, la chi­tară, la bas. A fost o pe­rioadă mai proastă prin anii 2000, când erau la mo­­dă alte genuri, dar acum deja muzica lău­tă­rească începe să ia binișor amploare. Ce mă bucură cel mai mult e că are din ce în ce mai mult impact la tineret, tinerii au în­ceput să o guste și să o înțeleagă foarte bine.