RĂZBUNAREA MUMIILOR

- În toate credinţele lumii există convingerea că tulburarea somnului morţilor şi profanarea mormintelor sunt unele dintre cele mai grele păcate. Asupra celor care vor săvârşi o asemenea faptă se vor abate năpaste. Că este adevărat, o dovedesc nu doar numeroasele întâmplări ce alimentează superstiţiile populare, ci şi urgiile ce s-au abătut asupra arheologilor şi istoricilor care au deschis mormintelor faraonilor egipteni sau au scos din mormânt mumii antice. Blestemul hanului mongol Timur Lenk, al prinţesei Kadân, din Altaiul siberian, sau cel al regilor sciţi, au călătorit peste veacuri, transformând în realitate ceea ce păreau a fi simple poveşti -

Teribila profeţie a lui Timur Lenk

Timur Lenk, Omul de fier, ultimul mare cuceritor mon­gol şi cel mai sângeros, cel care a stăpânit un im­pe­­riu uriaş, de la graniţa cu China până la Marea Cas­pică, şi din Pakistan până în Siria, a lăsat după moartea sa o prorocire cumplită. "Toţi oamenii sunt muritori. Soseşte răstimpul când fiecare dintre noi trebuie să ple­căm. Şi oamenii mari, şi cei pu­ternici, şi cei ne­înfricaţi. Dar acela care se va înălţa deasupra altora şi se va făli, acela care va tulbura li­niştea de veci a strămoşilor, să fie pe dată lovit de cea mai cumplită pe­deapsă!".
Aşa glăsuieşte pisania în limba ara­bă veche, scrijelită pe placa fu­ne­rară ce aco­peră locul de îngro­pă­ciune al ma­relui conducător nomad, situat în stră­vechea capitală a im­periului ti­mu­ri­zilor, Samarkand, din Uzbekistanul de azi. Ca o pecete ma­­gică, blestemul a sigilat mor­mân­tul timp de secole, îngrozind de moarte şi alungându-i pe toţi cei care se apropiau şi citeau cumplitul mesaj. Căci groaza şi moartea l-au însoţit în­tot­deauna pe acest personaj terifiant, atât în timpul vieţii, când, în trapul cu­ce­ririlor sale, lăsa în urmă munţi de ca­pete retezate, cât şi după trecerea sa în nefiinţă, prin blestemul ucigător.
Pentru prima dată, blestemul a lovit în anul 1747, când şahul Persiei, Nadir, a încălcat porunca lui Timur Lenk şi a deschis mor­mântul acestuia. În aceeaşi zi, Iranul s-a cutremurat sub torsiunile cumplite ale unui se­ism puternic, omorând mii de oameni. Însuşi su­veranul a fost lovit de urgia na­turii, căzând la pat, grav rănit. La câteva zile, cutre­murul s-a produs iarăşi, şi din nou au murit oameni ne­vi­novaţi. Atunci şahul a dat ordin ca lespedea mo­numentului funerar să fie aşezată la loc şi niciodată să nu mai fie clintită.
Aşa a stat mormântul, pecetluit, timp de secole. Pâ­nă în 1941, când, cel mai necruţător dictator al secolului XX, Stalin, a emis un ordin de începere a săpăturilor ar­heologice, pentru descoperirea osemintelor marelui Ti­mur Lenk.Se pare că Iosif Djugaşvili şi-a luat nu­mele de Stalin, "Omul de oţel", inspirat de sângerosul cuceritor nomad, Timur Lenk (Timur - om de fier, Lenk - şchiop). Asemeni conducătorului mongol, Sta­lin îşi avea originile în acelaşi amestec haotic de se­minţii asiatice, cu o atracţie înnăscută către ocultism şi ma­gie, cu un temperament nestăvilit, sălbatic. La fel ca Ti­mur cel Şchiop, dictatorul sovietic avea încă din co­pilărie o problemă la un picior, care îl făcea să şchio­păteze uşor. Astfel că ordinul lui Stalin din anii '40, ex­humarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Timur Lenk, nu a mai mirat pe nimeni. Se vorbea deja de mult des­pre un cult al personalităţii cuceritorului nomad, se şoptea de­ mult despre obsesia conducătorului sovietic referi­toare la hanul mongol.
În mai 1941, o echipă de cercetători ruşi, istorici, antropologi şi arheologi, a plecat de la Moscova într-o ex­pediţie în Uzbekistan, în oraşul de la poalele mun­ţilor Altai, Samarkand, în căutarea osemintelor hanului Timur Lenk. Deşi se vehiculau mai multe ipoteze refe­ritoare la locul de îngropăciune, cea mai plauzibilă lo­caţie era mausoleul Gur-Emir (Mormântul Regelui), unde fusese înmormântată întreaga dinastie a Timu­ri­zilor. Recent, Malik Kaiumov, cel care fusese desemnat în anii '40 să filmeze şi să fotografieze toate etapele lu­crării arheologice, a prezentat în premieră, pentru un ca­nal de televiziune rusesc, imagini inedite din mo­mentele cele mai importante. Cameramanul, singurul martor ocular care a mai rămas în viaţă din întreaga echipă, a povestit cum s-a petrecut totul. Conform spu­selor sale, abia după câteva săptămâni după ce ose­min­tele mai multor descendenţi ai familiei marelui han au fost scoase la iveală, echipa de savanţi a reuşit să des­copere sicriul lui Timur Lenk. "Ziua de 22 iunie 1941, nu am să o uit niciodată! Lucrările mergeau extrem de greu în dimineaţa aceea, scripetele s-a defectat, câţiva muncitori au leşinat şi, de câteva ori, am avut pană de cu­rent electric. Parcă ceva sau cineva tot încerca să ne împiedice, să ne oprească. Mai mulţi membri ai echipei au început să se plângă de dureri de cap, de ame­ţeli şi de o senzaţie grea, de sufocare. După câteva cea­suri în care savanţii au săpat chiar cu mâinile, înlăturând pământul centimetru cu centimetru, din in­terior au început să se întrezărească nişte plăci de pia­tră. Nu pot să vă explic de ce, dar atunci am fost cu to­ţii convinşi că acolo se află îngropat Timur Lenk. Sub plă­cile grele de piatră era un sicriu de culoare neagră. Deo­dată lumina s-a stins şi mai mulţi membri ai echi­pei au început să ţipe de spaimă. Atunci, antropologul Gherasimov, şeful lucrărilor, a hotărât: pauză!".

Duhul războiului

Obosit şi năucit de evenimente, operatorul Malik Ka­iu­mov a ieşit din mausoleu şi s-a în­dreptat către ceainăria din apropiere, gân­dindu-se că o băutură caldă îl va linişti. La una din mese stăteau trei bătrâni: "Spune, fiule, eşti de la lucrările arheologice?"."Da", a răspuns operatorul. "Şi eşti om im­portant în această acţiune?". "Cel mai important, fără mine nu se poate!", a spus zâmbind Kaiumov. Însă bătrânii nu prea ştiau de glumă. "V-aţi atins de sicriul lui Timur Lenk?" "Încă nu." "Sub nici o for­mă sicriul nu trebuie deschis! Altfel, un ma­re război va începe! Este scris şi în car­te". Şi unul din bătrâni scoase o carte ma­re, veche, în limba arabă arhaică, îmbră­ca­tă în coperţi de piele. O deschise şi, cu de­getul, indică un pasaj. Kaiumov luă cartea şi citi: "Niciodată, nimeni nu se va atinge de oasele marelui conducător! Cine va în­drăzni să deschidă mormântul, va elibera spiritul războiului. Şi vor începe lupte cumplite, atât de sângeroase, că niciodată lumea nu va mai vedea aşa ceva în vecii vecilor!". Uluit şi speriat, operatorul a luat-o la fugă către colegii săi, le-a povestit totul pe nerăsuflate şi i-a condus la masa celor trei bătrâni. După câteva minute, antropologul Gherasimov, plictisit de povestea bătrânilor, pe care o socotea simplă su­perstiţie, le-a spus: "Vorbiţi prostii! Astea-s min­ciuni!".
Lucrările au continuat, sicriul a fost scos, rămăşiţele lui Timur Lenk descoperite. "Era o adevărată victorie! Toţi eram extrem de emoţionaţi şi de fericiţi. Seara ne-am dus la hotel să sărbătorim. Am dat drumul la radio şi, brusc, cu toţii am amuţit. Pentru Rusia în­cepuse războiul. Chiar în acea zi. Pe data de 22 iunie. Se declanşase operaţiunea Barbarossa, cea mai mare invazie din istoria omenirii. Prorocirea se adeverea! Blestemul lovea necruţător!".
Oasele lui Timur Lenk au fost transportate la Mos­cova, unde antropologul Mihail Gherasimov, cel care a des­coperit tehnica de reconstrucţie facială, a re­consti­tuit chipul cuceritorului nomad. Între timp, răz­boiul con­tinua, armatele germane înaintau tot mai mult pe teritoriul Uniunii Sovietice, capturând şi ucigând sute de mii de oameni. Pe frontul de sud-vest, la Stalingrad, se dădeau cele mai cumplite bătălii. Ofiţerul Malik Ka­iumov, operatorul de imagine, se afla şi el pe front, în li­nia întâi, cu aparatul de filmat în mână. Din în­tâm­plare, într-una din zile, se întâlni cu mareşalul Gheor­ghi Jukov, cel care conducea operaţiunile de des­pre­surare a oraşului Stalingrad. Cameramanul îi povesti comandantului sovietic experienţa mistică trăită în urmă cu aproape un an la Samarkand. "Eram convins că, odată cu reînhumarea osemintelor lui Timur Lenk, devastatorul război se va sfârşi. Mareşalul Jukov a fost ex­trem de impresionat şi a promis că va avea o în­trevedere cu Iosif Stalin, în care îl va ruga să ordone reîngroparea rămăşiţelor hanului mongol".
Aflând despre prorocirea lui Timur Lenk şi despre împrejurările, întâmplătoare sau nu, în care a început cea mai cumplită invazie a teritoriului Uniunii So­vie­tice, Iosif Stalin a ordonat ca osemintele să se întoarcă de îndată în Samarkand. Recent, câţiva ofiţeri musul­mani din aviaţia sovietică au povestit că, în ziua de 20 decembrie 1942, au participat la o acţiune stranie. Ose­mintele lui Timur Lenk au fost "îmbarcate" într-un avion de luptă şi, după ce au făcut înconjurul Moscovei în aer, de trei ori, s-au îndreptat către Uzbekistan. Câ­teva zile mai târziu, Timur Lenk a fost reînhumat. Iar în februarie 1943, la două luni după ceremonia de în­gropăciune a marelui han mongol, armatele sovietice au reuşit să despresure oraşul şi Stalingradul era eli­berat. Pentru Uniunea Sovietică, balanţa victoriei începea să se încline în favoarea ei.
Mulţi ar spune că evenimentele istorice, pur şi sim­plu, s-au potrivit. Însă coincidenţa este atât de mare, în­cât nu putem să nu ne întrebăm cum de, odată cu des­chi­derea mormântului lui Timur Lenk, cel care pro­rocise devastatoare urgii, a început şi cel de-al doilea mare război mondial. Oare totul a fost o întâmplare stranie, sau blestemul aruncat asupra celor care ne­cinstesc liniştea somnului de veci căpătase viaţă?!

Mumia din Altai

Când pe platoul Ukok, din ţinutul Altai, a fost des­co­perită o mumie, locuitorii regiunii, extrem de tul­buraţi, s-au adunat în grupuri mari şi au încercat să îi oprească pe arheologi ca nu cumva osemintele să fie scoase din locul lor de îngropăciune. Altfel, blestemele şi urgiile duhului munţilor vor cădea peste ei.
În tradiţia lor, viaţa şi moartea sunt simple forme ale aceleiaşi existenţe, şi trupul unui om, după trecerea lui în nefiinţă, trebuie respectat ca şi cum ar fi viu. Ceea ce pentru oamenii de ştiinţă era o descoperire fabu­loasă, pentru poporul altaic nu era decât o necinstire cumplită ce, cu siguranţă, urma să fie pedepsită de spiritele naturii. Şamanii din Altai, înainte chiar de începerea săpăturilor, au prevestit descoperirea şi i-au avertizat pe arheologi că mumia nu trebuie deranjată. În 1993, săpăturile au început, totuşi, şi, în scurt timp, arheologii au găsit scheletul unui om şi oasele unui cal. Lucrările au continuat, şi după câteva zile, savanţii au realizat că scheletul descoperit chiar în prima zi fusese îngropat pentru a dezorienta şi îndepărta eventualii că­u­tători de comori. Căci mormântul nu era al unui om simplu, aşa cum crezuseră iniţial cercetătorii. La apro­ximativ patru metri sub pământ, s-au depistat sche­le­tele a şase cai, împodobiţi cu harnaşamente lucrate deo­sebit, alături de diferite amulete, obiecte de cult şi arme. Războinicii stepelor, sciţii, călăreţi neîntrecuţi, au fost cei care au descoperit şaua şi scara pentru că­lărie. Când un luptător scit murea, calul său era sa­cri­ficat şi îngropat cu tot cu harnaşament şi podoabe, ală­turi de stăpân. Însă cei şase cai au fost pentru arheologi semnul că mormântul apar­ţinea nu unui simplu lup­tător, ci unui om de vază.
Savanţii au început să sape cu şi mai multă fe­bri­li­tate. Lu­cră­rile se desfăşurau extrem de anevoios, pă­mântul, la altitu­di­nea de 2500 de metri, fiind aproa­pe îngheţat. După câteva săptămâni, când cer­ce­tă­to­rii erau gata să se dea bătuţi, deo­dată, în lumina soarelui, a stră­lucit ceva.Sub stratul de pă­mânt era un bloc mare de ghea­ţă, prin care se întrezărea un chip ome­nesc. "Am simţit că privesc prin­tr-o fereastră des­chisă către tre­cut", poves­tea Natalia Po­losmak, şeful lucrărilor arheo­lo­gice. "Du­pă toate proba­bi­lităţile, la scurt timp după în­mor­mântare, o ploaie pu­ternică s-a revărsat şi mor­mân­tul a fost inundat. Apa s-a strâns pe fundul ca­voului, inun­dând lo­cul unde se afla îngropat ca­davrul. Apoi a ve­nit un ger pu­ternic care a îngheţat apa din in­teriorul pământului. Aşa a rămas până acum, conser­vând perfect mu­mia", a explicat Natalia Po­losmak după încheierea săpă­tu­rilor. Din gheaţă, savanţii au scos mumia unei femei tinere ce mu­rise în urmă cu apro­xi­mativ 2500 de ani. Frigul şi ghea­ţa con­ser­vaseră până şi hainele cu care fe­meia fusese îm­brăcată, o că­maşă albă din mă­tase. Lângă trup s-au desco­perit câteva fibule din aur îm­podobite cu pietre preţioase şi o oglindă din bronz şle­fuit. Deşi sa­vanţii afir­mau că trăsăturile fe­meii nu sunt de­loc specifice popu­laţiilor din zonă, locuitorii Alta­iu­lui susţineau că este vorba de "ma­ma" poporului altaic, cea din care se trăgeau, nu­mind-o "Prinţesa Kadân".

Blestemul "Prinţesei Kadân"

Şirul evenimentelor stranii de abia acum începea. Deşi ziua descoperirii mumiei fusese una senină, chiar în momentul scoaterii blocului de gheaţă din pământ, de sus, din munţii Altai, s-a auzit un tunet cutremurător şi vântul a început să bată cu putere.Norii s-au adunat ameninţător deasupra platoului. Era ca şi cum natura s-ar fi frământat, s-ar fi împotrivit. Mai mulţi munci­tori, locuitori ai zonei, realizând la ce sacrilegiu parti­ci­pă, au cerut oprirea dezgropării şi, nereuşind să con­vingă pe nimeni de pericolul unui blestem, au părăsit locul, speriaţi.
După câteva ore, un alt semn a fost trimis. Un cu­tre­mur puternic i-a surprins pe cercetători în situl ar­heo­logic, adânc de aproape 10 metri. De abia au reuşit să scape cu viaţă, pământul surpându-se şi rănind doi arheologi. Atunci a hotărât Natalia Polosmak că este momentul ca lucrările să fie întrerupte. Mumia a fost aşezată într-un dispozitiv cu sistem frigorific şi "îm­barcată" într-un camion, cu destinaţia Novosibirsk, capitala Siberiei. Însă, în mod straniu, nici unul dintre cele două camioane cu care sosiseră arheologii nu mai pornea. Un elicopter a fost chemat pentru a transporta mu­mia cât mai repede. După câţiva kilometri de la decolare, în apropiere de oraşul Barnaul, pilotul elicopterului, în mod foarte ciudat, a pierdut controlul aparatului şi numai printr-un miracol nu s-a prăbuşit.
"Prinţesa Kadân le-a trimis arheologilor mai multe semne, avertizându-i că dacă nu se vor opri, ur­giile şi dezastrele vor lovi necruţător. Evenimente tra­gice şi calamităţi vor urma, ani la rând, până ce prin­ţesa se va întoarce acasă", spunea un locuitor al re­giunii. Când, în 1995, în Cecenia izbucnea războiul, lo­cuitorii din Altai nu s-au îndoit nici un moment că acesta nu era decât blestemul Prinţesei Kadân. În acest timp, la Moscova, se făceau ultimele pregătiri pentru prima expunere în faţa publicului a celebrei mumii. La zece ani de la scoaterea din mormânt a "Prin­ţe­sei", în septembrie 2003, Republica Altai a fost zgu­duită de cel mai puternic cutremur din ultimele secole. Seismul a avut peste nouă grade. Apoi, au urmat re­plicile, peste o sută. În apropiere de platoul Ukok, aco­lo unde fusese descoperită mumia, pământul s-a des­pi­cat şi o falie lungă de câţiva kilometri a rupt scoarţa terestră în două. Ca printr-o minune, nimeni nu a fost rănit.
La începutul acestui an, un alt seism puternic a pro­vocat panică în regiune. Locui­to­rii s-au adunat într-o demonstraţie spon­tană, cerând cu fermitate întoar­ce­rea "Prinţesei Ukok" acasă. Însă cer­cetătorii din No­vo­si­birsk, acolo unde este păstrată mu­mia, nici nu vor să audă des­pre o asemenea reven­di­ca­re. Pen­tru ei, bles­te­mul "Prinţesei Ka­dân" nu este decât o superstiţie pri­­mitivă. "Cutremure şi răz­boa­ie vor mai fi cu sigu­ranţă, inde­pen­dent de descoperirile arheo­logice", spune Natalia Polosmak.

Aurul sciţilor - aurul morţii

Dar dacă este aşa, dacă pân­gărirea mormintelor nu este ur­mată de tra­ge­dii produse de bles­temul mor­ţilor, atunci cum se pot explica şirul de decese neaştep­ta­te, survenite în urma deschiderii unor morminte?! Iuri Şilov, arhe­olog, profesor la Uni­ver­sitatea din Kiev, susţine că cele mai multe lucrări arheologice din gor­ga­nele scitice din Ucraina au pro­vocat moartea mai multor cerce­tători.
Se cunoaşte faptul că sciţii, acel popor antic enigmatic, care a populat zona de la nordul Mării Negre şi până la graniţa cu China, practicau vrăjito­ria şi şamanis­mul, venerau focul şi aurul. Ei con­siderau mormântul locu­inţa celor morţi care, de fapt, îşi con­ti­nuau existenţa acolo, sub pămân­turi.Tocmai de aceea erau înmor­mân­taţi cu toate cele necesare, cu unel­­te, ustensile, arme şi armuri. Re­gii şi marile căpetenii de război erau îngropaţi cu comori imense, podoabe şi ornamente din aur. La ceremoniile lor de îngropăciune, vrăjitorii săvâr­şeau ritualuri ma­gice pentru protejarea liniştii mor­ţilor şi îndepărtarea căutătorilor de comori. Odată cu în­­gro­parea morţilor, în gorgan era zăvorât şi blestemul, im­­pre­caţia, care avea să lovească orice muritor care în­­drăznea, indife­rent de motiv, să pătrundă în mor­mânt.
Aşa s-a întâmplat şi cu istoricul Iuri Şilov, în 1992. Începuse lucrările arheologice la un gorgan de lângă oraşul Poltava, din Ucraina. Nu au trecut câteva zile de la începerea săpăturilor, şi un muncitor al echipei s-a prăbuşit cu tot cu buldozer, în interiorul pămân­tu­lui. Deşi rănile au fost superficiale, muncitorul, în mod straniu, a murit a doua zi. Atunci, arheologul Şilov şi-a amintit că, înainte de începerea lucrărilor, muncitorul îi povestise un vis ciudat. O femeie i se arătase şi îl prevenise să nu tulbure somnul războinicilor sciţi.
După câteva zile, o nouă surpare de teren s-a pro­dus, provocând moartea unui arheolog. Lucrările au fost imediat sistate şi profesorul Iuri Şilov a hotărât că, deşi descoperirile ar putea fi fabuloase, el personal nu se va mai apropia niciodată de aceste movile funerare scitice. "Acum, după propria experienţă, sunt convins că «blestemul morţilor» există şi poate fi explicat. Ri­tualurile şamanice de la ceremoniile de îngropare erau însoţite de sacrificii umane. Incantaţiile ce erau înălţate în stare de transă aveau rolul de a elibera spi­ritul războiului care trebuia să apere mortul şi aurul său. În plus, zonele alese pentru îngropare nu erau de­loc întâmplătoare. Sciţii cunoşteau fenomenul radia­ţiilor terestre de la mari adâncimi şi influenţa lor nefa­vorabilă. Exact în acele zone geopatogene era aşezat şi gorganul", sus­ţine savantul ucrainean.
Dincolo de explicaţiile ştiinţifice pro sau contra, blestemele morţilor aruncate asupra profanatorilor de morminte s-au adeverit aproape mereu. Războaie, mo­lime, urgii ale naturii, şiruri de morţi s-au abătut asupra oamenilor după deschiderea mormintelor antice, după scoaterea mumiilor vechi de milenii. Întrebarea esen­ţia­lă, rămasă fără răspuns, este de unde cunoşteau po­poarele antice asemenea practici oculte, miste­rioase?! Ce cunoştinţe deţineau, pentru a reuşi să lovească atât de necruţător, chiar şi peste veacuri, pe cei care se în­cumetau să le pângărească mor­ţii, să le necinstească credinţele, să le deschidă mor­mintele?!