Elegie de primavara - Povestile lui Mos Stefan

* La 95 de ani, Mos Stefan, unul dintre cei mai vechi ciobani din Muntii Retezat, si-a propus sa traiasca pana la doua sute. Reteta fericirii sale? Sa iubesti totul si sa stii ca il gasesti pe Dumnezeu intr-un mugure de salcie sau in cantecul unei pasari. Ciobanii merg peste munti, nu doar cu oile, ci si cu cheile portilor Raiului, care e chiar aici, langa noi. Trebuie doar sa stim sa il vedem. Intr-un inceput de primavara, Mos Stefan ne-a spus cateva dintre tainele vechilor pastori *

Primavara vine ca o pasare

Un drum serpuieste pe sub poalele Muntilor Poiana Rusca, legand cateva sate risipite. Intre Ciula si Valioara, pare ca nu duce nicaieri. Tot munti si valcele, paduri rasfirate sau pasuni cat vezi cu ochii. Daca ai fotografia aceste locuri acum si ai privi imaginile, nu ai sti sa spui daca e toamna sau primavara. Copacii sunt inca desfrunziti, negri, aramii sau albi, iarba e de-un vested auriu, curgand parca in suvite incalcite. Ici-colo apare cate o piatra, ce ar vrea sa straluceasca mai mult in soare. De pe marginea drumului insa iti atrage atentia un zgomot indepartat, adus de vant cine stie de unde. Daca il astepti vine din nou, parca mai clar, mai distinct: un clinchet zglobiu de clopotei alearga pe sub nori, peste dealuri. O piatra incepe sa se miste si intelegi ca este o oaie, iar langa ea, Mos Stefan, ciobanul de 95 de ani ce isi mana turma de la o pasune la alta, asteptand momentul bun de a-si urca mioarele in munte. Chiar daca locul pare cuprins de toamna, el stie ca primavara a venit. A invatat sa o simta, sa o dibuiasca, cum numai un om al muntelui poate sa o faca. Ma apropii de el si, cu fata luminata, imi striga: "Doamne-ajuta, ficior!". Cu paturi de lana prinse ca o pelerina pe umeri, cu o mustata alba, dichisita cu grija, si o caciula neagra, ma priveste sprijinit in toiagul de cioban, ca desprins dintr-o pictura. E rumen in obraji, ochii albastri te privesc fara ocolis, intreaga lui fiinta emana bunatate si sinceritate. "Da' cum altfel! Sigur ca vine primavara! Ca o pasare falfaind. Inainte de-a o vedea o auzi. Ce nu sa vede cu ochiu' ii mai de seama, taina data de Dumnezeu. Io de vreo saptamana simt ca aeru' ii mai cu dulceata. Dimineata te musca, ii rece, da' cu cat urca soarele, odata te infasoara tat si te tine in brata si se bucura ca ai mai trecut o iarna. Si oile incep a zbiera mai de cu vreme, de cu zori, si tat inspre iarba frageda trag. Da' io stiu ca vine primavara si dupa cum suna apa in munte. Te scoli intr-o zi si, din linistea aia de iarna, numa' auzi cum incep izvoarele sa clipoceasca la vale. Cand incep apele sa susure, apai ii semn ca primavara a pus un picior in an. Dumneata nu le simti? Ia sa stai la stana o noapte si sa asculti dimineata cum canta pasarelele. Amu-s doua saptamani, nu se-auzea nimic. Ia sa vezi acu-n zori, care cum glasuieste pe limba ei si ce triluri se-amesteca in vazduh! M-am invatat tat cu padurea si pasunile si amu samt si cum freamata pamantul sub mine de la o vreme, de zici ca se trezeste din somn".
De la 12 ani umbla Mos Stefan cu oile pe munti. O viata intreaga traita, fie vara, fie iarna, alaturi de mioarele lui, dormind pe sub un brad, pe pat de frunze. Venit de la Sugag, de pe Valea Sebesului, in partile acestea ale Hategului, s-a "sadit" la poala muntilor Poiana Rusca. Aici ierneaza cu mioarele si cum vine primavara, porneste cu ele spre Retezat. Pentru traiul sau, mostenit de la strabunici, toti oieri, nu are nevoie decat de caini buni si un foc strasnic. Traieste liber, de pe un munte pe altul, doar cu Dumnezeu alaturi. "Am mai apucat o primavara! Tatal meu a apucat o suta doua si bunicul meu o suta sapte. Eu trag nadejde sa prind doua sute, ca sa fiu al mai tare din neam!", rade Mos Stefan si pornim cu oile in jos, spre strunga.

La strunga

Mos Stefan isi fluiera oile o data, scurt. E un suierat, mai degraba, si oile il stiu. Inainte sa se porneasca cainii, ele se intorc si o iau la vale catre salas. Vantul amesteca clinchetul clopoteilor si glasul mieilor. Il duce mai departe, in vale. Se intoarce de-acolo purtand alte sunete, de la oamenii ce au iesit cu plugurile trase de boi, ce pregatesc pamantul pentru insamantat. "Ieeee! Haaaa!" se-aude din vale indemnul pentru animale, ca un cantec misterios. Un om apasa coarnele plugului, intorcand boii in loc, la capatul brazdei. Ceva mai departe, ghicesti o femeie care priveste si asteapta, dupa broboada care flutura in vant. Miroase a pamant reavan, proaspat intors, amestecat cu aroma de lemn ars. Pana departe, spre Retezat, se vad fuioarele de fum ale celor ce-si curata "haturile".
"E bine ca a trecut iarna, ca ii greu. Geruieste sau ninge, noi tat cu oile. Ne-am invatat, ii drept, unu ici, altu colea, cainii roata, padurea langa noi, stelele deasupra si mai urla cate un lup. Da' mai bine ii cand trec astea si se incalzeste. Parca gandesti intr-o seara ca iti vin junghiuri ceva-cumva si dimineata te-ai trezit cu primavara langa tine. La campie, de-amu tate is plesnite, da' aici, la noi, abia vezi, colo, in vale, un corcodus cu floare. Aici mai intai apar florile. Vezi una iesita de sub iarba veche, zici ca e ratacita. Apoi alta si alta. Ghioceii si toporasii dau intaiu. E, si cand da mugurul la pomi, odata simt si eu ca intineresc! Unu ii de ajuns, ca apoi grabesc toti copacii in padure! Parca Dumnezeu trece pe deasupra lor si, dupa cum ii atinge cu poala Lui, ii intoarce la viata! Sa vad si sa simt io toate astea si nu imi mai trebe nimic. De-asta mi-a placut mie meseria asta de cioban. Nu doar ca esti liber ca paserile ceriului, da' esti langa Dumnezeu cand le face pe toate. Ce-ti trebuie mai mult? Ce avere poa' sa iti dea asa bucurie?", zice Mosul si domoleste cainii de la stana, care ne-au simtit. Ia cateva brate de fan si le pune oilor ramase acasa. Le cheama si le vorbeste, ca unor copii. Oile vin ascultatoare si mai intai se bucura de pastor. N-am mai vazut oi sa se gudure asa pe langa un cioban! Pana la urma, Mos Stefan o ia pe una in brate de-a dreptul si o intreaba pe "draga tatii" ce-a facut toata ziua. Scoate si apa proaspata din put si, tot vorbindu-le, toarna in adapatoarea lunga, facuta din trei scanduri. Magarii, legati un pic mai departe, cu desagii pe ei, incep sa isi strige stapanul si cainii dau tarcoale. O bucurie generala se naste in jurul acestui batran, care nu stie pe cine sa mangaie si sa domoleasca mai intai. O familie fericita, invaluita de aerul dulce, al primaverii, ce alearga printre dealuri, amestecand mirosuri, sunete si culori inca palide, inviorandu-ne si mangaindu-ne pe toti laolalta.

Dumnezeu din iarba

Intindem paturile de lana pe rotunjimea dealului si ne asezam pe ele, ciobaneste. Oile se aud deasupra noastra, la picioare se aseaza imediat cativa caini. Mos Stefan rasufla usurat si, privind departe, la culmile Retezatului, pe care inca mai este zapada, isi indeasa caciula pe o parte. "Dupa cer si dupa zapada vezi ca se apropie Pastile. Am umblat cu pasul, cu oile, prin toata tara. Numa' o parte din Moldova n-am vazut-o, in rest, pe tat locu' am umblat. Ca cioban, unde esti, in munte sau in Baragan, n-ai unde te ruga. Te prinde sarbatoarea fara pasca pe masa, fara biserica, fara preot.Ce sa faci, te pui in genunchi pe pamant, cu fata inturnata la rasarit, zici Credeiu si Tatal Nostru si cam atat. Da' io, cu Dumnezeu mereu sunt in gand, orice as face. Am auzit ca erau batrani care se spovedeau la brad, da' eu nu am facut din astea. Mai erau care aplecau varfurile la brazi si faceau biserica din ei. Asta da, am facut si eu. Odata, intr-un an, se faceau sapte ani de cand nu luasem sfintele Pasti. Am facut biserica de brazi si am mers de-am luat muguri de salca. Nici vin nu am avut si am mers la izvor si am luat apa in pumn si am beut. Am zis Hristos a Inviat si apoi Tatal Nostru. Ca numa' atata ai pe munte si numa' la El sa te rogi. La masa si inainte de culcare, ne rugam intotdeauna. Altfel, io merg la biserica rar, tare. Credinta am, asa as zice, da' numa' Dumnezeu stie daca am. Am facut multe rele la viata mea, da' Dumnezeu din cer, daca m-am pus si m-am rugat la El, mi-o lungit zilele si mi-a dat si meseria asta frumoasa. Nici prin minte nu-mi trece sa nu fac suta de ani, asa am eu o trecere prin capul meu. Daca ai gandul la Dumnezeu, te ajuta. Si viata si moartea, in mana Lui sunt. Da' si daca te legi prea tare de viata, incepe sa iti fie teama sa n-o pierzi si te inspaimanta moartea. Eu am 95 de ani si de moarte nu mi-e frica. Mai aud pe cate unu' care zice: "Am 70 de ani, is gata". Ma, da' de unde stii tu ca esti gata? De unde stii tu ce vrea Dumnezeu cu tine? Io nici nu ma gandesc la moarte. N-am timp de ea, ca lucru toata ziua. Le-am si zis copiilor mei: daca vreti sa mor mai iute, tineti-ma acasa".

La izvorul cu cerbi

De cateva zile, Mos Stefan a inceput pregatirile sa plece din nou in munte, in Retezat. Si-a impachetat cu grija putinele lucrusoare si asteapta sa vada cum urca spre el pomii infloriti. Cand vine luna mai si toate sunt inflorite, o porneste spre Godeanu. In alai de flori si de pasari.Aici, jos, are doar 400 de oi, cele mai tinere, manzari fara lapte. Face cam 4-5 zile pana sus cu ele, mergand incet, oprindu-se unde oile gasesc iarba noua. In munte se intalneste cu alti ciobani si isi mareste turma, pana la 1500 de oi. Le urca cu mestesug: pana in amiaza, atat cat inverzeste iarba, apoi iar mai coboara, sa nu creasca cea de jos prea mare si sa nu mai fie frageda. De trei ori pe zi trebuie sa mulga oile, sa strecoare laptele prin sita de lana, sa puna branza la facut. Dar nu se plange, ca deja la sfarsitul lui mai, inceputul lui iunie "ii minunat, e cald, florile sunt intemeiate bine si tat ii verde cat vezi cu ochii si samti cum iti da padurea putere. Dupa aia, in august, odata vezi ca incepe sa cada cate o frunza".
Din toti muntii pe care i-a colindat, Mos Stefan crede ca Retezatul e cel mai frumos. Padurea are inca umbra tare, racoreste, ape gasesti peste tot si sunt limpezi si dulci, capre negre sunt la tot pasul si nu exista pranz, cand mananci o bucata de branza cu mamaliga, langa susurul izvorului, sa nu se apropie cerbii, sa bea apa de langa tine. "Ne uitam unul la altul, el cu coarnele si cu ochii ai mari, eu cu oile. Fiecare isi are rostul lui si plecam mai departe, sa traim pe pamant, dupa cum ne-a lasat Dumnezeu, si pe mine, si pe el. Spre seara, il aud boncaluind prin padure, dupa vreo caprioara, da' eu tot cu mioarele mele. Ca dragostea de muieri pentru mine... eheee, asta iapa am calarit-o mult, si io, la viata mea", spune Mosul razand si asezandu-si mai bine caciula.

Ibovnicele turcane

Soarele se duce incet in spatele dealurilor.In urma lui cerul ramane sangeriu pana departe, spre Retezat, unde zapada se aprinde ca jarul. Freamatul campurilor se domoleste si oamenii isi poarta spre casa plugurile si boii. Imagini atemporale, bucolice, dar care iti pun balsam pe inima. Ici si colo, cate un fuior de fum se ridica spre cer, amestecandu-se cu norii. Pe varful bocancului meu, o furnica rataceste incercand, si ea, sa gaseasca drumul catre casa. Mos Stefan o vede. Ia un fir de iarba si i-l intinde, apoi o lasa catre musuroi: "Uite asa am ratacit si eu prin tara, tot cautand drumurile". Il rog sa imi spuna cea mai extraordinara intamplare a vietii sale. "Is multe, ca am trait multisor. As putea sa va spun cum a fost in sud, de-acolo, dinspre Baragan. Cum am trait cateva zile prin porumb si alergam de nebun pe campuri si nu intelegeam cum poate sa fie Dumnezeu asa bun cu mine si sa imi dea comori, ca nimeni altu' din partea ciobanilor din Sibiu nu a avut asa ceva".
- O comoara cu bijuterii si aur?
- Neee, se lasa greu Mosul.
- Atunci o femeie, o dragoste mare?
- Nici, desi multe am trait si am iubit, si bacite, si fetiscane, si femei maritate, pana sa ma insor eu. Iaca una, Smarandita, o tinea un barbat care avea o boala: sa o prinza in fapt. Am stat ascuns intre sacii cu faina si ii auzeam toporul harssst, pe sub pat, ca m-a cautat prin toata casa. Dupa ce-am scapat cu viata, ea tot zicea sa ne mai intalnim, ca Dumnezeu ne pazeste, si io i-am zis ca ne pazeste El, da' dracu' ne aprochie, si nu m-am mai atins de ea. Da' nu asta e intamplarea pe care vreau sa ti-o spun. Ii o poveste de cand eram tanar si mergeam cu oitele mele pana in campie in sud. Nici nu cunosteam stelele pe atunci si nu ma luam dupa ele, ca mi se parea ca mergeau odata cu mine, nu stiam a le citi.Tot dupa ape si dupa munti imi faceam mersu'. Plecam toamna si treceam muntii Sureanu pe la Varful lui Patru, spre Obarsia Lotrului. Novacii ii lasam la dreapta, si ajungeam la un deal lung, de il faceam in patru zile incheiate, Dealu Muierii ii zicea. Si ajungeam la calea ferata si o tineam pana in Lixandria (Alexandria). Acolo, fiecare mergea dupa rostu' lui, sa isi gaseasca locuri de iernat cu oile. Eu am nimerit la Dor Marunt, de la Lehliu mai jos. Era al mai bogat sat din tat Baraganul, numai ca nu dadeau voie la ciobani pe pamantul lor. Ma uitam si imi ardeau ochii de ce vedeam: brazde intregi, pline de resturi ramase de la recolte, sfecla, tuleie de porumb si de grau. Va dati seama?! Ce sa mai zic, ala era raiul oilor mele! As fi facut orice, ca sa le pot tane acolo! Si am vorbit cu primarul, un om tare gospodar si... nu stiu ce i-o fi placut la mine. I-am zis ca trebe musai sa ma intorc acasa, ca am o problema, si sa fie bun sa imi las oile acolo trei zile. Cand a zis ca imi da voie, nu stiam ce sa fac de fericire. Am stat trei zile ascuns prin porumb si prin coclauri, sa nu ma vada nimeni si sa ma creada plecat. Trei zile si trei nopti nu m-am aratat si mergeam numai noaptea, pe campuri, la oite, sa le vad si sa vorbesc cu ele. Mai ceva ca ibovnicii eram. Si apoi am ramas cu ele si ce fericire a fost pe noi! I-am dat primarului o oaie facuta pastrama, atata mi-a cerut. In alti ani, i-am dat si doua, si trei, da' tot mi se parea ca-mi cumpar raiul pe nimic. Si dupa aceea, in fiecare an am mers la Dor Marunt, si toti ciobanii se mirau de norocul meu si nu intelegeau cum am facut. Da' am facut, ca eu nu am avut bucurie mai mare in viata, decat sa imi stiu mioarele fericite. Asta mi-a fost viata. Oile.

Steaua dintre munti

Mosul se ridica si incepe sa pregateasca lemnele pentru foc. Canii, manati de inserare, stau roata in jurul oilor, cu boturile ridicate catre padure. Flacarile si amintirile ii lumineaza fata batranului, cum sta asa pe un scaunel, inganand un cantec vechi, atatand focul, cu privirea pierduta in jar. Se aud vaiete de cucuvea din padurea ce pare o aripa mai intunecata a noptii. O iau inapoi, pe drumul ce duce catre Hateg. Focul lui devine tot mai mic, pana cand pare doar o stea coborata pe dealuri. Apoi dispare ca o planeta indepartata, ce-si tine secretele ascunse in ceruri, in munti, in iarba. Intelesuri si fericiri stranii, prin simplitatea lor. Clinchetul clopoteilor dispare si el, ratacit in noaptea rostogolita pana la poalele muntilor Poiana Rusca, de undeva din Calea Lactee.

Fotografiile autorului