VISCOLUL

SCRISORI CARE ASTEAPTA RASPUNS

Ma bucur ca existati si ca va putem scrie, ca ne putem confesa, ba chiar mai mult, asteptam ajutorul si sfatul prietenilor revistei. Si eu, ca multi alti oameni, am avut experiente mai bune sau mai rele in viata, dar experienta pe care am trait-o cu ceva vreme in urma mi se pare una cu totul aparte si de aceea am scris-o, in speranta ca aveti sfaturi si pentru mine.
Sunt de multi ani singura, si dupa ce fetele au crescut si au plecat in straintate, am ramas cu o casa goala si un gol in sufletul si viata mea. Familista convinsa, mi-a lipsit in permanenta un partener de viata, un om cu care sa imi petrec anii tineretii, dar si ai maturitatii mele. Dar... cand va spune cineva ca este foarte greu sa-ti refaci viata la 50 de ani si ceva, sa-l credeti pe cuvant. Prietene mai tinere sau mai in varsta, vazand altfel lucrurile decat mine, m-au sfatuit sa ma obisnuiesc cu ceea ce am si sa-mi gasesc linistea sufleteasca, renuntand la cautarea unui partener. Nu le-am crezut in totalitate, deoarece mai toate aveau alaturi un om, un sot pe care se bazau, si nu le-as fi vazut nicicand altfel decat impreuna. Si intrebarea fireasca era - eu de ce sa nu am un om si un suflet langa mine, iar ele, da?
In sfarsit... in primavara anului trecut, am intalnit un barbat, un om de varsta apropiata, un intelectual, un om care profesa la facultatea pe care eu am absolvit-o, un om cu care aveam multe in comun. Pana si faptul ca ne-am nascut in acelasi oras de provincie, de unde ne-am indreptat, apoi, catre Bucuresti, era un semn pentru mine. Copiii nostri (ai lui si ai mei) erau plecati in strainatate ca sa-si faca un rost mai bun, fiind copii de exceptie. El - un om din lumea universitara, cu specializari in Europa si in America, un om cu raspunderi si simtul datoriei duse la extrem. Eu - o femeie care a decis sa lucreze pe cont propriu si sa-si aleaga o cale grea de reusita, cu multe obstacole si sperante, dar care este crezul meu in viata. Cu asa destine deosebite, ma intrebam ce sanse are relatia noastra. De altfel, amandoi am fost constienti ca o relatie in atare situatie nu este simplu de cladit. La inceput, am fost cucerita de stilul sarmant pe care il practica, aveam discutii placute si spirituale, imi placea sa-l simt alaturi, atunci cand ieseam impreuna. Dar in acelasi timp, aveam sentimentul ca exista ceva intre noi nerostit, ca nu suntem sinceri pana la capat, iar eu acceptam. Avusesem altadata sinceritati extreme, care nu au folosit nimanui. Pe de alta parte, el slabea intruna, era obosit, framantat, nefericit, si eu nu stiam in ce fel as putea sa-i alung tristetea.
Pornind de la experienta mea de viata, stiam ca pentru a fi impreuna cu un barbat trebuie sa si lasi de la tine, sa-i treci partenerului cu vederea lucruri care nu iti convin, sa-l intelegi si sa cauti sa-i faci viata mai usoara. Nu era simplu cu domnul profesor - un om care se supara usor si care se impaca greu, un om langa care, pe masura ce timpul trecea, nu ma mai simteam in largul meu si parca era tot mai putin interesat de mine si ca femeie, desi mereu imi spunea ca sunt un dar de la Dumnezeu, cel mai bun lucru care i s-a putut intampla in ultimul timp. Si cu care isi dorea o viata comuna, implinita (cand vorbea de planuri, o facea la plural, asa cum de putine ori se intampla la oamenii de varsta noastra). Eu am casa mea. El statea intr-un cartier marginas al orasului, la un cuplu de oameni mai in varsta, sot-sotie, care ii erau rude prin alianta. Asta era o problema pe care voiam sa o rezolvam: gasirea unei case pentru el, intr-un loc mai aproape de centru si de facultate.La rugamintea lui si a familiei, m-am implicat in cautarea locuintei ideale, pentru el si pentru noi doi. Nu aveam gusturi comune si ma intrebam de ce mereu cauta un anume cartier, asezat cam peste mana, un loc care nu era deloc aproape de facultate, dar care parea sa fie ideal pentru el. Un loc care sa aiba metroul in apropiere - in caz de nevoie, spunea el, un ins care nu cobora din masina decat obligat. Am propus si alte zone, dar nimic nu se potrivea. Nici relatia noastra parca nu mai era aceeasi. In loc sa fie tot mai frumoasa si mai profunda, aveam momente de tensiune, cu taceri si suparari inutile, el fiind un om impulsiv, de la care incepusem sa am parte de iesiri necontrolate. In astfel de situatii, incercam sa-mi pastrez echilibrul si as fi asteptat sa gasim o cale frumoasa de impacare. Nu intelegeam de ce se supara asa de des, de ce se enerva fara rost, eram tot mai stresata in preajma lui. Dar din cand in cand, revenea la momentele lui bune, cu o tandrete si o delicatete fara margini si care speram sa fie partea adevarata a firii lui.
Eram incurajata sa gandesc si sa sper asa si de cei din jurul lui, care il considerau un om de exceptie si imi cereau sa am rabdare, pentru ca are momente dificile si de mare raspundere la facultate. Ne prezentam ca un cuplu, doi oameni care sunt impreuna, in fata familiilor noastre si a prietenilor sau in diverse intruniri sociale.
Si... a trebuit sa plec din tara, la fetele mele, pentru cateva saptamani. Printr-un concurs de imprejurari, cheile au ramas la el si dupa cateva telefoane si discutii pe internet, am inteles ca i-ar placea sa mai stea pe acolo si sa aiba grija de casa, de cei doi pisoi si de catelusa mea. Sincer, nu ma gandisem initial la asta, asa ca am lasat pe altcineva sa se ocupe de toate, o femeie care a venit mai apoi in fiecare zi, asa dupa cum o rugasem. Nu am stat prea mult la copii, aveam multa treaba aici si nu puteam lipsi. Cand m-am intors, am constatat ca erau mai multe modificari in casa, pe care le-am luat ca fiind binevenite, dar casa parea folosita intr-un fel care nu mi-a placut si care nu avea nici o explicatie. Profesorul meu m-a asteptat la gara, dar si atunci, si in cele doua zile de week-end, era distant si enervat, nimic nu-i placea si nu-i puteai intra in voie. Ceva il nemultumea si il deranja, iar eu nu mai eram dispusa sa fac concesii, asa ca aveam de gand sa discutam serios pe aceasta tema.
In seara cand la televizor se daduse cod galben si se astepta un viscol puternic, fratele meu m-a intrebat de ce d-l profesor nu este cu mine si ce face mereu ca dispare... cand e cea mai mare nevoie de el, plecand la casa lui aflata la o margine de oras, cand la mine era mult mai simplu si usor de ajuns. Apoi m-a intrebat daca stiu ce a fost cu masina aceea straina care a stationat langa masina lui, in fata curtii mele, mai multe zile, cat fusesem plecata, timp in care femeia care trebuia sa hraneasca animalele nu a putut intra. Si ca si cand nelinistea ce imi pusese stapanire pe suflet nu ar fi fost de-ajuns, in scurta vreme am mai primit o "veste": intr-una din zile, domnul profesor venise insotit in masina de-o doamna pe care a condus-o in casa la mine, extrem de curtenitor. Dar pentru ca distinsul profesor era deasupra oricarei banuieli, cei care au vazut nu au dat prea multa importanta, mai ales ca eu nu prea ascult barfele. Dar ceea ce am aflat m-a tulburat foarte tare. Imi era parca rusine pentru mine ca pot asculta niste vorbe de felul asta. Dar nu ma mai recunosteam: nu am fost si nu sunt o femeie geloasa sau neincrezatoare in oameni, si am o anumita lejeritate cu cei din jur: nu-i suspectez si nu pun la indoiala spusele lor (bineinteles, cu o anumita rezerva), sunt de treaba si generoasa, dar deodata am devenit alt om. Voiam sa aflu cu tot dinadinsul daca barbatul pe care il respectam si il tratam cu atata consideratie a fost in stare sa ma insele in propria mea casa, sa ma expuna vorbelor pe la colturi. M-am transformat intr-un detectiv. Am inceput sa caut si, desi trecusera deja 7 zile, am gasit o gramada de dovezi care imi spuneau ca asa era: d-l profesor fusese cu o femeie la mine. Au stat cateva zile si s-au simtit ca un cuplu: au gatit, au dormit, au facut dragoste, s-au relaxat in casa mea, iar ea, in virtutea obisnuintei, i-a calcat si cateva camasi. Aveau obisnuinte cimentate in ani de trai impreuna. Am gasit obiecte uitate, care ii apartineau ei, podoabe vechi, de calitate, care dovedeau ca femeia era mai in varsta, dar o femeie cu care se afla in raport de intimitate, pe care o cunostea bine, daca isi permitea sa o aduca la "prietena" lui, ea stiind deci despre relatia lui cu mine. Nu aveam nici o indoiala: doamna necunoscuta din casa mea era femeia la care statea, ruda prin alianta, si de la care nu isi dorea sa plece si chiar daca s-ar fi pus problema plecarii, dorea sa fie aproape de ea, intr-un loc unde sa ajunga usor si sa lipseasca fara probleme de acasa. Un lucru era clar: cutezanta de a veni cu o femeie straina in casa mea era o dovada clara de iubire. Numai din dragoste iti poti permite sa risti atat.
M-am zbatut mult pentru a lua o decizie. As fi putut trece mai usor peste neasteptata realitate, daca nu ar fi fost intamplarea din propria-mi casa, peste care imi este extrem de greu sa trec. As fi putut pana la urma sa accept ca au o viata urata, pe care eu nu vreau sa o cunosc, dar faptul ca au avut curajul sa-mi foloseasca casa, dovedeste o totala lipsa de respect, batjocura si un cinism fara margini. Ma intreb cu tristete: la urma urmei, ce rol am jucat eu in viata lui? De ce a avut nevoie de mine? Dupa o asemenea intamplare nefericita, pe cine as mai putea crede, pe cine as putea spera sa intalnesc? Ce se intampla cu noi la aceasta varsta, care ar trebui sa fie una a maturitatii si intelepciunii, a bunului simt si a respectului de sine?!
Nu sunt un om negativist, mereu am crezut in mai bine, dar intamplarea pe care v-am povestit-o mi-a dat, pur si simplu, viata peste cap.
MARINELA