Patefonul bunicii Antonia

Una din cele mai puternice amintiri din copilaria mea este legata de bunica din partea mamei, Antonia.

De cate ori parintii mei plecau de acasa, se inchidea cu cheia in dormitor si punea la patefon o placa tocita, pe care un barbat cu voce tremurata canta un cantec trist, despre o femeie care isi asteapta, la fereastra, iubitul plecat in razboi. "Numai cei ce iubesc cu adevarat nu obosesc sa astepte", spunea cantecul. Si bunica trebuise sa astepte zece ani, pana cand iubitul ei sot s-a intors acasa din prizonierat, dupa razboi. In clipele de tristete, cuvintele acelui cantec i-au alinat dorul si singuratatea.
In ultima vreme, si eu ma simt asa cum imi inchipui ca s-a simtit bunica stand in fata ferestrei. Si eu astept. Un barbat pe care sa-l pot iubi cu toata fiinta mea. Intens, fara sovaire, pana la sfarsitul vietii. Si din cand in cand, chiar intalnesc cate unul, care ma face sa trag nadejde ca visul meu ar putea deveni realitate. Iesim impreuna la un restaurant, mancam si stam de vorba, incercam sa ne ghicim unul pe celalalt. Daca dupa aceea am certitudinea ca el si cu mine nu vom deveni vreodata un cuplu, i-o spun deschis. Barbatii, in schimb, dau bir cu fugitii. Nu de mult, m-am vazut de cateva ori cu unul, cu care ma intelegeam minunat. Intr-o duminica seara, am primit de la el un SMS: "Ai chef sa ne intalnim maine seara? Imi face placere sa te intalnesc". I-am raspuns imediat: "De acord. Iti convine ora opt?". Pauza. I-am scris din nou - tot nimic. N-am mai primit niciodata un raspuns de la el.
Am citit intr-o revista americana ca acest obicei al barbatilor de a disparea brusc, fara o vorba de ramas-bun, este o tendinta noua si odioasa, in raporturile lor cu milioanele de femei singure. O metoda brutala de exprimare a lipsei de interes fata de suferinta pe care o provoaca. Indelunga asteptare a unui semn de viata din partea unui barbat care ti-a dat sperante o cunosc aproape toate femeile singure. Intai am crezut ca mi se intampla doar mie, dar am cateva cunostinte apropiate care patesc la fel. De altfel, intamplarile astea comune ne-au si apropiat. Maria, de pilda, are mereu de-a face cu barbati care ii ofera prietenia lor, dar fara nici un fel de implicatii erotice. Si nu e deloc urata! In momentul cand ea devine sentimentala, ei se panicheaza si bat in retragere. Unei alte prietene, Adelina, dimpotriva, ii ies in cale doar barbati dornici sa faca dragoste cu ea. Dupa care "se dau la fund", fara osteneala vreunei explicatii. Se fac nevazuti si atat. In fine, mai exista si Mateiana, mare amatoare sa socializeze pe Internet, dar care isi pierde subit cunostintele masculine intalnite acolo, daca are imprudenta de a marturisi ca-si doreste copii. Ne plangem una alteia, o data pe saptamana, cand ne invitam, pe rand, la o prajitura si o cafea. Moda de babe, dar e mai usor sa infrunti impreuna singuratatea. Si, bineinteles, finalul e acelasi: calcandu-ne in picioare mandria trimitem un e-mail umilit catre tradatori: "De ce nu ma mai cauti?". Nici una nu avem destul curaj sa telefonam. Imaginati-va cum ar fi daca respectivii ne-ar inchide telefonul in nas. Uneori ma gandesc ca exagerez. Ca n-ar trebui sa fiu panicata. Ca ar trebui sa astept, sa las destinul sa-mi rezolve problema. Dar timpul trece si nu se intampla nimic. Iar la 47 de ani, cati am, viata e tot mai scurta. Oricum, povestea asta cu barbatii care dispar fara sa zica un cuvant nu poate fi interpretata altfel decat ca un refuz grosolan. Si de aici, porneste despicarea firului in patru, stradania de a descoperi cauza singuratatii mele. O furtuna de ganduri, iscate din neincrederea in propria persoana si din intrebarea obsedanta: "Eu sunt de vina?". Oricate experiente pozitive ar fi avut pana atunci o femeie, oricata siguranta de sine ar fi aratat lumii, oricate confirmari ar fi primit de la cei din jur si oricat de rezistenta ar fi la zguduirile sufletesti, o astfel de dezertare stupefianta si de neinteles o catapulteaza - cel putin pe mine - in afara orbitei sale firesti. Intr-un tarziu, revin pe fagas, insa experienta traumatizanta isi pune amprenta asupra urmatoarei tentative de apropiere. Uneori mi se pare ca mi-am facut din cautarea asta o profesie. De ce nu se lipeste nimeni de mine? Ce stigmat port eu pe frunte, de pun toti barbatii pe fuga? Sunt prea grasa? Prea slaba? Prea inalta? Prea scunda? Prea batrana? Un cusur oarecare cu siguranta exista, dar care? Ma gandesc la el pana simt ca ma lasa puterile. Desi stiu precis ca nu de acolo mi se trage necazul. Femeile maritate pe care le cunosc nu sunt mai frumoase, mai suple, mai inalte ca mine. Hotarat lucru, infatisarea nu pare sa joace un rol din cale afara de important, de vreme ce foarte multe femei cu un fizic deloc iesit din comun au alaturi barbati iubitori si chipesi.
Prin urmare, cauza se ascunde, probabil, undeva inlauntrul meu. Ca s-o aflu, am apelat si la carti. Piata e inundata de carti de psihologie care te invata cum sa fii fericit. In multe dintre ele scrie ca e de ajuns sa ne simtim bine in pielea noastra ("Iubeste-te pe tine insati"), pentru ca de indata sa-si faca aparitia un barbat, daca nu cumva un intreg batalion de barbati, atrasi de superbia ta. S-ar parea ca iubirea de sine are un efect magic, asemanator cu al fluierului fermecat dintr-o legenda medievala, al carui sunet ademenea pe oricine, rapindu-i puterea de a se impotrivi. Prostii si nimic mai mult. Orice femeie singura cunoaste un numar considerabil de alte femei carora iubirea de sine nu le-a adus decat suferinta, ba chiar le-a destabilizat psihic. Asadar, ele nu sunt nicidecum niste modele de urmat. Se pare ca barbatilor le plac, mai degraba, femeile de clasa a II-a, pe care pot sa le conduca usor.
In viata mea, a existat candva un om care m-a iubit din toata inima. Si, in ultimul timp, ma tot gandesc daca pe vremea aceea eu ma iubeam pe mine mai mult ca astazi. Daca eram mai sigura de valoarea mea? Acesta sa fi fost motivul pentru care a putut el sa-mi daruiasca atata dragoste? Nu, lucrurile au stat exact pe dos. Eu traversam atunci o criza existentiala. Se poate spune ca eram neajutorata si aveam nevoie de sprijin. Iar a fi neajutorat e tocmai primul dintre criteriile eliminatorii. Un fel de stampila ce adevereste ca n-ai nici o valoare pe piata iubirii. Oricum, la data aceea, eu n-am facut nici un efort sa-mi camuflez fragilitatea interioara. Cu toate acestea, barbatul ma voia. Asadar: nu exista nici un motiv pentru care o femeie ar trebui sa traiasca singura, iar alta nu. Toate acele neputinte care - credem noi - ne condamna la singuratate sunt doar niste plasmuiri subiective ale mintilor noastre. Aceasta este o concluzie importanta si utila.
Toate bune si frumoase, insa cum transpui concluzia respectiva in viata de toate zilele? Cum construiesti un refugiu unde sa te poti adaposti, atunci cand cineva te raneste si cand neincrederea in tine se strecoara pe furis inapoi sau, mai bine zis, da navala? Caci, la fiecare prilej de a te simti singura pe lume - sarbatori, concediu, ziua de nastere - morisca gandurilor incepe iarasi sa se invarta: "Fir-ar sa fie, de ce eu?".
In ce ma priveste, am reusit sa-mi elaborez o strategie proprie. Ma raportez in permanenta la un principiu pe care mi l-am stabilit: 1. Nu sunt cea mai grozava femeie din lume (am crezut multa vreme ca sunt) si 2. Gata cu ipocrizia de a pretinde ca m-as descurca de minune singura. Mi se pare extrem de onest sa recunosc ca, de fapt, imi doresc un barbat alaturi de mine, la masa si in pat. Doar si Biblia ne invata ca nu e bine sa fie omul singur. Viata in doi tine de conditia umana, este o necesitate fundamentala. Recunoscand sincer ca nu imi place singuratatea, ma simt relaxata, am un nou orizont. Pun capat bataliei nesfarsite cu mine insami. Accept, chiar, ca prieteni apropiati sa-mi prezinte diverse "partide". Asta sunt, fratilor, o femeie care s-a saturat de singuratate si nu mai vrea sa braveze ca ii e bine asa.
Se intelege ca, din cand in cand, am si zile mai neguroase. Atunci imi vine iarasi sa tip, fiindca un neispravit de barbat nu e in stare sa deschida gura si sa-mi spuna cinstit cum sta treaba. Insa tulburarea mea nu tine prea mult. Pentru ca stiu: e cam prostut, bietul de el. Si prost crescut, pe deasupra. Eu n-am facut nimic ca sa merit asa ceva. In schimb, va fi meritul meu si numai al meu, daca se va intampla din nou, intr-o buna zi, ca un barbat sa ma iubeasca total, pana la ultima fibra a inimii lui. Nu pentru ca as fi nemaipomenita, ci pentru ca sunt ceea ce sunt. In loc sa tanjesc dupa iubire, o astept. Iar in asteptarea mea s-a statornicit deja o liniste interioara, aproape o certitudine ca iubirea va veni.
SILVIA