"Daca unor oameni le e dat sa fie impreuna, vor fi"

Am vazut-o pe Ilinca intr-o zi de primavara, pe strada, in drumul meu spre serviciu.

Era prima zi de munca la firma la care tocmai ma angajasem si aveam oarece emotii, desi nu sunt din fire nici stangaci, nici emotiv. Am zarit-o mai intai cu coada ochiului, coborand prin dreapta mea scarile de la metrou, cum isi ascunde fata intr-o esarfa asortata cu cizmele, mai apoi am studiat-o din cap pana in picioare, pret de inca patru statii: nemultumita, grabita, poate si usor iritata de lumea din jurul ei. O fetiscana firava, careia nu i-ai fi dat, la prima vedere, mai mult de douazeci de ani. O mana de om. Am coborat amandoi la Piata Victoriei, ea cu mersul grabit, infofolita toata, eu in urma ei, zicandu-mi in minte ca, daca ma voi casatori vreodata, o astfel de femeie mi-ar placea sa am alaturi. S-a pierdut apoi in multimea matinala, iar eu mi-am vazut mai departe de drum, absorbit de planurile de inceput de saptamana.
Cand am ajuns la birou, dupa dialogurile formale cu noii colegi si dupa turul de prezentare prin firma, nu mica mi-a fost mirarea sa descopar ca de langa biroul care imi fusese repartizat ma priveau aceiasi ochi verzi din metrou. Ne-am imprietenit repede, mai intai cu glumele mele usor deplasate, mai apoi cu insistenta care imi e caracteristica, si am ajuns in scurt timp sa facem o pereche perfecta. Ea era o fire mai retrasa, mereu sceptica, lipsita de entuziasm, cu un aer misterios si o aroganta subtila, fara a iesi in evidenta cu nimic, iar eu, la polul opus, o completam perfect - plin de viata, in centrul atentiei, optimist si mereu pus pe sotii. Ne intelegeam atat de bine, incat toti cei din jurul nostru ne suspectau ca avem o relatie de dragoste. Ne amuzam copios pe seama barfelor iscate, insa nu infirmam niciodata zvonurile, pentru ca ne placea amandurora sa fim priviti astfel si fiindca, oricum, in adancul sufletului, am fi vrut amandoi ca totul sa fie real. Ajungeam in fiecare dimineata primii la birou, cu mult inaintea celorlalti, pe motiv ca aveam treburi urgente care nu sufereau amanare. La inceput, ne vedeam la ora noua, la inceperea programului, mai apoi ajungeam pe la opt, cateodata ne inventam sarcini suplimentare sa venim chiar la ora sapte. Nici viscolul, nici soarele, nici ploaia nu ne puteau opri din drumul nostru catre birou, care devenise pentru noi, intre timp, cel mai drag loc. Diminetile incepeau cu parfumul ei, pe care il lasa ca o dara pe scari, in lift si in toata incaperea, caci ea ajungea in fiecare zi prima. Discutam subiecte banale, fara cuvinte prea multe, sorbindu-ne din priviri. Ei ii placea sa ma tachineze, iar eu ii studiam cele mai mici amanunte, vrand parca sa o invat pe de rost. Erau diminetile noastre, cu miros de cafea si parfum.
Dupa doua luni de cand ne cunosteam, am petrecut prima noapte de dragoste. O noapte nebuna, in care am dormit amandoi pe acoperisul unui bloc, imbratisati si desculti, aproape de stele. Imi pregatise o surpriza, fara ca eu sa banuiesc ceva, ba chiar adusese si cateva lumanari si doi covrigi, pe post de cina romantica. Atingeri firave, electrizante, mangaieri care te faceau sa uiti de tine, priviri si imbratisari nesfarsite. Credeam, stiam ca toata lumea e a mea. Ca ea, femeia care ma saruta pe frunte sub cerul liber, e a mea. Spre dimineata, cu lacrimi in ochi, mi-a marturisit insa ca este intr-o relatie cu un alt barbat de cativa ani, dar ca stie ca locul ei nu este acolo, langa el, ca de fiecare data cand e cu el e trista si neinteleasa. M-a intrebat daca sunt adevarat, m-a implorat sa nu ii dau drumul niciodata si, desi vestea ma bulversase, i-am promis ca nu voi pleca niciodata de langa ea, orice s-ar intampla.
Am vazut atunci cel mai frumos rasarit langa cea mai frumoasa femeie cu ochi verzi si mi-am jurat ca voi lupta pentru ea, ca voi ajunge sa traiesc ziua in care vom fi impreuna. Stiam ca nu am voie sa o pierd si nu-mi mai puteam imagina nici o zi din restul vietii mele fara ea. Au urmat alte si alte zile, in care simteam cum relatia noastra crestea frumos, cum capatam amandoi avant, ni se citea fericirea pe chip, fara prea mult efort. Incepuseram sa avem universul nostru, locurile noastre, restaurante preferate, melodii si filme pe care ni le dedicam unul altuia. Ne petreceam toate week-end-urile impreuna si ne faceam adesea planuri de viitor, visand cu ochii deschisi la ziua in care vom locui cu adevarat impreuna. Cand imi spunea ca urmeaza sa plece in concediu, cu celalalt barbat din viata ei, simteam cum mi se pune un nod in gat si imi adunam toate fortele sa traiesc si sa muncesc, fara ea, cele cateva zile in care era plecata. Ne iubeam. Incepusem chiar sa ma obisnuiesc si sa tolerez noptile in care ea era departe de mine, in cealalta lume a ei, fiindca stiam ca va veni ziua in care o voi avea numai pentru mine. Ca sa ma linisteasca, imi spunea adesea ca, daca unor oameni le e dat sa fie impreuna, vor fi, iar eu credeam in iubirea noastra.
***
Intr-o dimineata, insa, nu i-am mai gasit parfumul in lift, nu l-am simtit nici pe scari, iar, odata ajuns in birou, am constatat ca scaunul din dreapta mea era gol. Am privit minute in sir monitorul calculatorului, incapabil sa schitez vreun gest coerent. Ii numaram barcutele de hartie insirate langa tastatura, pe care i le dadusem in multele noastre seri petrecute impreuna, si toate celelalte lucruri ale ei asezate in ordine, asa cum ii placea. Am incercat sa o sun pe telefonul mobil, dar la celalalt capat de data aceasta nu se mai auzea vocea ei care ma facea sa rad, oricat de suparat as fi fost. Nu se auzea nimic.
A aparut tarziu, dupa cateva ore de intarziere. S-a asezat langa mine, fara sa-mi arunce vreo privire sau vreo vorba, ca si cand as fi fost un om oarecare de pe strada, si a inceput sa lucreze. Simteam o neputinta crunta, uitandu-ma la ea. Incercam sa o gasesc sub cearcane, sub ochii umflati, sub ridurile care aparusera parca peste noapte, pe Ilinca mea. Dupa multe intrebari fara raspuns, la insistentele mele, mi-a spus, pe un ton rece, indiferent, ca relatia dintre noi s-a terminat. Celalalt barbat din viata ei o ceruse in casatorie, iar ea nu a avut cum sa refuze. O priveam tacut, cum tine o intreaga pledoarie despre dragoste, despre iubirea care trebuie, intr-un final, sa fie incununata, despre puterea lui de a-i sta alaturi atatia ani, despre implicatii, despre familiile lor, despre cum vom ramane doar amici si vom putea lucra impreuna ca si pana acum, fiindca suntem doi oameni civilizati. O auzeam din ce in ce mai departe, simtind cum intre noi nu ar fi doar cei 30 de cm pe care ii numaraseram impreuna in atatea zile, ci o mare prapastie dureroasa. Unde erau toate cuvintele rostite, unde se dusesera noptile noastre, unde plecasera toate planurile? Cum ramanea cu toate juramintele, cu toate atingerile, cu toate mesajele de noapte buna, fara de care nu putea adormi? Unde era ea acum, femeia care ma ruga sa nu ii dau drumul niciodata, orice s-ar intampla? Cum ramanea acum cu faptul ca daca unor oameni le e dat sa fie impreuna, ei vor fi? Cum putea sa stearga ultimii ani, cum putea sa-i anuleze, fara nici o urma de regret? Cum putea sa dea cu piciorul celei mai frumoase povesti de dragoste?
Am implorat-o zile in sir sa renunte, sa refuze, sa amane, sa se mai gandeasca, i-am trimis zeci de mesaje, ii lasam zeci de scrisori in care incercam sa ii deschid ochii. Teoretizam iubirea, analizam relatii, dadeam exemple, cu gandul ca ceva, vreun cuvant, vreo fraza, ceva din tot ceea ce ii spuneam in fiecare zi o va face sa se razgandeasca. Imi facusem chiar un scop din a-i demonstra ce greseala mare era pe cale sa faca. Inventam scenarii, provocam discutii despre iubire si relatii de dragoste, o urmaream pana acasa, spunandu-i la infinit aceleasi lucruri, fara sa fiu bagat in seama. Eram intr-o disperare nebuna, fara a mai avea insa vreun loc intre preocuparile ei, care erau toate legate de viitoarea nunta. Devenisem o umbra.
Am incercat zile in sir sa o uit, sa o scot din viata si din inima mea, am aruncat orice urma care avea legatura cu ea. Am inceput sa evit cartiere intregi din Bucuresti, care mi-ar fi putut aminti de ceea ce eram candva noi. Am renuntat sa mai mananc in oras, fiindca o vedeam la fiecare masa din fiecare restaurant in care intram, am incetat sa mai ascult muzica de orice fel, gandindu-ma doar ca timpul le va vindeca pe toate. Dupa casatoria lor, dialogurile noastre erau aproape inexistente. Eu ma afundam in fiecare zi in munca, ducand o existenta lipsita de sens. Rasul ei, cand povestea diverse banalitati pe care le facea impreuna cu proaspatul ei sot, nu era acelasi, isi pierduse din naturalete, din sclipire. Devenise o femeie ca oricare alta, iar eu eram doar colegul ei de birou.
Dupa alte sase luni, intr-o duminica, am gasit-o la birou, plangand. M-a mirat prezenta ei, fiindca escapadele de sfarsit de saptamana incetasera cu mult inainte de nunta ei. I-am sters lacrimile, i-am aranjat bretonul ca pe vremuri si am sfarsit amandoi intr-o imbratisare lunga, de parca nimic nu s-ar fi schimbat. Mi-a spus, printre sughituri si lacrimi, ca pentru ea casatoria a fost cea mai mare greseala, pe care nu si-o va putea ierta niciodata. Incepeam sa o redescopar pe Ilinca pe care o stiam eu, femeia fara cearcane, cea care simtea in orice moment orice durere din sufletul meu. Mi-a povestit, vreme de cateva ore, ultimele luni din viata ei, umbrite de vinovatie, de tristete si de dor. La finalul povestii, si-a sters lacrimile, s-a ridicat si a plecat, lasand doar urma de parfum.
***
Iarna e anotimpul preferat al Ilincai, mai mult ca toate celelalte din an. Imi amintesc, de parca s-ar fi intamplat chiar ieri, cum ii placea la nebunie sa alerge prin ninsoare si cum radea ca un copil, la fiecare fulg care i se topea in palme, in toate serile de iarna in care ne iubeam. Stau singur in camera in care cu cateva clipe in urma am impodobit bradul. L-am asezat langa geam, i-am aranjat fiecare creanga in parte, asa cum ne imaginam amandoi ca vom face cand vom locui impreuna. Desi mai sunt cateva saptamani pana la Craciun, a venit timpul sa ii fac si eu o surpriza Ilincai, la care sa nu se astepte. Din clipa in clipa, ea trebuie sa soseasca acasa, iar eu mai am de pus, pe fiecare creanga, cateva barcute facute din hartie, pe care voi scrie doar atat: "Daca unor oameni le e dat sa fie impreuna, vor fi. Te iubesc, Ilinca mea".
STEFAN