Cand dragostea vine a doua oara

As vrea ca povestea mea sa ajunga la cei care nu mai au incredere ca dragostea exista. Lor doresc sa le spun ca iubirea este asemeni zanelor din basme: pentru a exista, au nevoie ca oamenii sa creada in minunile lor. Stiu cat de greu poate fi uneori sa ai incredere, insa eu cred ca acesta este singurul drum spre fericire. Nu sunt o fire poetica, cred ca viata te pune in multe situatii care cer sa gandesti "la rece" si sa actionezi cu intelepciune, insa dragostea face exceptie de la aceasta regula. Daca nu as fi inteles la timp acest lucru, probabil ca m-as fi numarat si acum printre oamenii singuri, care traiesc toata viata regretand ca au trecut pe langa dragoste si nu au fost capabili sa o recunoasca. Insa poate e mai bine sa va povestesc cum a fost.

Mecanica inimii

La 30 de ani, cand se spune ca atingi varsta maturitatii si a echilibrului emotional, eu eram intr-o stare diametral opusa. Credeam ca totul s-a sfarsit. Intalnisem unicul barbat care ma putea face fericita, traisem cele mai frumoase momente din viata mea, cateva, de numarat pe degetele de la o mana, si apoi totul luase sfarsit printr-un divort chinuitor. Credeam atunci ca despartirea de prima mare dragoste inseamna si despartirea de dragoste, ca nu voi mai iubi niciodata pe altcineva. Singura consolare era cariera si ma refugiasem in stabilitatea pe care mi-o oferea serviciul. Ajunsesem o femeie echilibrata, rationala si puternica. Asa eram cand m-a cunoscut Dragos. L-am intalnit la o petrecere, adus mai mult cu forta de o prietena comuna. Era evident ca nu-si gasea locul printre atatia oameni binedispusi, care spuneau glume si radeau cu pofta. Parea mereu stanjenit de ceva: de hainele care intr-adevar nu i se potriveau, de mainile cu degete lungi, pe care nu stia daca sa le tina in buzunare sau nu, de privirile celor din jur. "Sa nu te sperii daca tace brusc, este foarte timid", mi-a spus prietena mea, dupa ce ne-a facut cunostinta. Nu numai ca era timid, dar cand se incurca, obrajii i se inroseau ca unui copil. Nu mi-a fost greu sa ma apropii de el si, la sfarsitul serii, am descoperit cu surprindere ca avem foarte multe lucruri in comun.
Pe urma ne-am intalnit din ce in ce mai des si Dragos a devenit tot mai sigur pe el, de parca nu ar fi avut nici o legatura cu barbatul stangaci pe care il cunoscusem la petrecere. Vorbeam mult la telefon, mai ales seara. Ma obisnuisem cu ideea ca, orice mi s-ar intampla, exista cineva care sa se gandeasca odata cu mine la lucrurile marunte, dar sacaitoare pe care viata ni le arunca ca pe niste fire de praf in ochi. Reusea, nu stiu cum, sa ma faca sa rad si sa ma simt usurata, dupa fiecare discutie. Ma gandeam la el ca la un prieten, unul special si foarte apropiat, caruia ii puteam spune orice. Nici nu-mi trecea prin minte ca intre noi ar putea fi ceva mai mult si nu ma straduiam sa-l impresionez sau sa-l cuceresc, nu voiam sa-i demonstrez nimic si nu asteptam nimic din partea lui. Intre noi nu existau conflicte, demonstratii de putere, nu era nevoie de dovezi. Eram prieteni de aproape un an, cand a trebuit sa ma internez cateva zile in spital, pentru o interventie chirurgicala la ochi.

Fereastra cu vedere la suflet

Desi nu era decat temporara, lipsa vederii a fost o experienta cumplita. Pe langa suferinta teribila de care nu vreau sa-mi amintesc, ma apasau tot felul de ganduri negre. Parca as fi fost inchisa intr-o cutie cu toate spaimele mele. Amintirile din anii de casatorie, gustul amar al esecului, teama de a mai avea o relatie, certitudinea ca imi va fi imposibil sa mai iubesc pe altcineva, hotararea de a nu mai permite nimanui sa ma raneasca, toate mi se amestecau intr-o tristete amara. Si cel mai tare imi era frica de singuratate. Un om nu poate trai cu desavarsire singur, imi spuneam, dar in acelasi timp imi era teama sa ma aventurez intr-o noua relatie. Dragos ma vizita zilnic si, cat timp eram impreuna, nelinistile mele se faceau nevazute.
Intr-o zi, din strada s-a auzit un zgomot asurzitor si cum nu puteam vedea, l-am rugat sa-mi spuna ce s-a intamplat. Am auzit pasii lui indreptandu-se spre locul unde era fereastra si, fara sa o deschida, mi-a povestit cu detalii amuzante cearta dintre doi soferi nervosi, incercarile politistului de a-i calma, figurile mirate ale trecatorilor. In seara aceea a stat numai langa fereastra povestindu-mi tot ce vedea afara. Cand a plecat, nu mai eram asa de trista, Dragos ma adusese din nou printre oameni, imi luase de pe umeri povara acelei singuratati. A doua zi a venit din nou si au urmat iar stirile de la fereastra. In oras sosise circul. "Sunt elefanti si tigrii, au si doua camile cu ochi blanzi. Uite, chiar in fata este un clovn rotofei care aduna intr-o galeata rosie apa care-i tasneste din urechi", imi povestea el cu o voce limpede. Nu vedeam alaiul colorat al circului, dar ma bucuram de toate detaliile pe care mi le descria cu bucuria unui copil. Toti suntem copii cand e vorba de circ.
Dupa cateva zile, medicul mi-a indepartat bandajul de pe ochi si primul lucru pe care l-am facut a fost sa-mi indrept privirea spre fereastra. Am ramas incremenita: de la fereastra salonului nu se putea vedea decat zidul cenusiu de beton care inconjura curtea spitalului.
Dragos venise sa ma conduca acasa si imi urmarea reactia cu ochii stralucind, fericit ca mi-a facut o astfel de surpriza. "Ai vazut cum am schimbat peisajul, nu a fost cine stie ce", mi-a spus pe un ton vesel, ca dupa o gluma reusita. Dar mie nu imi venea sa rad, simteam ca ceva se schimbase. Si atunci am inteles ca barbatul acesta stangaci si timid venise zilnic pentru a inventa o lume familiara, care sa ma faca sa zambesc. Prin gand mi-au trecut mai multe imagini: Dragos rosind ca un adolescent la prima intalnire, privirea lui ingrijorata, de parca ar fi asteptat ceva, ori de cate ori credea ca nu-l observ, felul in care tresarea ori de cate ori il atingeam intamplator. Toate duceau la aceeasi concluzie: era indragostit de mine.Atunci a aparut sentimentul acela stanjenitor, pe care il ai uneori cand primesti, pe neasteptate, un cadou valoros si ti se pare ca nu-l meriti. Descoperirea aceasta ma deruta si as fi preferat sa existe o cale de a-l face sa se razgandeasca. Nu puteam da un nume sentimentelor mele pentru el, mi se pareau mai aproape de prietenie decat de dragoste. Dragos nu era genul de barbat a carui masculinitate sa-ti taie rasuflarea si sa te faca sa-ti doresti sa te pierzi in bratele lui. Prezenta lui fizica imi inspira mai curand duiosie decat protectie. Singurul meu reper in materie de dragoste era relatia cu fostul meu sot, o iubire intensa, traita cu entuziasmul varstei de 20 de ani. Ma implicasem cu toata fiinta, credeam in el si in noi, aveam toate sansele sa fim fericiti. Insa relatia noastra, odata desprinsa din peisajul idilic al vietii studentesti, a inceput sa dea semne de slabiciune. Grijile din viata reala, dezamagirile pe care fiecare le traia separat au facut sa ne certam mai des decat ne iubeam. Pana la urma, au disparut si certurile. Devenisem doi straini, care abia mai gaseau motive sa-si vorbeasca. Si nu stiu prin ce ironie a destinului am fost nevoiti sa acceptam o idee de care altadata radeam: dragostea dureaza trei ani. Noi rezistasem cu doi ani mai mult. Ma gandeam ca, daca relatia aceea in care ma implicasem cu toata fiinta esuase, cum ar putea sa reziste o relatie cu un om pe care il iubeam ca pe un prieten?
Din ziua externarii, am inceput sa-l evit. Imi impusesem sa il inlatur treptat din viata mea, oricat de dureros si greu mi-ar fi. Pana atunci, nu ma gandisem ca telefonul ar putea fi un mijloc de tortura, insa ori de cate ori suna, tresaream speriata. Imi propusesem sa joc un rol si imi era greu. Trebuia sa-i vorbesc pe un ton care nu era al meu, unul rece si indiferent, usor artagos, pe care de fapt il uram. Era dificil sa ma prefac ca nu-l mai inteleg, sa imi fabric o atitudine de superioritate rautacioasa si stupida. Dupa cateva luni, telefoanele au incetat. Intr-o seara, cand am numarat cea de-a zecea zi de la ultimul telefon, am inteles ca reusisem: Dragos se retrasese in cochilia lui. Dar nu simteam nici un fel de usurare, dimpotriva, tacerea care se asternuse intre noi ma apasa. In timpul care a urmat, m-am straduit sa nu ma gandesc la el, imi spuneam ca voi continua sa traiesc si de acum inainte asa cum traisem pana sa-l intalnesc. Dar oricat incercam sa ma refugiez in munca sau in orice altceva, exista o parte din mine care se gandea la Dragos. Ar fi fost o copilarie sa ma prefac ca el nu exista. Dupa saptamani de zbucium, de gandiri si razgandiri, am depus armele si am acceptat ideea ca si eu sunt indragostita.

Acvariul cu dragoste

Cand am ajuns la usa lui, abia mai puteam sa-mi stapanesc emotiile, ma simteam de parca ar fi urmat sa intru intr-un foarte greu examen. Uitasem toate frazele pe care le pregatisem de acasa si imi simteam obrajii arzand. Abia reuseam sa-mi ascund tremuratul din voce. Dragos era distant, dar politicos, mai mult ca un strain amabil, decat ca un prieten apropiat. Imi ocolea privirea si parea mai mult preocupat de ce se intampla in acvariul din sufragerie. Intre noi s-a lasat o tacere stanjenitoare, pe care a intrerupt-o fara sa isi dezlipeasca privirea de la pestii colorati care dansau dincolo de geamul de sticla. "Vezi pestii aceia care inoata in cerc, unul in jurul celuilalt? Sunt scalari, niste pesti exotici, care isi gasesc foarte greu perechea. Poti sa pui in acelasi acvariu un mascul si 10 femele, daca nu se indragostesc si nu exista acea atractie magnetica, nu se imperecheaza. Se aleg unul pe altul dupa cele mai ciudate criterii, de multe ori masculul si femela parca nici nu se potrivesc, dar, odata ce s-au intalnit, nu se mai despart. Ciudat este ca nu mai pot trai unul fara celalalt. Daca unul se imbolnaveste, celalalt refuza sa mai manance, sta langa el tot timpul si, in final, mor amandoi. Exista scalari care nu isi gasesc niciodata perechea, cum este cel care sta singur in coltul din dreapta. In timp, burlacii devin agresivi si, din cauza ca nu au pentru cine se colora, isi pierd farmecul si gratia miscarilor". A zambit cumva trist si o vreme am privit amandoi jocul pestilor. Se invarteau unul in jurul celuilalt si corpurile lor alcatuiau un cerc fascinant, intregindu-si culorile si completandu-si formele. Nu stiu cat timp am ramas asa, dar imi amintesc ca era intuneric cand l-am luat de mana si am indraznit sa-i spun ca il iubesc.
De atunci au trecut 17 ani. Vremurile de inceput au fost grele, viata a adus in jurul nostru tot felul de intamplari, nu toate fericite, dar noi am trecut prin ele tinandu-ne de mana. Multa vreme m-am simtit vinovata ca l-am facut sa sufere, ca nu am stiut de la inceput ca el este cel care ma va intregi, ca nu l-am recunoscut de prima data. Dar dragostea iarta totul, altfel nu ar fi dragoste.
ANA MARIA BARZAN