Parea mereu picat din nori. Se impiedica si pe loc drept. Daca il intrebai ceva, iti raspundea incurcat, dupa o vreme in care se uita la tine cu niste ochi in care se citea nedumerirea. Dar asa cum era, mie mi-a placut inca de cand eram amandoi in scoala, el cu doi ani mai mare ca mine. Ajunsese in orasul nostru pentru ca tatal lui, un sculptor destul de cunoscut, cu expozitii multe, chiar si la Bucuresti si in strainatate, i-a parasit pe mama lui si pe el, pentru o alta femeie. Ceea ce va spun am aflat din discutiile pe care le prindeam de la unii si altii, oameni apropiati care au inceput sa povesteasca, dupa ce mama lui l-a lasat sa fie crescut de bunici. Nu stiu cat adevar si cata legenda era in acele povesti, dar trebuie sa recunosc ca am simtit o mare simpatie fata de el, de cand l-am vazut prima oara, si tot de atunci imi placea sa-l ocrotesc oarecum, adica sa-i iau apararea, atunci cand in povestile pe care le auzeam despre parintii lui, lucrurile erau prezentate exagerat. Chiar si la scoala, in fata golanilor care-i furau mereu pachetul de mancare sau ii puneau piedica, chiar si acolo il ajutam in pauze, si la fel se intampla pe drumul de intoarcere catre casa. Acuma nu trebuie sa intelegeti ca Ionut ar fi fost un neputincios, un baiat care nu s-ar fi putut apara singur, daca ar fi vrut. Cu inaltimea lui ii depasea cu mult pe cei care radeau de el. I-ar fi putut pune jos din doua miscari, daca ar fi vrut. Alta era problema: el era nou venit in scoala, era foarte timid si a fost in acea vreme tare afectat de despartirea parintilor. Se simtea parasit la bunici si oricat s-au straduit ei, oameni de omenie, oameni simpli, generosi si cumsecade, sa-l faca sa uite anumite intamplari dintre parintii lui, era mereu cate ceva care-i aducea aminte de trecut, fie o vorba aruncata la intamplare, fie tacerea care se lasa brusc, atunci cand aparea el.
Un dar neasteptat
De la scoala, mergeam spre casa impreuna pana la un loc de unde incepea strada bunicilor lui. Povesteam cate-n luna si in stele. El imi spunea despre orasul mare in care a petrecut primii ani, despre prietenii lui de acolo, vorbeam de filmele pe care le-a vazut si pe care mi le povestea cu mult umor. Eram veseli si ne placea sa petrecem cat mai mult timp impreuna. Deseori, o rugam pe bunica sa ma ia cu ea atunci cand ii vizita pe bunicii lui si, de la o vreme, devenise oarecum o obisnuinta sa ne vedem aproape zilnic. El ma ajuta la temele de la matematica si fizica, unde se descurca foarte bine, eu ii faceam desenele si plansele pentru biologie, caci aveam mai mult talent la desen. Mai pe scurt, am trait anii adolescentei impreuna si nu e de mirare ca din jocurile noastre nevinovate s-a infiripat mai tarziu un sentiment mult mai puternic si delicat, o dragoste pe care el mi-a marturisit-o in ziua in care mi-a aratat si colectia de fluturi, despre care nu mai pomenise pana atunci. Erau fluturi prinsi in niste cutiute de sticla, unii foarte frumosi, mari, cum nu mai vazusem vreodata. Ii avea de la tatal lui, care-i cumpara pentru el, ori de cate ori pleca prin alte tari, pe la expozitii, cu lucrari. Dupa ce ne-am uitat cu atentie la toti, a vrut sa puna cutiutele de sticla la loc, dar nu le-a mai aranjat cum trebuia, si oricat s-a straduit, una dintre ele n-a mai incaput. S-a uitat o vreme la ea si apoi mi-a intins-o zicand: "E a ta, nu mai vrea sa stea la mine", iar dupa o pauza, in care s-a uitat la mine parca mai ciudat, a zis: "dar pana la urma cred ca va fi tot a mea." Cu vorbele acestea au inceput niste zile minunate. Imi marturisise in felul lui stangaci dorinta de a ramane impreuna, si ea nu era departe de ceea ce voiam si eu. Faceam planuri sa ne casatorim dupa primii doi, trei ani de facultate si sa ne intoarcem apoi cu serviciul in oraselul in care ne-am cunoscut. Eram convinsi ca asa va fi si nici o clipa nu mi-a trecut prin cap ca s-ar putea intampla altfel decat planuiam amandoi. Intamplarile pe care vi le povestesc s-au petrecut acum multi ani, suntem deja bunici, vreau totusi sa le povestesc si altora, doar pentru a-i face pe tineri un pic mai atenti la felul in care pornesc la drum intr-o casatorie. Multa lume spune ca alegerea unui partener de viata e un fel de loterie, eu cred ca e mai mult de atat si ca nu trebuie sa stai si sa astepti sa-ti cada para malaiata in gura. Cu alte cuvinte, intr-o relatie de prietenie, si cu atat mai mult in dragoste, nu stai sa astepti ca celalalt sa actioneze, pentru a-ti face pe plac. Dragostea se construieste clipa de clipa, impreuna, fara pauza si fara sa incetezi s-o sustii, chiar cu gesturi marunte si banale, la prima vedere, care o consolideaza si-i asigura continuitatea.
Pana la urma, cutia cu fluturele acela portocaliu, minunat, a ajuns pe un scrin din casa noastra, dar pana sa-i admiram impreuna aripile diafane, la o cana de ceai dupa amiaza sau la o cafea intr-o dimineata de duminica, am trecut amandoi prin cateva experiente din care am avut ce sa invatam.
Deruta
Toate planurile noastre au fost date peste cap in momentul in care el a reusit la facultate, iar eu nu. Mai demult, erau putine locuri in invatamantul superior, si erau numai facultati de stat, nu ca azi, atatea facultati particulare, unde se scolarizeaza fara admitere mii de tineri care, la sfarsit de studii, nu-si gasesc locul nicaieri, pentru ca sunt pregatiti superficial. Ratarea unui examen de admitere era atunci o mare problema, iti schimba viata cu totul. Trebuia sa te angajezi undeva, sa muncesti, si abia in anul urmator sa incerci din nou sa reusesti la examen.
N-am sa uit niciodata anul acela. N-am sa uit ziua in care ne-am dus sa vedem rezultatele examenului. Parca vad si acum listele si numele meu, afisat la pozitia a opta sub linia care incheia sirul celor admisi. Am plans zile si nopti, dar oricat m-am zbuciumat, nu puteam schimba rezultatele, care erau foarte clare. Toamna, el a plecat la facultate, eu m-am angajat la o croitorie, si din banii castigati, imi plateam drumul pana la el, o data pe luna, macar. In prima vacanta, el a venit la bunica lui cu un coleg de facultate, un prieten bun, mi-a spus. Baiatul acela ma cam lua peste picior, ori de cate ori ne intalneam toti trei, in sensul ca ma facea oarecum sa cred ca nu mai sunt potrivita cu Ionut, daca n-am reusit la examen. Ba mai mult, intr-una din zile, chiar mi-a spus direct, in fata, ca ar fi bine daca l-as lasa in pace sa studieze si sa-si vada de ale lui. "Sunt fete destule in jurul lui, are de unde alege, nu trebuie sa te mai chinui tu atata cu drumurile pana la el". Asa mi-a spus, si nici daca m-ar fi injunghiat direct in inima, n-as fi simtit poate o durere atat de mare ca aceea care m-a paralizat cand am auzit acele vorbe si cand am incercat sa inteleg ce se afla in spatele lor. De fapt, nu erau prea multe de inteles. Pe zi ce trecea, Ionut era tot mai grabit, intalnirile noastre se scurtau fara motiv clar si el parea din nou ca un copil nelinistit de ceva ascuns. Imi aducea aminte de comportamentul lui din primele zile in care a ajuns la scoala noastra. Raceala dintre noi crestea si ma zbateam ca pestele pe uscat sa fac ceva s-o opresc, dar nu reuseam decat sa par uneori penibila, alteori, sa devin enervanta, pisaloaga. Tacerile lui erau tot mai lungi si nu o data mi s-a parut ca abia asteapta sa se termine mai repede vacanta. Dupa ce a plecat inapoi la facultate, am avut cateva zile tare amare. Am inteles mai intai ca "ochii care nu se vad se uita", ca Ionut este stingherit de prietenia cu mine, ca trebuia sa fac ceva cat mai rapid, daca voiam sa pastrez relatia cu el. N-am stiut la inceput ce, si teama de a nu-l pierde ma facea sa trec de la o stare la alta. Eram disperata, eram derutata, eram nefericita, dar Dumnezeu mi-a aratat pana la urma calea cea mai potrivita, ca sa pot salva ce mai era de salvat din prietenia noastra.
Paza buna
Uneori pierdem, pentru ca intelegem prea tarziu ce avem de facut si cum trebuie sa actionam. Nu intotdeauna socurile sunt cele care-i trezesc pe cei adormiti. Uneori, o soapta, o vorba blanda, o muzica linistita poate sa te dezmeticeasca mai repede decat un strigat. S-a intamplat intr-o dimineata sa mi se limpezeasca brusc gandurile, sa judec situatia in care eram, ca si cum as fi vazut un film cu alte personaje, ca si cum n-ar fi fost vorba despre mine si despre viata mea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
