- La inceputul lunii noiembrie, trupa Vama, alaturi de care navighezi pe apele nu totdeauna calme ale muzicii, a scos un videoclip caruia i-ai semnat si scenariul si regia. Se numeste "Copilul care alearga catre mare". E un nume pentru starea ta sufleteasca de-acum?
- Da, ai decodat corect mesajul. Mai precis, e vorba despre o sugestie: sa incercam sa mentinem o punte de legatura cu copilaria, care sa ne ajute sa supravietuim in prezent. Nu e o reintoarcere cu abandon, ci un indemn de a nu taia podul acela catre copilarie, pe care e bine sa te plimbi din cand in cand. Iar cheia cantecului se gaseste in cele patru versuri: "Cand erai copil/ nu te intrebai/ ce e fericirea/ nu o cautai". Noi avem tendinta sa formulam mereu intrebari despre fericire si s-o tot cautam. Copilul nu-si pune problema daca e fericit sau nu. El, pur si simplu, exista, reusind sa traiasca intr-un prezent permanent. Si sa ia ce e bun si ce e rau de la viata in acelasi fel. Daca a cazut si s-a zgariat, plange, daca mama nu i-a cumparat jucaria, plange, dar peste cateva minute, a uitat complet acea suferinta, fiindca altceva a inceput sa-l mire si sa-l farmece. Eu cred ca sfarsitul copilariei vine odata cu prima frustrare majora, care e datorata, de obicei, unui esec in dragoste. Ala e momentul cand pornim sa filozofam, sa ne punem intrebari despre fericire. De la ideea asta a pornit cantecul. Si de la convingerea mea ca noi suntem stapani categorici peste problemele noastre, ca am putea sa trecem usor peste ele, aplicand firescul asta din comportamentul copilului: raul si binele vin si trec. Fireste ca intrarea in viata adulta, cu toate responsabilitatile pe care le presupune ea, vine ca o despartire grea si grava. O despartire care aduce cu sine un alt tip de intelegere, dar eu cred ca fiecare dintre noi poate sa pastreze ceva din ce era bun in copilarie. Fie ca e vorba de inocenta, fie ca e vorba de un soi de naivitate sau de un soi de entuziasm...
- Revenind la textul melodiei tale, am mai retinut o metafora sugestiva: "regatul de intrebari".
- Regatul meu de intrebari e foarte extins. Unele sunt legate de experienta imediata, altele, de sensul vietii. "Oare eu sunt fericit?"; "Fac eu ce trebuie?"; "Visele mele sunt destul de sus sau sunt prea jos?"; "Este anturajul meu destul de prielnic, astfel incat sa ma duca in punctul X?"... E un regat complex. Si-mi dau seama ca suma asta de intrebari risca sa ma sufoce. Deci, e limpede ca trebuie sa mai renunt la ele. In ultimii ani, singurele momente in care am reusit sa renunt la orice fel de intrebari au fost acelea in care m-am dat cu kite-ul. Atunci m-am simtit din nou copil. In sensul ca faceam un sport, deci ma jucam, dar eram atat de concentrat pe ceea ce faceam in minutele alea, incat starea aceea devenise una de meditatie. Nu mai aveam vreme sa ma gandesc la nici o problema, fiindca eram focalizat pe cei zece metri de panza pe care, daca o scapam, cadeam cu nasu-n apa. Sportul te ajuta sa fii prezent intr-un singur loc, uitand insa de tine. Sportul e, daca vrei, o forma de meditatie. In general, munca fizica anuleaza mare parte dintre problemele cu care noi, "intelectualistii", ne impovaram, de multe ori, fara rost. Oamenii care fac multa munca fizica sunt oameni mai sanatosi la cap decat noi, ceilalti. Ei coopereaza cu dificultatile si frustrarile lor, fara asa mari drame interioare.
In pantofii celuilalt
- "Regatul meu va fi din nou ce-a fost odata" spune cantecul undeva. Se afla oare si putina fericire in regatul tau, si daca da, cum arata ea?
- Fericirea... pentru mine... Stii ce fac eu acum? Invat ca oamenii trebuie sa acomodeze o situatie reala cu una ideala. Deocamdata, invat. Inca n-am ajuns sa izbutesc sa si aplic invatatura asta... Cred ca fericirea inseamna renuntare. Noi atat ne contorsionam cautand fericirea, incat raspunsurile la intrebarile legate de ea nu mai apar si-asa ramanem cu sufletele pustiite.
- La un moment dat, trebuie sa intelegi ca nu poti avea totul in viata, ca nu poti sa te comporti ca un copil care bate din picior si primeste pe tava tot ce-a visat. Si ca viata se compune din situatii in care trebuie sa incerci sa te pui in pantofii celuilalt. Ei, azi, asta e cel mai mare pariu pentru mine! Sa izbutesc sa ma pun in pantofii celuilalt. Sa nu mai analizez o situatie exclusiv in functie de mine, exclusiv prin prisma mea, ci sa ma pun si in locul celuilalt om implicat si sa vad, de pe scaunul lui, cum se proiecteaza lucrurile.
- "Dac-ai mai fi macar o data copilul care alearga catre mare" - care ar fi aceasta "mare" pentru tine? Care e amintirea cea mai dulce a sufletului tau, Tudor?
- Sunt un manunchi de amintiri si toate au ca fundal chiar marea. Marea Neagra, unde parintii m-au dus inca de la un an. Acele trei luni de vacanta la mare, cu ambii parinti alaturi de mine, erau si, intr-un fel, inca sunt, etalonul fericirii pentru mine. Eu n-am crescut cu casa bunicilor, cu vacante petrecute la tara... N-am avut asa ceva. In schimb, am avut aceste veri la mare, cu tata si cu mama, aceste veri care ma tin si azi captiv in mrejele fericirii lor. Acelea au fost zilele de aur ale copilariei mele. Zilele in care, mic fiind, ma taram prin nisip, ma prajeam in soare si ma balaceam in marea aia uleioasa, de august, cat mi-era mie pofta... Apoi, zilele cand, mai crescand nitel, luam trenul si ma opream la Vama Veche, si-odata ajuns acolo m-apucam sa ma comport tot ca-n copilarie... (rade) Marea - asa simt eu - te debaraseaza de socialul imediat, te ajuta sa fii liber... Marea e o uitare de sine...
- Revenind in prezentul prozaic: cat de greu ti-a fost sa-l convingi pe d-l Victor Rebengiuc sa apara in videoclipul tau? Din cate stiu, o astfel de participare este o premiera pentru dumnealui.
- M-am dus foarte emotionat la Teatrul Bulandra in ziua aia. Pe drum, ma framantam: accepta sau nu accepta? Sincer, nu ma gandisem nici o secunda la vreo varianta de inlocuire, asa ca am mizat totul pe-o carte. Am intrat la dansul, am stat vreo cincisprezece minute si i-am explicat care-i cantecul, care-i scenariul, ce idee aveam eu pentru videoclip, i-am spus ca nu-i un cantec extrem de comercial... Si, la final, Victor Rebengiuc a zis "da". Privind retrospectiv, cred ca l-am convins cu scenariul. Sigur ca a contat si faptul ca dansul ma stia deja din facultate. Si totusi, debutul asta era riscant. In orice caz, odata capatat acceptul dumnealui, am realizat ca treaba asta ma obliga enorm. Adica, atunci cand ai un actor ca Rebengiuc, nu poti sa-ti permiti sa vii pe platou si sa umbli pe bajbaite. Drept pentru care, am pregatit totul pana in cele mai mici amanunte: am avut decupaj, am avut storyboard, cu o seara inainte de filmare stiam toate cadrele. Deci, prezenta lui Victor Rebengiuc a fost benefica, nu doar la nivel de imagine, pentru ca, fireste, creste cota videoclipului, ci si pentru ca, repet, ne-a obligat la o precizie de chirurg.
Echilibru si somn
- In afara noului album muzical, care va fi gata, din cate stiu, prin martie, ce alte proiecte profesionale mai ai?
- Incerc sa termin scenariul pentru un lungmetraj, "12 ore fara tatal meu", sa gasesc un producator si sa intru cu filmul in productie. Si am mai multe proiecte in teatru, din care va trebui sa aleg unul.
- In precedentul nostru interviu, imi spuneai ca ti-ai propus sa inveti sa iesi din cochilie, sa fi mai deschis comunicarii de orice fel. Ai facut progrese pe drumul acesta?
- Da, am mers inainte pe drumul asta. Continui sa cred ca intalnirile, de orice fel, sunt importante. Uite, de pilda, poate ca acum, dupa realizarea videoclipului, domnul Rebengiuc ma priveste altfel. Iar asta conteaza, nu? Nu poti sa stai singur. Nici macar in meseria asta, de actor, care presupune multa individualitate. Ai nevoie de oameni care sa creada in ceea ce faci si care sa te sprijine si pe care apoi sa-i simti fericiti ca au contribuit la acea izbanda. De orice gen ar fi ea. Intervine si acest sentiment al apartenentei. De multe ori, in ultimii ani, am avut senzatia ca sunt intr-un fel de "no mans land", ca nu ma potrivesc nici acolo, nici acolo. Asa ca ma bucur cand intalnesc oameni care macar imi dau impresia ca sunt la fel de implicati ca si mine, ca le pasa la fel de mult ca si mie.
- Si ce altceva mai este important pentru tine azi, Tudor?
- Echilibrul si somnul. A ajuns sa fie important sa reusesc sa adorm inainte de 12 noaptea. Incerc sa-mi inchei ziua de munca mai devreme si, in general, sa ma organizez in asa fel, incat sa nu mai dau dintr-una intr-alta. Uite, dupa ce-am scos videoclipul asta, ar fi trebuit sa-mi iau macar o saptamana de pauza, dar eu am intrat direct in promovare. Si acum sunt deja obosit. Pentru ca munca mea de regizor a fost dublata de frica esecului. Asa ca m-am fortat si-am tras de mine. Iar cand am spus echilibru, m-am referit la dorinta de a-mi mai potoli latura asta care tinde spre exces: sa nu ma mai entuziasmez foarte tare, dar nici sa nu mai cad foarte rau. Am un prieten care zice: "Nu deschidem sampania cand castigam, nu ne sinucidem cand pierdem". Cam asta vreau si eu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
