UN MESAJ INTARZIAT

Stimata redactie,

Am 27 de ani si, de ceva timp, imi incep diminetile incercand sa inteleg cum am ajuns in situatia de a-mi pierde credinta in bine si frumos. Am fost mereu genul de femeie intretinuta, cu un sot grijuliu si atent, cu o relatie corecta si linistita, admirata si invidiata de toti cei din jurul nostru. Am considerat intotdeauna ca sunt un om echilibrat, care isi indreapta privirea numai inainte. Nu am exagerat niciodata cu lucrurile sfinte, nu sunt habotnica si nici nu am tinut niciodata toate posturile de peste an, insa am incercat intotdeauna sa fiu un om corect.
Eram impreuna cu sotul meu de zece ani, eram un model pentru toti si simteam cum fiecare zi e un dar de la Dumnezeu. Timp de zece ani, nu mi-a lipsit nimic.
Totul decurgea perfect, el tocmai fusese promovat la locul de munca, lucra din ce in ce mai mult, in timp ce eu imi vedeam linistita de facultate, de intretinerea casei, de treburile administrative. Il asteptam in fiecare seara cu masa pusa, ii calcam in fiecare dimineata camasa si costumul, ii asortam cravata, ii stergeam si ii pregateam pantofii dupa ce el adormea, ca sa ii gaseasca dimineata stralucitori si curati. Seara, la cina, radeam amandoi si povesteam lucrurile intamplate peste zi, ne faceam planuri de vacanta si, intotdeauna, ne bagam in pat devreme, fiindca pentru el era important sa fie odihnit si pregatit pentru o noua zi de munca. Ma uitam in fiecare seara in oglinda si imi spuneam, in gand, ca sunt acea femeie devotata si puternica din spatele unui barbat puternic. Era sotul meu si credeam, in toate noptile in care il adormeam cu mangaieri, ca el e singurul barbat din viata mea, iar eu voi fi singura femeie din viata lui.
Am trait asa mult timp, convinsa fiind ca dragostea noastra este unica, pana intr-o zi cand, povestile din fiecare seara parca erau mai scurte, iesirile in oras aproape inexistente, iar discutiile despre munca tot mai dese. Se asezase peste noi o oboseala si dadeam mereu vina pe munca, pe lipsuri, pe stres, asteptand fiecare de la celalalt o vorba, o privire sau un zambet. Mi-am dat seama ca ceva se petrece, simteam ca ceva nu e bine, stiam ca intotdeauna lipsa de comunicare sta la baza unor probleme mai adanci. Am inceput sa zambesc mai mult, sa il ating mai mult, am inventat retete de mancare in care mi-am pus toata dragostea, am cumparat cadouri, am calcat si mai multe camasi, am facut tot ce mi-a stat in putinta sa-l apropii de mine, parca fara sa recunosc si sa accept ceea ce se petrecea cu noi doi.
Cand a venit intr-o seara acasa, sa ma anunte ca va pleca in Franta, pentru doua saptamani, trimis de firma la care lucra, l-am vazut, dupa mult timp, fericit si entuziasmat, si imi faceam si eu sperante ca intre noi lucrurile incep sa fie mai bune. I-am facut bagajele, l-am condus pana la aeroport, unde ne-am luat la revedere, cu promisiuni si imbratisari, pe care nu le mai simtisem de la inceputul relatiei noastre. Parca eram din nou ca doi liceeni indragostiti, care abia asteapta sa se vada a doua zi in curtea scolii. El imi trimitea in fiecare seara un mesaj de noapte buna, eu numaram zilele pana cand urma sa ne vedem si eram linistita ca lucrurile intra din nou pe un fagas normal.
Insa ceea ce a schimbat totul in jurul meu a fost un mesaj, tot de la el, insa de data aceasta primit mult mai tarziu decat cel obisnuit, de noapte buna. Imi spunea ca sunt frumoasa, ca ma iubeste numai pe mine si ca ma asteapta in holul hotelului, la receptie. Era noapte, era intuneric si mi-a luat ceva pana sa ma dezmeticesc si sa inteleg ca sotul meu, aflat in interes de serviciu la cateva mii de kilometri departare de casa lui, nu vorbea cu mine, de fapt. M-am ridicat din pat, am luat cheile de la masina, actele, portofelul si doua randuri de haine trantite in rucsac si am coborat in pijama. Era miezul noptii, iar eu simteam cum lumea mea se prabuseste, fara sa am vreo putere.
M-am urcat in masina si imi doream doar sa il intreb de ce, de ce el, cel care ma ajutase sa imi construiesc lumea, cel care ma ocrotise si ma iubise timp de zece ani, cel despre care spuneam, candva, ca era dragostea vietii mele, de ce el, omul cu care ma casatorisem si cu care imi facusem atatea planuri, de ce tocmai el imi daramase toata bucuria.
Am condus trei zile si trei nopti, in acelasi peisaj sinistru, de autostrazi europene, perfecte, curate, care contrastau teribil cu valvataia din inima mea. Treceam prin tari straine, vedeam masini scumpe, plangeam si imi veneau mii si mii de intrebari in minte, pe care voiam sa i le pun. Singurele momente de odihna erau cele de la vama, cand petreceam cateva ore la fiecare trecere dintr-o tara in alta. Eram controlata de vamesi, mai mult decat ceilalti calatori, fiindca li se parea ceva ciudat la comportamentul meu, la imbracamintea mea. Ii priveam absenta, de fiecare data, cum imi scoteau cele cateva lucruri din rucsac si le insirau pe masa, imi puneau aceleasi si aceleasi intrebari, fara sa inteleaga cand le spuneam ca vreau doar sa ma duc pana in Franta, sa pun o intrebare. Imi dadeau drumul in cele din urma, neavand nici un motiv temeinic sa ma retina, iar eu imi vedeam mai departe de drum. Ma surprindeam gandindu-ma la cele mai sinistre lucruri, imi imaginam cum as fi implicata intr-un accident, imi doream ca el sa ma aiba pe constiinta, mi se derulau in minte cele mai frumoase momente, amintiri si imagini din trecutul nostru.Ma gandeam apoi ca poate e doar o simpla neintelegere, ca poate el a gresit cumva, si incercam sa ii gasesc scuze, sa ma conving ca exista o explicatie logica, pertinenta pentru acel mesaj primit.
Intr-un final, dupa cateva ore de cautari printr-un oras de langa capitala Frantei, am ajuns la hotelul in care stiam ca e cazat. Am coborat din masina si l-am zarit de departe, cum sta langa ea pe o banca si ii da parul dupa ureche. Radeau amandoi. Ea isi dadea capul pe spate, el o sorbea din priviri.
M-am apropiat de ei, iar in momentul in care el a realizat cine sunt, s-a ridicat si a luat-o de mana. Stateam toti trei, uitandu-ne unul la altul, fara sa scoatem o vorba. El - imbracat frumos, la costum, cu camasile pe care i le calcasem de acasa, ea - cu niste pantofi negri cu toc, cu manichiura proaspat facuta si mirosind a parfum. Eu - in fata lor, imbracata in acelasi trening cu care plecasem de acasa, incapabila sa spun ceva. Toate intrebarile pregatite disparusera, tot discursul structurat pe drum pierise brusc, tot curajul meu, toata ura mea, totul se stinsese. Incercam sa ma agat de acele explicatii, cautam cu disperare un raspuns, asteptam un cuvant, o negare, o urma de regret, insa nimic din univers nu ma ajuta. Corpul, inima, mintea, toate se zbateau si incercau sa ma faca sa realizez ceea ce era de mult evident: sotul meu ma insela cu alta femeie. M-am uitat in ochii lui si l-am intrebat doar atat: de ce? A lasat capul in jos si i-a dat drumul mainii.
I-am lasat pe amandoi in fata bancii si am plecat in aceeasi zi inapoi, inspre Romania, fara sa astept raspunsul la intrebarea mea. La doua zile dupa ce am ajuns in tara, s-a intors si el, spasit, plin de cadouri si juraminte. Am aflat ulterior ca aveau o relatie de cateva luni, ca era o colega de munca si ca, din cauza stresului si a proiectelor pe care le aveau de terminat impreuna, s-au apropiat foarte mult. A locuit cateva zile la un prieten comun, dar ma astepta in fiecare dimineata cu un buchet de flori. Venea seara acasa si imi lasa biletele pe sub usa, in care imi marturisea ca eu sunt tot ce isi doreste. Nu trecea zi fara sa isi ceara iertare, iar la mine nu trecea un minut fara sa ma gandesc ca il vreau inapoi. M-a convins in cele din urma, spunand aceleasi vorbe pe care pana atunci le auzeam doar in filme. "Nu a fost ceea ce pare, a fost o teribila greseala, esti ultimul om din lume care merita sa fie ranit, am fost un prost, nu am stiut sa apreciez". Mi le spunea in fiecare zi, fara oprire, rugandu-ma sa il primesc inapoi.
L-am iertat si ne-am impacat, convinsa fiind ca intr-o casnicie trebuie sa lupti si sa ierti, sa fii alaturi de persoana iubita, la bine si la greu. Am incercat sa imi infrang toate temerile, sa ma vindec singura, sa sterg sentimentul de umilinta, de tradare, sa uit ca am fost mintita. Ne-am reluat viata linistita, ne-am reluat obiceiurile, discutiile de seara si cuvintele de noapte buna.
El a redevenit acelasi om bland si bun, atent si grijuliu fata de mine, insa eu nu mai sunt un om fericit. Incerc de doi ani sa repar, sa realizez ce am gresit fata de el si de relatia noastra. Incerc in fiecare zi sa ma schimb, insa ceea ce s-a intamplat atunci intre noi a creat o mare prapastie in inima mea. Mi-a distrus increderea in oameni, in el, in dragoste, in Dumnezeu.Am ajuns sa le rad in fata prietenilor care imi spun ca se casatoresc, sa fiu atoatestiutoare, sa prevad sfarsitul tuturor relatiilor din jur. Din omul plin de viata, am devenit o femeie sceptica, fara credinta in nimic.
Acum doua zile, l-am surprins in parcarea din fata blocului, cu o femeie. Aceeasi femeie cu tocuri negre. Am recunoscut-o dupa felul in care stie sa isi lase capul pe spate, la atingerile lui. E la fel de frumoasa si eleganta ca atunci cand am vazut-o prima data. I-am urmarit pe geam cum isi iau la revedere unul de la celalalt, cu un sarut grabit, cum ea s-a indepartat cu mersul elegant, intorcandu-si privirea de doua ori inapoi inspre el, l-am privit pe el cum se opreste la floraria din colt, sa cumpere acelasi buchet de flori pe care mi-l aduce in fiecare seara.
Altadata, am avut puterea sa ma duc dupa el pana la capatul lumii. Acum, il astept in fiecare seara sa imi aduca flori, fara sa am curaj sa il mai intreb de ce. Stiu sigur ca nu m-ar ajuta cu nimic sa stiu mai multe detalii. Incerc doar sa imi gasesc linistea, dar nu mai stiu unde sa o mai caut. Am obosit sa ma simt cea mai urata femeie din lume.
MARCELA TOADER