Pe marginea abisului

Ma numesc Tirtirau Gheorghe, v-am mai scris, asta e a treia oara, si tot am emotii.

As vrea sa vorbim despre ceva putin mai dureros, ceva ce multi dintre noi am trait, am infruntat, am urat: DIVORTUL! Este, fara indoiala, cea mai grea incercare din viata noastra si v-as ruga sa-mi permiteti sa vorbesc despre ea, in numele unui barbat care a fost parasit. Din capul locului as vrea sa spun ca vina o purtam amandoi. Privind in urma, vad punctul de ruptura si pot spune cinstit ca regret ca nu am facut mai mult, pentru a nu ajunge aici.
O petrecere cu prieteni, intr-o zi de iarna, ne-a adus unul in preajma celuilalt. Ea era profesoara, cu un mariaj esuat si un copil. Eu ma ocupam pe atunci de un mic magazin satesc. Nu castigam prea multi bani, dar munca in sine era placuta si interesanta. Nu mai fusesem casatorit, aveam aproape 30 de ani si eram foarte singur. O solida cultura generala si discutii fara sfarsit au pecetluit rapid o buna prietenie. Primavara ne-a adunat pe amandoi la un loc si asa am inceput casnicia noastra. N-a fost totdeauna usor. Anii ne-au adus multe incercari, dar pot spune cu mana pe inima ca nu am cedat. In timp, apar, insa, intr-o relatie atat zonele de rezistenta, cat si cele unde liantul e mai fragil. Trecute cu vederea sau ignorate sau, pur si simplu, "tacute", aceste puncte mai vulnerabile cedeaza cu timpul si apare ruptura, desi aparent fara legatura cu ele.
Anii de inceput au fost grei, mica mea afacere a cazut si am parasit locul in care cat de cat supravietuiam. Am locuit la parintii ei un timp, apoi eu am parasit tara. In luna octombrie 2000, s-a nascut fetita noastra. Timp de 4 ani, am lucrat in alta tara, asa ca am trait mai mult despartiti, dar, lucru oarecum curios, in perioada aceea legatura dintre noi a fost la maximum. Apoi, printr-o sansa, am reusit sa-mi gasesc si eu un loc de munca in tara. Acum lucram amandoi. Am facut un credit si am luat o casa, o masina, ce speram si visam aproape ca s-a implinit pe negandite. Ca firi, am fost putin opusi, ea mai energica, fire expansiva si putin impulsiva, dar un om rational si calculat. Eu, fire calma, putin mai timid si nu prea descurcaret, poate. Un accident neplacut in copilarie a lasat urme cam greu de sters in sufletul meu, nu o spun ca pe o scuza, ci este un fapt cat se poate de real...
Tot printr-o sansa, si sotia mea a reusit sa-si schimbe serviciul, cu altul, mai bine platit, dar mai nepotrivit pentru o femeie, dupa parerea mea. O munca pentru si cu barbati. Atunci a inceput ruptura intre noi. Speranta de mai bine a fost incet, incet, inlocuita de nemultumiri, certuri si ostilitate. Lucrurile degenereaza foarte repede. Daca a cladi ceva este asa de greu, cand e vorba sa se destrame, lucrurile merg prea repede, din pacate.
Nu am reusit sa depasim criza conjugala. Divortul a pus punct final celor 14 ani petrecuti impreuna. A ramas intre noi, totusi, ceva din ceea ce ne-a legat: respectul si prietenia. Tribunalul a consimtit doar desfacerea casniciei. Nu am impartit bunuri, nu am numarat farfurii si scaune si, mai ales, nu am dus copilul in tribunal, un copil nu are ce cauta acolo, feriti-va de drama asta, oameni buni. Nu trebuie ca cineva strain sa decida soarta propriului tau copil. Noi am reusit sa depasim astfel de momente prin buna intelegere. In casa a ramas ea cu copiii, eu m-am mutat la o gazda.
Intentia acestei scrisori nu este sa-mi faca dreptate mie. Amandoi purtam, egal, vina despartirii. O scriu sperand ca experienta mea sa le fie altora de folos. Un soi de avertisment, de indemn la luciditate. Stiti cum e? Lucrurile aluneca incet, la inceput, nu pare ca ar fi ceva grav. Ai tendinta sa le ocolesti, in loc sa le pui pe masa si sa discuti. Crezi ca raul va trece. Dar ele cresc nestiut, precum cancerul. Si cand afli diagnosticul e prea tarziu. O vreme ramai parca agatat de ceva, nu poti privi in fata realitatea, si totusi, nu mai exista nimic, sentimentul ca esti inutil te copleseste. Daca as fi la o varsta mai tanara, mi-ar fi poate mai usor, dar am 46 de ani, si nu mai am nimic: fara casa, un serviciu dificil si prost platit, aici este punctul in care am ajuns. Deznadejdea este crunta! Doar cei ce au trait asa ceva imi inteleg tragedia. Pasul fatal se poate face usor. Dar daca alegi viata, cum se poate merge mai departe? Cumva, eu am depasit momentele grele, apropiindu-ma de Biserica. Cu ajutorul credintei si-al rugaciunii, am gasit raspuns la multe intrebari, am gasit liniste si calea de a merge mai departe. Este greu, dar merita sa mergi inainte. Oricum, inapoi nu exista. Asta e cel mai greu de acceptat. Amintirile. Gandurile. Regretele. Nu stiu ce va fi. Traiesc o stare de teama si ideea unei alte relatii, deocamdata, o privesc cu reticenta. Trecutul e inca prezent in inima mea. Uneori mi-e dor de ea, as tine-o putin de mana. Nu e prostie, poate doar putina naivitate, sentimentele, ca si speranta, ne parasesc ultimele.
Ce sfaturi le-as da celor care au citit aceste randuri? Sa nu considere ca dragostea dureaza de la sine o viata intreaga, ci sa lupte pentru ea zi de zi. Fiti cu ochii pe ea. Interveniti, daca simtiti ca ceva nu e-n regula. In dragoste, timpul nu rezolva nimic. Nici tacerea. Fisurile, aparent neinsemnate, se transforma in prapastii, care nu mai pot fi trecute cu punti. Zi de zi, dragostea trebuie sa fie pusa in fruntea listei. Si anume, la rubrica de urgenta.
Daca ati avut rabdarea de a citi cele spuse aici, va multumesc!
GHEORGHE din Husi, jud. Vaslui