Mari duhovnici romani - Parintele ILIE CLEOPA

"Manca-v-ar raiul!"

Baciul

Statea pe o banca simpla, din scanduri negeluite, coborate direct din munte. Un batran senin, cu doi ochi de carbune si barba colilie. Peste dulama calugareasca purta mereu un cojocel din blana de miel, ca cel folosit de ciobanii nostri de mii de ani. In fata lui, ascultand cuminti, stateau ca intr-un amfiteatru sute de credinciosi. La marile sarbatori napadeau manastirea din orice colt al tarii - batrani si copii, betegi si teferi, credinciosi ferventi si filosofi sceptici. Se adunau acolo ca la o scaldatoare miraculoasa, in care intri cu sufletul incarcat si iesi luminat, intarit, binecuvantat. Traiau aninati de cuvantul lui, pentru ca parintele Cleopa vorbea ca nimeni altul. Uneori glasul i se rostogolea tunand peste capetele lor, pentru ca alteori sa susure incetisor, pierzandu-se in padurea din jurul chiliei. Puteau sa il asculte ceasuri in sir, povestindu-le de vietile monahilor sfinti, de randuielile bisericii sau de un pelerinaj facut pe Muntele cel Sfant.
Pentru cei care-i citeau doar cartile, Parintele Cleopa parea un batran viforos, aspru cu sine si cu cei din jur. Dar cei care l-au intalnit macar o data in viata, pe tapsanul verde din fata chiliei, nu pot uita duiosia cu care rostea: "Dragii mamei!". "Manca-v-ar raiul, mama! V-as aduna intr-o desaga, sa va slobozesc la rai! Maicuta Domnului, du-i la rai!". Se adresa, atunci, Domnului, sau Prea Sfintei Fecioare, ca unor casnici ai sai, ce sedeau alaturi de el, in umbra cerdacului. O dragoste nelumeasca invaluia adunarea si chezasuia rugaciunea batranului. De buna seama ca Maicuta ii asculta rugaciunea...
Parintele Cleopa a purtat intreaga viata, in inima, un dor inspicat: sa se cufunde pentru totdeauna in codri, in limpezimea de clestar a rugaciunii, sau sa ramana in mijlocul obstii, revarsand catre oameni tot ceea ce adunase in strafundurile inimii curatite de nevointa si har. Uneori, cele doua chemari i-au sfasiat destinul, dar, pana la urma, dragostea de semeni a biruit. Parintele a reusit sa traiasca aninat intre lumi, ca o ciutura minunata, care se cufunda din cand in cand in cer, pentru a ostoi setea de lumina a pamantului.

Inchinat Maicii Domnului

Parintele Cleopa a vazut lumina zilei la Botosani, pe 10 aprilie 1912, intr-o familie de oameni simpli, primind la botez numele de Constantin. Erau anii in care satul romanesc traia, inca, moral si spiritual, in jurul preotului.Viata, ritmata de praznicele bisericii, incepea din cristelnita si sfarsea la umbra crucii, cu slujba inmormantarii. Pentru taranii aceia simpli, dar cu intelepciune adanca, boala nu era doar a trupului, ci reprezenta un impas sufletesc, pe care tot preotul se cuvenea sa il desfaca. De aceea, atunci cand micul Constantin s-a imbolnavit grav, in primele doua luni din viata, mama sa, Ana, o femeie cu o credinta fierbinte, l-a dus la duhovnicul Conon Gavrilescu, de la Schitul Cozancea, un calugar induhovnicit, vestit pentru exorcizarile pe care le facea. Batranul a stat, s-a rugat, a cumpanit adanc si, luminat de Dumnezeu, a gasit izbavire - mama trebuie sa renunte la prunc! Sa desfaca legatura aceea zamislita inca de cand bruma de om mijeste in pantece. Sa si-l rupa din suflet, pentru a-l lega de cineva mai puternic, de Maica Domnului, care este si Maica intregii omeniri. Ana a ascultat sfatul, l-a luat pe micutul Constantin si l-a asezat la icoana Preasfintei Nascatoare din biserica schitului, spunandu-i: "Maica Domnului, iti daruiesc tie copilul acesta bolnav. Fa ce stii tu cu el!". Apoi l-a trecut de trei ori pe sub icoana, pecetluind legamantul sfant. Din acel moment, in chip miraculos, pruncul s-a insanatosit si a fost ocrotit de cer intreaga viata. A fost inceputul neobisnuit al unui destin exceptional, pe care putini muritori ajung sa paseasca: destinul unui Parinte Duhovnicesc.

Scoala rugaciunii de acasa

"A fost ca un sfesnic in casa!". Asa isi amintea parintele Cleopa de tatal sau, Alexandru, un barbat drept si bun gospodar.Stramosii sai erau din Salistea Sibiului, ciobani din tata-n fiu. Se aciuasera in Moldova, la Botosani, inca din secolul al XVIII-lea, napastuiti de prigoana greco-catolica din Ardeal. Cei zece copii ai familiei Ilie au crescut intr-o atmosfera de rugaciune si nevointa. O randuiala vecina cu cea monahala. Cand se intorceau de la scoala, copiii nu aveau voie sa manance. Abia la amiaza, dupa ce luau anafura si isi faceau rugaciunile, se puteau aseza la masa. "Te-am facut cu doi ochi, stii sa citesti, citeste-ti rugaciunile!", le spunea tatal. Apoi, la miezul noptii, cand somnul e dulce si firea incremenita, intreaga familie se trezea pentru a-si face pravila. "Bateam sute de metanii!" isi aminteste parintele Cleopa. "Eu parca aveam arcuri la picioare! Faceam si 500 pe ora!".
Incet, la inceput anevoie, dar mai apoi cu bucurie, copiii s-au deprins cu nevointa si au inceput sa si-o sporeasca din proprie initiativa. Mihai, unul dintre frati, nu manca nimic pana cand nu termina de citit intreaga Psaltire. Daca mama le strecura in traista de scoala vreo bucatica de carne, ei o dadeau de milostenie celorlalti colegi, pazind sfatul tatalui, de a manca prima data doar la amiaza. Asprimea acestui fel de a trai le-a fost insa de folos in viata. Cinci din cei zece copii, patru baieti si o fata, vor intra in manastire. Dupa plecarea la Domnul a tatalui, batrana Ana, ramasa singura, se va inchinovia si ea la Agapia Veche. Constantin a luat calea Manastirii Sihastria, impreuna cu fratii lui Vasile si Gheorghe.

Trei destine exceptionale

Parintii lui Constantin au fost oameni instariti. Gospodaria familiei Ilie cuprindea 20 de vite mari si 150 de oi, care erau hranite prin cultivarea a 30 de hectare. Paza mioarelor era incredintata fratilor Vasile, Gheorghe si Constantin. Tatal lor ridica stana primavara, la cinci kilometri de sat, in apropiere de Schitul Cozancea, unde se nevoia si duhovnicul celor trei, blandul si smeritul Paisie Olaru.
Anii adolescentei au alcatuit in crudul suflet al lui Constantin impletitura aceea tainica pe care o tese doar rugaciunea in singuratatea naturii. Aici a deprins sa asculte glasul firii, sa se lase mangaiat de soaptele noptii, sa se bucure de prima raza de soare a diminetii, atunci cand apune Luceafarul. Zidirea i-a fost mereu parintelui o cale spre Dumnezeu. La batranete, cand episcopi grei de har si de titluri universitare veneau in chilia-i smerita si-l intrebau unde si-a facut scoala, parintele spunea simplu: "La oi!".
Fratii sai erau, si ei, sporiti in rugaciune, si i-au fost, fara doar si poate, adevarate calauze. Seara adastau tustrei in jurul focului, citind din Psaltire, si de multe ori, diavolul incerca sa ii infricoseze. Se auzeau racnete lugubre, neomenesti, bestii ciudate se iteau la marginea codrului, sau se trezeau in crugul noptii ca in podul stanii grohaie turme de porci, zguduindu-l din temelii. Constantin, care era cel mai tanar, se infricosa, dar Vasile, care era mai varstnic si mai duhovnicesc, ii spunea linistit: "Nu-l baga in seama pe diavol! Atata poate si el." Apoi citeau mai departe, nestingheriti, la Psaltire...
Anii aceia petrecuti la stana de langa schit aveau sa le cristalizeze celor trei frati dorul dupa Dumnezeu. Nu se puteau desavarsi in lume, careia nici nu ii patrundeau rosturile. Intr-o seara, mama lor, femeie grijulie, a tocmit lautari acasa, ca baietii sa incinga o hora si, poate, sa-si aleaga cate o mandra cu care sa se insoare. Speriati, cei trei s-au ascuns, iar Gheorghe si-a taiat ghetele cu cutitul pentru a nu fi silit sa joace vreo fata. In cele din urma, ei i-au marturisit mamei dorinta lor fierbinte de a-si inchina viata numai Domnului. Primul a plecat Gheorghe. Cand Vasile si Constantin au vrut sa-l urmeze, inima Anei s-a frant. Ii mai ramanea acasa un singur fecior, Mihai, care pana la urma se va calugari si el. Era prea mult pentru un suflet de mama, chiar daca pe Constantin il inchinase deja Preasfintei Fecioare. Poate ca socotise legamantul risipit si juruinta uitata de Hristos. In apararea celor doi, a intervenit insa asprimea tatalui. Dorul sau din tinerete se ostoia acum in copii: "Lasa-i, baba, sa se duca! De ce nu am avut noi mintea lor cand eram ca ei? Maine plecam la Domnul, si ce ne-a folosit viata noastra?". Si cei doi au plecat!

Un staret sfant, cu o obste pe masura

Era iarna anului 1929, imediat dupa praznicul Sfantului Ierarh Nicolae. De la Botosani si pana la Neamt, Vasile si Constantin au mers pe jos. Aveau in traista doar doua icoane si cartile de rugaciuni. Aceasta era "agoniseala" cu care paraseau casa parinteasca. Maica lor i-a urmarit plangand, pana la iesirea din sat. De acolo, cei doi au inceput sa cante "Aparatoare Doamna..." si au pierit pe drumul de tara. S-au oprit in prima noapte la Cozancea, la parintele lor, Paisie Olaru, ale carui povestiri cu pustnicii din muntii Neamtului le-au aprins dorul pentru Schitul Sihastria. Au mers apoi la Suceava, de s-au inchinat moastelor Sfantului Ioan cel Nou, si de acolo au luat-o spre Neamt.
La Schitul Sihastria, tinta calatoriei lor, vietuia in acea vreme un staret cu viata sfanta - parintele Ioanichie Moroi. Ardelean de fel, din Zarnesti, acesta apucase pe calea monahala la o varsta inaintata, dupa un pelerinaj la Muntele Athos, unde a si ramas ani de zile. A venit apoi in tara, unde a intrat la manastirea Neamt, si apoi a fost asezat ca staret la Schitul Sihastria, pe care, practic, l-a reinfiintat, in 1909. Aici si-a zidit sufletul, la temelia noii asezari monahale. A ridicat din radacini o noua obste, careia i-a jertfit toata dragostea si rugaciunile sale. Timp de 20 de ani, cu o rabdare de Sisif, a slujit aproape singur Sfanta Liturghie. Zilnic. In fiecare dimineata ii astepta pe parinti la biserica, iar daca vreunul lipsea, nu incepea slujba fara el. Intreaga saptamana nu manca nimic. Ii era de ajuns Trupul si Sangele lui Hristos, impreuna cu prescura cuvenita preotului. Anii s-au scurs si au nins peste el. In lume se framantau razboaie, se cladeau ideologii satanice, dar el nu avea sa stie de nimic. Doar de schitul sau, de care ingrijea ca de propriul suflet. In cele din urma, nevointa sa a rodit.O obste mica, dar neclintita in rugaciune, strajuia la biserica. Multi dintre parinti stiau Psaltirea intreaga si multe dintre rugaciunile Ceaslovului pe de rost. Erau oameni simpli, dar cufundati in lumina lui Dumnezeu. Nu e de mirare ca aici s-au savarsit multe minuni, poate cea mai zguduitoare fiind prefacerea in chip vazut, in timpul Sfintei Liturghii, a painii si vinului in Trupul si Sangele lui Hristos. Ea s-a petrecut in anul 1932, in urma tulburarilor pricinuite de trecerea la stilul nou al calendarului, pe care il adoptase si parintele Ioanichie Moroi, impreuna cu toata obstea. Insa unul dintre parintii din manastire, Calistrat Bobu, avea mari framantari, gandind ca schimbarea nu era pe placul Domnului. Ajunsese chiar sa se indoiasca de propriul har primit la preotie si isi inchipuia ca slujbele pe care le oficia sunt fara nici un rod. Intr-una din zile, in timpul unei Liturghii oficiate de parintele Calistrat, dupa ce acesta a invocat Duhul Sfant pentru prefacerea Sfintelor Daruri, painea nu si-a mai pastrat aspectul obisnuit, s-a transformat in carne, iar Sangele lui Hristos a inceput sa curga de pe Sfantul Disc, pe Antimis. Fratele Constantin, care era paracliser, a asistat la infricosatoarea minune si a alergat sa il cheme pe batranul staret. Parintele Ioanichie Moroi l-a mustrat pe necredinciosul Calistrat si apoi a sapat cu dalta in piciorul Sfintei Mese o nisa, unde a asezat Trupul si Sangele Mantuitorului. Acestea se afla si acum acolo, in biserica cea veche a Manastirii Sihastria.

Fratii pleaca la ceruri

Vasile, Gheorghe si Constantin au fost impreuna din primii ani ai vietii si tot impreuna au descoperit rugaciunea lui Iisus si calea launtrica ce duce la desavarsire. Iata-i acum inchinoviati, tustrei, la aceeasi manastire. Vasile si Gheorghe au ajuns in scurt timp la masura sfinteniei, si poate ca si de aceea, Domnul i-a chemat atat de devreme la El. Erau foarte tineri cand au murit. Ambii aveau doar 26 de ani, dar ii intreceau in dragoste si ravna pe multi dintre batranii Sihastriei. Vasile rostea ziua intreaga Psaltirea pe de rost si rugaciunea lui Iisus, iar Gheorghe avea darul lacrimilor. Cand s-a apropiat clipa trecerii dincolo, lui Vasile i s-a aratat Maica Domnului si i-a spus ca va veni sa il ia la ceruri, in trei zile. Ceilalti monahi din manastire au crezut ca e o inselare de la diavol, dar exact in ziua profetita miraculos, fratele cel mai mare al familiei Ilie, Vasile, rasoforul iubitor de pustnici si rugaciune, si-a dat sufletul in mainile lui Hristos. Atunci a inteles intreaga obste ce om ales au avut in mijlocul lor. Se nevoise doar doi ani pe calea monahala, dar ajunsese la capatul drumului. Cand a adormit, nu era nici macar tuns in calugarie, dar putea fi dat ca pilda tuturor celorlalti parinti.
Cel de-al doilea frate, Gheorghe, l-a urmat la nici doi ani, in 1933. Apucase sa depuna voturile calugaresti, primind atunci si numele de Gherasim. Parintele Cleopa povestea despre ravna lui neostoita pentru rugaciune, pentru ca au impartit cativa ani aceeasi chilie. Gherasim nu dormea pe noapte decat 3-4 ceasuri, si pe acelea si le petrecea odihnindu-se intr-un sicriu, pe care-l construise singur, ca sa isi aduca aminte de vremelnicia acestei vieti. Stia intreaga Psaltire pe de rost si o rostea neincetat. Iubea asa de mult Liturghia, incat, dupa ce s-a imbolnavit, se ruga de parinti sa il aduca cu patura la slujba. Spre sfarsitul scurtei sale vieti, dobandise de la Domnul darul previziunii. Inainte de a muri, i-a lasat parintelui Cleopa un biletel: "Iubitul meu frate Constantin, sa stii ca pe fratia ta te va tine Dumnezeu mai mult in aceasta viata. Deci, te rog sa nu ma uiti pe mine, pacatosul, la sfintele rugaciuni". Cuvantul lui Gherasim s-a implinit intocmai. Parintele Cleopa a fost singurul copil al familiei Ilie care a trait pana la adanci batraneti.

Acumulari

Parintele Cleopa si-a petrecut mare parte din tinerete la oi. Acolo, in linistea naturii, sufletul sau insetat de cunoastere s-a putut cufunda in lectura Sfintilor Parinti ai Bisericii.Desi nu mersese la scoala decat sapte clase, tanarul Constantin era inzestrat cu o inteligenta exceptionala. Scrieri care le dau batai de cap absolventilor de teologie, el le parcurgea cu o deosebita usurinta. Era asa de absorbit in lectura cartilor sfinte, incat nu-si mai amintea daca in ziua respectiva pusese ceva in gura. Ceilalti parinti de la stana schitului trebuiau sa aiba grija ca fratele Constantin sa nu ramana infometat. "Mai copii, totdeauna sa aveti o carte cu voi. Eu citeam din Sfantul Ioan Scararul, din Isaac Sirul sau din Sfantul Vasile cel Mare. Citeam langa oi si puneam intre pagini cate-o brandusa zalog. Si parca-i vedeam pe sfintii care le scrisesera. De aceea, tot ce am citit atunci nu mai pot uita", spunea, mai tarziu, parintele Cleopa.
Fratele Constantin a petrecut in aceasta ascultare sase ani. In tot acest timp, s-a intarit duhovniceste, iar mintea sa patrunzatoare a scrutat taine dumnezeiesti, a strabatut dincolo de firea celor vazute, a trecut de fiintele angelice, pentru a se intalni cu Lumina atotcreatoare. Cand a fost tuns in calugarie, pe 2 august 1937, primind numele Cleopa, avea 25 de ani, dar parintii din schit cautau la el ca la un sfetnic batran.

Staretul Sihastriei

30 mai 1941. Vara sta sa inceapa, iar pelerinii au potopit orice ungher al schitului, asteptand marele praznic al Inaltarii Domnului.De ceva timp, o seceta aspra bantuie tara. Uscaciunea ei va aduce o mare napasta asupra obstii staretului Ioanichie Moroi. O scanteie a aprins o chilie de lemn si, de la acest foc, in cateva ceasuri, toate chiliile, paraclisul, trapeza si acoperisul bisericii de zid au fost facute scrum. Munca de o viata a batranului egumen disparuse intr-o clipita. Monah deprins a cauta mai mult la vesnicie decat la agoniseala lumeasca, staretul Ioanichie nu s-a tulburat. A socotit ca Dumnezeu il incearca. Si ajutorul Lui nu a intarziat. Un an mai tarziu, pe cand se ruga fierbinte pentru fiii sai duhovnicesti, a primit o vizita stranie. In chilia sa a intrat, fara sa fie anuntata, o femeie. I-a spus doar atat: "Nu te intrista parinte Ioanichie de soarta schitului. De acum ne vom ingriji noi de acest sfant lacas". Si a disparut. Nu i-a spus cine vor fi acei misteriosi purtatori de grija ai sfintei asezari, dar batranul a inteles in inima sa ca cea care-l vizitase era chiar Prea Sfanta Fecioara, care-i va ocroti impreuna cu Fiul ei. Si asa a fost. In acelasi an, obstea a tinut sfat, gandindu-se pe cine sa puna loctiitor de staret, intrucat parintele Ioanichie Moroi era prea in varsta pentru a purcede la recladirea schitului. Batranul egumen le-a propus ca tanarul monah Cleopa, care abia implinise 30 de ani, sa le fie lor calauza. Si parintii au acceptat bucurosi. Asa ca au purces la munte, la stana manastirii, sa ii dea vestea neasteptata. Dar el nu era dornic de marire. Asa ca a cerut ragaz, pentru a se sfatui si cu parintele Paisie Olaru, duhovnicul sau din copilarie, caruia i-a trimis o scrisoare. Raspunsul a venit dupa cateva zile: "Dragul tatei, de la mine, pacatosul, sa fii ca si cum n-ai da si ca si cum nu ai lua! Nu te bucura cand te vor pune staret si nu te supara cand te vor scoate din staretie! Fa ascultare de soborul parintilor si lasa-te in voia lui Dumnezeu". Si parintele Cleopa a ascultat. In timp, s-a dovedit ca propunerea batranului Ioanichie Moroi a fost, intr-adevar, insuflata de Duhul Sfant. Sub pastorirea parintelui Cleopa, smeritul schit Sihastria va ajunge una dintre marile lavre ale Romaniei.

Baciul monahilor

Un staret desavarsit trebuie sa stie a cumpani asprimea si blandetea. El trebuie sa aiba hotararea unui tata, dar si delicatetea unei inimi de mama. Mai presus de toate, trebuie sa fie un om al rugaciunii si nevointei, un sfatuitor intelept. Parintele Cleopa a avut toate aceste daruri. Iubea rugaciunea facuta in liniste si singuratate, asa cum se deprinsese din frageda copilarie, atunci cand pastea oile familiei, langa Schitul Cozancea. De aceea, obisnuitele ispite ale puterii nu s-au lipit de sufletul sau. Nu a fost orbit de functie, pentru ca nu si-a dorit-o niciodata. Paradoxal, asta facea din el staretul ideal. Si tot de aceea, parintii il vor urma, ascultandu-l in toate. Faptul e cu atat mai uimitor cu cat atunci cand l-au ales drept loctiitor de egumen el nu era preot, ci un simplu monah.
Pe 23 ianuarie 1945, cu trei luni inainte de sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, a fost hirotonit ieromonah, de catre episcopul Galaction Cordun, si apoi recunoscut oficial drept staret al Schitului Sihastria. Dar pentru monahi se anuntau vremuri tulburi.

Pustnicie si prigoana

Parintele Cleopa nu s-a speriat de greutati. Niciodata! Poate pentru ca a invatat din luptele cu sine si cu diavolul ca ele au rolul de a te intari.Asa a reusit ca imediat dupa terminarea razboiului sa recladeasca manastirea. Atunci cand fusese asezat loctiitor de egumen, asezarea monahala era un morman de scrum. In scurt timp, nu numai ca a refacut constructiile ridicate de parintele Ioanichie Moroi, dar a reusit sa sporeasca numarul de frati, ajungand, in 1947, la 50 de vietuitori. Asta, in conditiile in care celelalte manastiri isi restrangeau obstile si se chinuiau cu lipsa de fonduri. La nici sase ani de la marele incendiu, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane decidea ridicarea schitului la rang de manastire, iar a vrednicului sau staret la rang de arhimandrit. Noua putere instalata la Bucuresti nu putea sa priveasca aceasta ascensiune cu ochi buni. Asa s-a ajuns ca parintele sa fie monitorizat.
Pe 21 mai 1948, a rostit o predica in cinstea Sfintilor Imparati Constantin si Elena. Si nu a uitat ca, la final, sa le ureze "conducatorilor nostri de acum, sa fie ca Sfintii Imparati, ca sa-i pomeneasca Biserica in veac!" Nici nu a apucat sa se dezbrace de vesminte, ca a fost arestat. L-au tinut cinci zile in beciurile lor din Targu Neamt si l-au anchetat, apoi au fost siliti sa il elibereze. Un credincios a avut insa grija sa il previna ca prigoana nu s-a incheiat. Avea sa fie arestat din nou, poate definitiv. Atunci, parintele Cleopa s-a hotarat sa se retraga. In fata vifornitei rosii, nu avea sa lupte cu armele acestei lumi, ci cu cele ale taramului de dincolo. Avea sa petreaca in singuratate, cu anumite intreruperi, opt ani de zile. Multora poate ca le este greu sa inteleaga de ce nu a ramas mereu alaturi de monahi, sau de ce nu a iesit public sa-l marturiseasca pe Hristos. Tuturor li se poate raspunde ca parintele a facut toate aceste lucruri. L-a marturisit pe Hristos, in nenumaratele anchete, si a fost impreuna cu fratii sai intreaga viata si, cu osebire, in timpul petrecut in pustiu. Pentru ca acolo el nu s-a refugiat pentru sine, ci purtand in suflet durerea si pacatele noastre.
La inceput, parintele si-a sapat un bordei la Piciorul Cucului. Cunostea muntii din preajma Sihastriei. Ii fusesera casa in tot timpul petrecut la oi. Le dusese dorul, si iata ca acum, poate dintr-o lucrare tainica a Domnului, se putea reintoarce in singuratate. Apoi, in a doua etapa petrecuta in pustietate, cea in care a stat cu parintele Arsenie Papacioc, a fost in muntii Stanisoarei, iar in a treia retragere, petrecuta intre 1959-1964, s-a nevoit in muntii din preajma actualei manastiri Petru Voda. In tot acest timp, s-a rugat. Fara preget si contenire. Petrecea 10-15 ore pe zi citind din Psaltire ori Ceaslov, iar restul era inchinat rugaciunii lui Iisus. Spre dimineata, atipea putin si o lua din nou de la capat. Mai tarziu, avea sa spuna despre acele trairi: "Cand se pogoara mintea in inima, atunci inima se deschide si iar se inchide. Adica inima inghite pe Iisus si Iisus inghite inima noastra. In clipa aceea, Mirele Hristos Se intalneste cu mireasa, cu sufletul nostru".
Mintea parintelui putea cuprinde in ea nu numai lumea intreaga, pe care o pomenea fierbinte, dar si pe Domnul. Statea neclinitit in lumina. Doruri nespuse, lacrimi nenumarate, toate curgeau ca o apa lina prin sufletul sau, in vreme ce afara lumea clocotea de ura. Povestea ca, odata, meditand la frumusetea cantarilor ingeresti, mintea i s-a coborat in inima. Si atata bucurie s-a revarsat asupra lui, incat si-a spus: "Doamne, da-mi sa mor in clipa asta!". Dupa aceasta traire, o luna intreaga nu si-a mai coborat mintea pe pamant.

Revarsarea catre semeni

Parintele nu a dorit niciodata sa revina in obste. Singuratatea plina de prezenta lui Hristos ii indulcise sufletul, iar coborarea intre oameni i-ar fi intrerupt suvoiul de foc al rugaciunii. Cu toate acestea, s-a intors. La prima revenire, petrecuta in anul 1948, a fost chemat de insusi Patriarhul Iustinian, care auzise de sfintenia vietii sale si de adancile cunostinte teologice. Avea sa ii incredinteze Manastirea Slatina din Bucovina, o straveche ctitorie a lui Alexandru Lapusneanu, cu misiunea de a o revigora duhovniceste. Parintele a plecat acolo cu 30 de calugari de la Sihastria, impartind, practic, obstea in doua. La Slatina, a strans in jurul sau nu numai monahi simpli, ci si mari personalitati care la Bucuresti facusera parte din miscarea Rugul Aprins. L-a avut sub ascultare pe parintele Petroniu Tanase, viitorul staret al Schitului Prodromu din Athos, pe parintele Arsenie Papacioc, pe Leonida Plamadeala (viitorul Mitropolit Antonie al Ardealului, ucenic al parintelui Arsenie Boca) si pe multi altii. Dar Securitatea a prins de veste de bulboana spirituala care lua nastere si i-a arestat pe cei mai de frunte monahi. Dupa ancheta, pentru ca nu li se putea gasi nici o vina, au fost eliberati. Atunci, parintele Cleopa a luat hotararea, impreuna cu parintele Arsenie, sa plece din nou in codru. Aveau sa petreaca acolo din 1952 si pana in 1954.A fost adus in obste, din nou, la chemarea Patriarhului Iustinian, care, de data aceasta, i-a incredintat misiunea de a intari duhovniceste anumite manastiri din Banat.
Avea sa plece in sihastrie, pentru ultima oara, in anul 1959, cand monahii Romaniei au fost izgoniti din manastiri, fiind siliti prin lege sa se intoarca in lume. Va reveni impreuna cu ei in 1964, anul relaxarii regimului comunist, cand au fost amnistiati si fostii detinuti politici. De atunci nu a mai parasit Manastirea Sihastria.
Calugarii i-au ridicat o chilie mai la deal, aproape de linistea codrului, ca sa poata gusta, din cand in cand, din bucuria insingurarii in Domnul. Timp de 34 de ani, si-a ritmat viata intre rugaciunile de toata noaptea si povatuirea ucenicilor din timpul zilei. Oamenii se scurgeau spre el ca un fluviu. Erau insetati de cuvintele sale intelepte, de dragostea ce se itea din ele, de lumina care ii stralucea pe chip. Impreuna cu parintele Paisie Olaru, duhovnicul sau din copilarie, care venise si el la Sihastria, parintele Cleopa a spalat pacatele acestui neam si i-a curatit gandurile. In baia aceea duhovniceasca s-au cufundat de la taranii Neamtului, si pana la presedinti sau prim-ministri ai Romaniei, de la simpli calugari, pana la Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe. Cand a plecat la Domnul, incarcat de ani si rugaciune, pe 2 decembrie 1998, a fost plans de intreaga tara, de la vladica si pana la opinca, dar in urma lui nu a ramas un loc gol, ci o dara de lumina.
Parintele Cleopa nu a fost doar un om sfant, ci si o personalitate geniala, care a marcat istoria ortodoxiei pentru veacuri de-acum incolo. El a reusit sa strapunga bezna iadului comunist, pentru a lasa oamenii sa priveasca un petec de cer. Viata lui a dovedit, inca o data, ca nu ura, ci iubirea are ultimul cuvant. Prin el s-a implinit acel sfat - testament lasat noua de Valeriu Gafencu - "Dragostea este cea mai puternica arma a omenirii!"

Foto: Arhiva Manastirii Sihastria