Alexandra, printesa spiridusilor

* Are doar 14 ani si viseaza sa ajunga pe cei mai inalti munti ai lumii. O dorinta pe care si-o implineste cu Maica Domnului purtata in san *

Adormea, adesea, in bratele mamei, afara, sub cerul intesat cu mii de licurici. N-avea mai mult de doi ani. Ramanea o vreme gangurind vesela, aproape in soapta, cu ochii larg deschisi spre stele, pana cand Mos Ene ii mangaia usor pleoapele si ii stingea susoteala. Doar ea, in bratele mamei, tocmai acolo, aproape de cer, intr-o poiana din munte, ca in palma lui Dumnezeu. Nici un fosnet de frunze, nici o soapta de pasare, nici un scrasnet de greier, nici o picatura de timp. Nopti la rand, departe de lume, totul ramanea incremenit in acelasi magic tablou. A doua zi insa, o luau de la capat. Tatal ei o aseza usor in rucsac si porneau mai departe, cocotandu-se pieptis peste spinarea muntilor, tot mai aproape de cer. Ea gangurea fara incetare, zambind la fiecare priveliste noua ori aratand uluita cu mana spre crestele ascutite din zare. Dupa vreo doi ani, urca singura, pe picioarele ei, aceleasi culmi de basm ale Retezatului. "Inca putin", ii spunea mama atunci cand o vedea istovita. "Mai avem inca putin si ajungem la poiana unde traiesc spiridusii". Si uite asa, strabatea poiana dupa poiana, padure dupa padure, creasta dupa creasta, tot mai posaca si mai ostenita, fara sa i se arate vreun spiridus. Doar seara, inainte de culcare, atunci cand se oplosea iar in bratele mamei si cand ridica privirea spre cer, doar atunci ochii ei se luminau de uimire: "Mama! Uite, spiridusii!". Toate luminitele, toate stelele care palpaiau pe bolta cereasca, erau spiridusii ei, acolo trebuia ea sa ajunga, sa ii vada mai bine, sa se imprieteneasca si sa vorbeasca cu ei. De atunci, ii cauta neincetat, urcand tot mai sus, tot mai aproape de cer. La noua ani, a atins toate culmile Retezatului: Peleaga, Papusa si Bucura, iar un an mai tarziu, a ajuns pe cele mai inalte varfuri din Romania: Negoiu si Moldoveanu. Alexandra Marcu are astazi 14 ani si este deja o campioana a muntelui. La numai 12 ani, a urcat pe Mont Blanc (4810 m), cel mai inalt varf din Europa de Vest. Un an mai tarziu, a ajuns deasupra Africii, pe varful Uhuru (5895 m), devenind astfel cel mai tanar roman care a ajuns pe muntele Kilimanjaro. Iar anul acesta, pe 3 august, a reusit un nou record: cea mai tanara alpinista din Romania care a ajuns pe varful Kazbek din muntii Caucaz.
Inalta, oachesa, cu o privire semeata si iscoditoare, Alexandra nu-i deloc un copil oarecare. Muntele a ajutat-o parca sa inteleaga deja toate randuielile lumii. I-a plasmuit o vointa de fier si cele mai nobile sentimente, a invatat-o cum sa razbeasca printre obstacolele de zi cu zi, cum sa-si chibzuiasca fiecare pas pentru a ajunge in varf, cum sa se hraneasca cu masura din bucuriile vietii. Nimic din lumea asta nu poate fi mai frumos pentru ea decat muntele. "Doar cei care fac asta pot intelege ce inseamna sa fii fericit acolo, sus, deasupra lumii, pe turlele alea uriase de piatra. E greu sa pot spune ce simt cand sunt acolo. Poate ca ar trebui sa scriu intr-o zi un poem despre asta si nici atunci poate n-ar fi indeajuns. Cea mai mare fericire a mea e atunci cand vad lumea de sus. Cand am ajuns prima data pe varful Uhuru din Kilimanjaro, tin minte ca am strigat cat am putut de tare: "Sunt cea mai inalta fetita din Africa".A fost cel mai frumos moment din viata mea". Pentru ea, o asemenea fericire e ceva special, un amestec dulce de sentimente si senzatii pe care prea putini le cunosc. Uimire in fata unor locuri de-o frumusete ireala, fericirea suprema de a se simti stapanul lumii, gustul ca de nectar al libertatii depline, singuratatea si apropierea curata de Dumnezeu, dar si o spaima nelamurita fata de toate astea. E ca o taina care o sperie, dar care totodata ii umple sufletul de fericire. Fiecare pas pe care il urca, fiecare floare pe care o vede, fiecare pasare pe care o aude, fiecare muchie de stanca pe care pune piciorul, toate astea se impreuneaza, parca, intr-o simfonie divina, care o inalta acolo, sus, printre spiridusii ei de pe cer. "Da, uneori mi-a fost frica. E frica de necunoscut, de locurile alea atat de salbatice. Pana la urma, e vorba de frica de moarte. Si totusi, frica asta are ceva bun in ea, un gust dulce care iti racoreste sufletul. Nu e neaparat frica aia urata ca poti pati ceva. Asta se poate intampla oriunde, la orice colt de strada. Aici e frica de un mister, un sentiment cu totul special pe care eu il imblanzesc prin rugaciune. Cred mult in Dumnezeu si asta m-a ajutat intotdeauna sa reusesc."

Catusele de hartie

In anul 2002, cand Alexandra abia incepea sa invete tainele muntelui, parintii ei au luat o hotarare bizara: sa plece impreuna, toti trei, in Canada. Inca nu erau decisi sa ramana definitiv acolo. A fost mai mult o provocare venita intr-un moment mai greu al vietii lor. S-au adaptat repede, ba chiar s-au descurcat foarte bine, reusind sa puna pe picioare o afacere in domeniul constructiilor. Si totusi, ceva nu era tocmai in regula. "Cand am ajuns acolo, parca ne-a lovit un pumn peste fata", povesteste Dan Marcu, tatal Alexandrei. "Pumnul asta ii loveste pe toti, ca sa ii linisteasca, sa se scuture de tot ce-i al lor si sa se alinieze la regimul ala infernal de munca si instrainare. Cred ca ce n-a reusit Ceausescu cu crearea "omului nou", au reusit sa faca tocmai tarile astea unde se spune ca ar curge numai lapte si miere. Pentru Alexandra a fost cel mai greu. Nu mai avea prieteni, dar nu mai avea nici parinti. Noi munceam toata ziua, iar ea trebuia sa stea la gradinita. Iar asta, dupa parerea mea, era o metoda sigura spre alienare".
Chinul Alexandrei a venit repede, inca din primele luni de gradinita. Era o iarna frumoasa, iar asta pesemne ca i-a amintit de joaca ei de acasa. A framantat in pumnii ei micuti un bulgare de zapada si-apoi l-a aruncat in spinare unui coleg. Toata lumea a amutit, parca, de-o mare spaima, iar faradelegea ei a fost numaidecat pedepsita. Educatoarea a asezat-o in banca, legandu-i mainile cu niste catuse de hartie, spre bataia de joc a colegilor. Doar asa, ca sa o umileasca si sa se invete minte ca acolo, in tara aia, nu-i este permisa o asemenea grozavie. Alexandra a plans mult in ziua aia, si-acum tine minte cum ore in sir nu si-a putut opri lacrimile. A fost pentru prima oara cand le-a cerut cu disperare parintilor sa se intoarca acasa. La casa ei din Deva, la bunica ei iubita, la padurile si poienile ei dragi din muntii Retezat. Pentru parinti, a fost un moment decisiv. Era clar ca nu vor mai putea ramane acolo mult timp. Si totusi, mai aveau nevoie de un ragaz pentru a strange niste bani. Acasa vandusera tot si trebuia s-o ia de la zero. Pana una, alta, i-au cumparat Alexandrei un bilet de avion si au lasat-o sa vina singura acasa, pe perioada vacantei. La despartire, tatal ei i-a pus la gat un lantisor de aur pe care era agatata o mica harta a Romaniei. "Uite, daca vreodata te vei rataci, sa scoti harta asta si sa vezi in ce loc al globului pamantesc se potriveste. Asa o sa afli ca locul ala e acasa si ca acolo trebuie sa ajungi". De atunci, harta asta mica din aur a ramas pentru ea cel mai iubit cadou, un talisman nepretuit de care nu se va desparti niciodata. Dupa trei ani grei petrecuti in Canada, sotii Marcu au hotarat sa se intoarca acasa. Era limpede ca tara aia nu-i pentru ei. Ca lor le trebuie o viata tihnita si-o libertate pe care numai in Romania le puteau avea. Pentru Alexandra, vestea asta a insemnat regasirea unei copilarii ce parea pentru totdeauna pierduta. "Trei ani au fost parca stersi din copilaria mea. Am trait in tara lui "nu ai voie". Daca mergeam intr-un parc pentru copii, gaseam o tabla pe care era o lista lunga cu ceea ce n-aveai voie sa faci. La scoala ne invatau sa sunam la 911 de cate ori vreunul dintre parinti ridica putin tonul la noi. Nu, nu era deloc pentru mine locul ala. Mi-au lipsit enorm muntii astia, drumetiile minunate pe care le faceam parca de cand m-am nascut".
Cum s-au intors, si-au cumparat o casa frumoasa in Almasu Sec, un sat ca dintr-o poveste, undeva, intre Hunedoara si Deva. Apoi, cu o pofta nebuna, au pornit din nou in drumetii nesfarsite, batand tara in lung si-n lat. Mai intai cateva tururi de vara prin Fagaras, Piatra Craiului, Retezat, Ceahlau, Apuseni, Godeanu, Cheile Nerei si Cheile Crivadiei. Apoi, o mica iesire in Alpii francezi, pe masivul Les Ecrins. Toate parca dintr-o suflare, cu un dor de nestapanit. Mai tarziu, intr-o zi frumoasa de vara, au cunoscut pe strazile Devei o familie de francezi. El, barbatul, era chiar vicepresedintele Clubului Alpin din Franta. Au conversat putin si-apoi i-au invitat sa vina pe la ei, acolo, la tara, sa bea o cafea. Francezii s-au simtit atat de bine, ca n-au mai plecat din satul ala decat dupa vreo patru zile. Anul urmator, s-au intors in Romania, tot acolo, in casa lor din Almasu Sec. De data asta insa, n-au venit singuri. Au adus cu ei vreo 20 de copii francezi, pe care familia Marcu i-a primit asa cum se cuvine, cu paine si sare, imbracati in haine populare. I-au plimbat apoi prin toata tara, i-au purtat prin toti muntii, le-au aratat toate minunatiile. Iar francezii au fost atat de uimiti, incat la plecare s-au simtit datori sa intrebe: "Noi ce putem face acum pentru voi?". Un moment de tacere, un schimb de priviri, si raspunsul a venit fara nici o ezitare: "Mont Blanc!".

Cei trei muschetari

"Era sase dimineata, ne pregateam de plecare spre Gara Le Fayet, de unde urma sa luam trenul de Mont Blanc. Cand m-am urcat in masina, m-am intors spre mama si i-am spus ceva ce nu-i mai spusesem niciodata in cei 12 ani ai mei: "Mama, mi-e frica!". Era prima mea ascensiune de o asemenea anvergura, stiam ca e un varf greu, ca adulti experimentati au avut experiente neplacute acolo si unii chiar au murit.Dar mai stiam ca sunt bine pregatita, ca tata este langa mine si ca sunt cu gandul alaturi de mine toti ceilalti: mama, bunicii mei, rudele de la Cisnadie, colegii de scoala si prietenii mei. Nu puteam sa dezamagesc atata lume". E un fragment din jurnalul Alexandrei, scris cu migala, in fiecare seara din lungile ei expeditii. Imi citeste din el cu glasul usor tremurat, de parca ar simti si acum frica din dimineata aia de neuitat. Dupa o ora de mers si-apoi inca vreo sapte ore de catarat, au ajuns la refugiul Gouter (3786 m), ultimul popas unde alpinistii innopteaza inainte de asaltul final. Pentru a doua zi, aparuse deja o conditie vitala: daca nu vor fi in varf pana la ora zece dimineata, vor face obligatoriu cale intoarsa de oriunde ar fi, inainte ca zapada sa inceapa sa se topeasca. Altfel, pericolul e prea mare. "Mi-am adus aminte de lucrul asta si mi-am jurat in gand ca voi ajunge in varf pana in ora zece. La opt seara, inainte de a se da stingerea, m-am bagat in pat si am citit cateva pagini din "Acatistul Maicii Domnului", o carticica pe care mama mi-a strecurat-o in rucsac la plecare si de care nu ma despart niciodata. Am adormit apoi destul de repede. Cred ca visam cand m-a trezit tata, zicandu-mi ca trebuie sa ma pregatesc. "Alexandra, suntem numai noi doi si Eric (francezul care ne insotea). Suntem cei trei muschetari, unul pentru toti si toti pentru unul. Ajungem in varf toti sau niciunul. Acum trebuie sa dam tot ce-i mai bun in noi". Am pornit putin dupa miezul noptii. Drumul era plin de alpinisti. Era o adevarata feerie sa vezi muntele plin de lumini. Urcam toti trei legati in coarda, Eric primul, apoi eu si tata. Nu aveam voie sa facem pauze pe drum, asa ca tata profita de momentele cand coarda facea o bucla si facea rapid niste poze. De-aia l-am poreclit "turistul japonez", pentru ca numai japonezii au aparatul foto lipit de mana".
Ore in sir de urcus greu, printre crevase fara fund si hauri infricosatoare. Fiecare pas era o grea incercare. Alexandra stia ca tot ce trebuie sa faca e sa fie atenta, sa tina bine de coarda si sa stie ca singurul ei tel e doar cel imediat, adica pasul pe care urmeaza sa-l faca. Numai asa, pas dupa pas, dupa sute de asemenea teluri marunte, poate ajunge la reusita finala. A urmat apoi portiunea cea mai grea: L'Arret des Bosses, o poteca ingusta de gheata, cu hauri ametitoare de ambele parti. Aici nu e decat o singura regula: nimeni nu are voie sa se impiedice. Altminteri, nu prea sunt sanse de supravietuire.Alexandra stia regula asta si o respecta cu mare atentie. "Imi era putin frica, dar incercam sa ma concentrez cat puteam de mult la mers, sa nu-mi agat vreun coltar de pantaloni. Si, din cand in cand, imi spuneam in soapta "Rugaciunea inimii". E rugaciunea pe care am invatat-o de cand eram mica si de cate ori o spun, parca imi cresc aripi si nimic nu mi se mai pare imposibil". A continuat sa urce inca vreo ora, fara sa ridice privirea de jos, de la bucata de gheata pe care urma sa puna piciorul. Deodata, in fata ei, a auzit glasul francezului: "Gata, am ajuns! Suntem in varf!". Era ora 6.30 dimineata. Alexandra pasea pe cel mai inalt varf al Europei. Atunci, pentru prima oara, si-a intors privirea inapoi. Sub picioarele ei se intindea o feerie pe care n-o va uita niciodata. "Era un frig cumplit, dar fericirea mea era atat de mare, incat nu mai conta nimic altceva. Am desfacut steagul Romaniei si pe cel al Colegiului National Decebal, scoala la care invat eu, si am facut cateva poze. Daca nu aveam toate pozele astea, astazi as fi crezut poate ca totul nu a fost decat un vis minunat".

Pe acoperisul Africii

"Draga Jurnalule, dupa un zbor obositor, am ajuns, in sfarsit, in Tanzania, pe aeroportul Dar Es Salaam, care in traducere inseamna "Casa Pacii". Imediat ce am coborat din avion, mi-am dat seama ca am patruns in alta lume".
Sunt primele randuri din jurnalul Alexandrei, care povestesc despre ascensiunea ei temerara pe varful Uhuru (5895 m), din muntii Kilimanjaro. Era in octombrie 2010, ea avea 13 ani si toata vara se antrenase asiduu pentru expeditia asta. Calatoria n-a durat decat sase zile, din care cinci au fost de urcus greu, prin cele mai stranii si salbatice locuri, incepand cu padurile tropicale, pline de arbori uriasi, invadati de liane si maimute galagioase, si pana la cratere vulcanice sau ghetari, unde temperaturile ajung adesea si la minus 25 de grade. Erau insotiti de opt porteri, tineri bastinasi care carau in spate tot bagajul. Porneau cu noaptea in cap si ajungeau la urmatoarea tabara abia spre sase seara. "Pe drum, ne-am intalnit cu tot felul de turisti din toata lumea si cei mai multi, cand ma vedeau, se opreau si exclamau: "She is from Romania!".Vestea asta, ca acolo se afla o fetita de 13 ani din Romania, s-a raspandit imediat, de la un grup la altul. Tin minte ca la un moment dat, un grup de vreo 30 de americani si australieni s-au oprit sa ma aplaude. Eram in culmea fericirii, cand auzeam cum spuneau mereu numele Romaniei. Desi nu e un munte foarte dificil, urcusul a fost extrem de greu. Noaptea, temperatura ajungea sub minus zece grade, in timp ce ziua urca la peste 30. Trebuia sa urcam pas cu pas si sa ne dozam bine efortul, pentru a nu ramane fara suflu. Tot timpul mancam "porridge", o budinca de grau care stimuleaza energia".
Kilimanjaro, sau Kili, cum il alinta alpinistii, e un munte capricios. La inceput, pare destul de prietenos, si asta de obicei iti da curaj. Pe parcurs insa, elanul iti cam piere si poti ajunge usor la stari grave de epuizare, rau de altitudine sau hipotermii serioase. Culmea este ca cele mai multe victime sunt chiar din randul porterilor. Kili e plin de morminte in care sunt ingropati carausi tineri, care au murit din cauza hipotermiei sau a unor pneumonii galopante. De obicei, sunt doar niste copii fara experienta si fara echipament adecvat, dornici sa castige un ban pentru familiile lor. Doar doi dintre cei opt porteri ai lor s-au incumetat sa-i insoteasca pana la capat. Asaltul final pana pe varful Uhuru a durat vreo opt ore. In mod normal, ar fi fost nevoie de inca o zi de aclimatizare.Se anuntase insa vreme rea si vestea asta i-a cam pus pe jar. Au hotarat sa renunte la programul initial si sa faca varful in ziua aia, motiv pentru care Alexandra a fost chinuita pe tot traseul de o durere ingrozitoare de cap. "Pur si simplu simteam cum imi vajaie capul, la un moment dat, pe la 5400 de metri, chiar m-am impiedicat si am cazut pe genunchi. Am tras puternic aer in piept si m-am rugat la Dumnezeu sa-mi dea putere, sa nu ma lase chiar atunci, cand mai aveam atat de putin. Apoi, cu o vointa parca miraculoasa, am reusit sa ma ridic si i-am facut semn lui tata ca totul e in regula". Pe 14 octombrie 2010, la ora 13, mama Alexandrei a primit un SMS. "Suntem pe varf!". Alexandra era cea mai inalta fetita din Africa. "Simteam ca zbor, ca plutesc deasupra lumii. Nu e fericire mai mare decat asta! L-am luat pe tata in brate si-apoi am scos steagul Romaniei. Cei doi porteri au inceput sa danseze in jurul nostru, batand din palme si cantand imnul muntelui Kilimanjaro. Erau si ei fericiti ca au reusit sa duca pe varf o fetita de numai 13 ani".

Varful Kazbek, cea mai grea provocare

Intorsi acasa, a urmat inca un an de antrenamente pe branci. Alergari cu rucsacul plin de sticle cu apa in spate, exercitii in sala, catarari, drumetii nesfarsite si anevoioase. Toate astea, cu un scop ferm: varful Kazbek (5047 m) din muntii Caucaz. La sfarsitul lui iulie, anul acesta, Alexandra si tatal ei aterizau impreuna cu alti 18 alpinisti romani pe aeroportul din Tbilisi, capitala Georgiei.Aveau in fata cateva zile grele, de urcus aspru si extrem de riscant, mai ales pentru un copil de 14 ani. In prima parte a drumului au fost insotiti de cinci ghizi, care i-au dus pana la altitudinea de 2170 de metri, acolo unde se intindea un mic catun, pazit de relele lumii de o bisericuta ridicata in secolul al XIV-lea. De obicei, alpinistii pot inchiria de aici cai pentru a scapa de greutatea bagajelor. Ei insa erau la limita cu banii si nu-si permiteau un asemenea moft. Asa ca, a doua zi in zori, au luat in spinare rucsacurile si au pornit mai departe, spre urmatoarea tabara. A fost un drum groaznic, doua ore au mers numai prin grohotisuri colturoase, dupa care a urmat calvarul ghetarului. Spre seara, au ajuns la o statie meteo aflata la 3700 de metri altitudine. Acolo era ultimul popas pentru aclimatizare. Au aflat imediat cum au ajuns ca in scurt timp vremea avea sa se strice. Mai exact, ca vor veni trei zile de vant si furtuni de zapada. Decizia unanima insa a fost ca vor risca, ca trebuie sa ajunga a doua zi in varf. "Am gasit acolo o bisericuta atat de ingusta, ca nu incapeau mai mult de doi oameni in ea. Se numea Betlemi, era biserica ortodoxa situata la cea mai mare inaltime. Am stat in ea aproape o ora si m-am rugat din tot sufletul meu pentru reusita expeditiei noastre". La trei dimineata, pe un vant cumplit, alpinistii romani au pornit sa cucereasca varful Kazbek. La fiecare metru parcurs, panta se inclina tot mai mult. A urmat o ascensiune extrem de grea pe ghetar. Urcau legati cate patru pe o coarda, printre nenumarate crevase, pe un ger napraznic."In fata ochilor mei nu vedeam decat lumina frontalei. Nu simteam decat frigul care imi strapungea corpul. Nu auzeam decat pasi, peste tot numai pasi si, din cand in cand, bataile inimii care imi aminteau unde sunt si imi aduceau inapoi gandurile. Dar nu erau ganduri care ma speriau, dimpotriva, erau incurajatoare, ganduri care ma ajutau sa-mi castig increderea in mine. Ganduri care imi spuneau ca totul va fi bine si ca voi reusi". La fiecare 50 de pasi numarati, Alexandra se oprea pentru a trage adanc aer in piept. Ii era tot mai clar ca are de-a face cu cea mai grea incercare din viata ei. Si parca tocmai gandul asta o incapatana si mai tare. "Hai, Alexandra! Mai e putin, stiu ca poti!". Auzea vocea tatalui ca intr-un ecou indepartat. "Uita-te in sus! Se vede varful!". La ora 10.45, dupa sapte ore de ascensiune pe zapada si gheata, Alexandra a reusit sa puna piciorul pe varful Kazbek, devenind cea mai tanara alpinista din Romania care a ajuns acolo. N-au zabovit pe varf decat vreo cinci minute. Viscolul le sfasia fetele. Au scos repede steagul, au facut cu greu cateva poze si-apoi au pornit inapoi, spre tabara de la statia meteo. "A fost cea mai grea ascensiune, cea mai mare provocare din viata mea. Stiu ca vor urma altele si mai grele, dar fara asemenea momente, viata parca n-ar mai avea nici un farmec".

Jurnalul cu vise

Alexandra invata la Colegiul National Decebal din Deva si a terminat clasa a saptea cu media 9,85. Nu are prea multi prieteni, dar cei pe care ii are sunt adevarati camarazi pe care se poate bizui oricand. Muntele a invatat-o sa pretuiasca mai mult decat orice prietenia si dragostea pentru toate lucrurile trainice si frumoase. Crede profund in Dumnezeu si iubeste "Rugaciunea inimii", pe care o simte ca pe cel mai bun leac al sufletului ei. Are un preot duhovnic din Deva, la care merge si se spovedeste inaintea fiecarei calatorii. "Cand m-am spovedit prima oara, mi-a fost cam jena, eram prea mica si ma gandeam ca parintele o sa spuna si altora secretele pe care i le ziceam lui. Dar cand am iesit din biserica, am simtit pur si simplu un val de racoare care mi-a cuprins tot trupul. Imi venea parca sa zbor de atata fericire. De-aia ma spovedesc mereu inainte de orice expeditie. Pentru ca trebuie sa fiu total eliberata, n-as putea sa ma incarc cu atata vointa si-atata forta de concentrare, daca as porni la drum incarcata cu tot felul de ganduri ascunse sau neclare". Citeste mult, mai ales in engleza si franceza. Cartea pe care o citeste acum se numeste "Un inger ranit" si a fost darul pe care i l-a facut de curand chiar duhovnicul ei. Almasu Sec, satul in care traieste alaturi de parinti, e doar la cativa kilometri de Deva, dar e un loc de vis, desprins total de forfota lumii. In fiecare seara, Alexandra iese cu copiii pe dealurile de la marginea satului, se cocoata cu totii pana in varf si se insira pe toata coama tinandu-se de mana. Numara apoi pana la trei si o iau la vale intr-o mare fuga, impleticindu-si picioarele si chiuind de mama focului. Iernile aici sunt o feerie. Toate dealurile din jur sunt pline de copii cu sanii si oameni de zapada."Cand imi aduc aminte de cei trei ani petrecuti in Canada, ma apuca groaza. Sa-mi puna catuse de hartie la maini doar pentru ca am aruncat un bulgare de zapada, mi se pare o poveste de cosmar. Si totusi acolo traiesc milioane de copii, saracii de ei!".
Aproape zilnic, Alexandra si tatal ei continua sa se antreneze. Ies la alergat sau isi incarca rucsacurile cu bidoane cu apa si strabat ore in sir dealurile din imprejurimi. La inceput, oamenii din sat au cam glumit pe seama lor, sugerand sa le care mai bine prunele lor din livada ori fanul adunat sus, pe dealuri. Pana la urma insa, cand au vazut-o pe Alexandra pe la televizor, nu prea le-a mai venit sa glumeasca. Ba chiar unii din ei au inceput sa-si lase copiii sa mearga dupa Alexandra, pe coclauri, socotind ei ca de la o fata ca ea nu pot invata decat lucruri bune. "Ii iau cu mine si le zic: "Hai sa cautam spiridusii". Si ei se tin dupa mine si scotocesc prin toate tufele, prin toate paduricile. Iar cand se lasa intunericul, le arat cerul instelat, la fel cum mi-l arata si mie mama. Si le zic: "Uite, acolo sunt spiridusii. Trebuie sa urcati mult pana la ei"". Urmatorul lor proiect este Aconcagua (6962 m), cel mai inalt munte din America de Sud. Pana atunci, prin toamna, vor sa dea o raita prin Cehia, pentru cateva trasee de antrenament prin muntii Tatra. In rest, Alexandra continua sa scrie in jurnalul ei, chiar daca acum sta acasa. Scrie despre copiii din sat, despre micile ei suparari, despre tot felul de pozne, dar si despre visele ei indraznete. Iar printre visele astea, cel mai nastrusnic poarta un nume pe care deocamdata abia il poate rosti: Everest. E un cuvant care ii da fiori, pentru ca acolo, in locul ce poarta numele asta, traiesc cu-adevarat prietenii ei, spiridusii.