Balerina albastra

Povesti de dragoste

Nu are mai mult de un lat de palma, pare modelata dintr-un portelan foarte fin, mai degraba dintr-un sidef cu irizatii albastrui. Poarta o rochie scurta, infoiata, intr-o dantelarie ce ramane rece la pipait. E asezata pe pervazul unui geam si este singurul bibelou din casa mea: o balerina surprinsa intr-un moment de pauza, cu mainile asezate obosit pe creturile rochiei. Am pastrat-o in amintirea unor clipe din trecut, caci mi-a fost daruita de primul meu barbat, in seara in care ne-am dezvaluit unul altuia dragostea. Nu imi place sa-mi sufoc spatiul de locuit cu tot felul de obiecte nefolositoare. De aceea am obiceiul ca din cand in cand sa mai fac cate o "razie" si sa elimin acele lucruri pe care nu le mai folosesc de o bucata de vreme. Curatenia aceasta ma ajuta intr-un fel sa-mi pastrez un spatiu aerisit si in ganduri, pentru ca odata ce am inlaturat un obiect sau o haina, am sters intr-un fel si acele amintiri care erau legate de ele. Un bun prieten numeste acest obicei al meu "sterilizare sezoniera" si va marturisesc ca tocmai ea, aceasta curatenie, m-a ajutat de-a lungul anilor sa depasesc hopurile, evenimentele neplacute care au aparut in viata mea. In ciuda acestui obicei, devenit aproape o manie, balerina cu irizatii albastrui si-a gasit mereu loc in casa mea, printre carti si caiete. Singura care a scapat si a supravietuit oarecum la toate mutarile si schimbarile. Uneori ii gaseam cate un loc apropiat de masa mea de lucru, alteori, luni de zile, ramanea ascunsa in cine stie ce colt intunecos al bibliotecii, fara s-o bag in seama si fara sa ma mai gandesc la seara aceea, in care am primit-o in dar.

Pana de curent

Povestea ei incepe asa. Eram angajata doar de cateva zile la un birou in care mai erau doua fete tinere si doi baieti. Una dintre fete, Carmen, a primit sarcina de a ma ajuta sa ma acomodez cu ceea ce trebuia sa fac, cu programele pe care le foloseau ei, cu aparatele. Tot ea a fost aceea de care m-am apropiat mai mult in perioada care a urmat. Plecam impreuna de la serviciu, povesteam vrute si nevrute, eram oarecum la inceputul unei prietenii care m-a ajutat foarte mult sa incep sa lucrez tot mai bine si sa am rezultate bune. Atmosfera din birou era vesela, colegii erau toti oameni "de gasca", cum se spune. Era o adevarata bucurie sa ne intalnim lunea din nou. Mi se parea ca duminica e cea mai lunga zi din saptamana, abia asteptam sa ma vad din nou intre ei, ca sa inceapa iar o noua perioada de rasete si glume. Intr-una din zile, pe la sfarsitul lui septembrie, a fost o pana de curent si n-am mai putut lucra. Am asteptat sa revina curentul vreo doua ore, dar nu s-a intamplat acest lucru, si atunci ne-am hotarat sa iesim toti in parcul din apropiere, sa ne plimbam, sa stam la aer, pana cand se va remedia defectiunea. Am pornit cu aceeasi bucurie cu care ne-ar fi trimis cineva intr-o excursie la munte. Eram ca niste copii mai mari, care se bucurau de o libertate aparuta fara veste. Asa ne si purtam. Ne-am plimbat pe lacul din centrul parcului, cu o barca in care de-abia am incaput toti, prilej de mare distractie, dar si de emotii, caci barca se clatina destul de amenintator la cea mai mica miscare a noastra. Or, noi numai linistiti nu eram! Apoi ne-am distrat intr-un targ de vechituri deschis pe aleea centrala a parcului. Doar cativa dintre cei care aveau marfa la vanzare erau anticari profesionisti, cei mai multi erau niste batranei care isi intinsesera pe cate un carton, ori pe o masa plianta, cateva obiecte care pareau de o varsta cu ei: ceainice vechi, tablouri cu flori si peisaje, garnituri desperecheate din portelan, rame goale, fotografii vechi, intr-un cuvant, tot felul de obiecte, venite parca din alta lume. Aproape de sfarsitul sirului de mese, ne-am oprit, caci pe ziarul asezat frumos, ca suport, nu era decat o balerina, un bibelou micut, fragil, asezat oarecum stingher. Batranelul care statea in spatele mesei avea ceva diferit parca de ceilalti, parea neajutorat, rusinat ca este acolo, pus in situatia sa vanda. Ne-am oprit toti in fata mesei lui si veselia noastra nu se potrivea deloc cu tristetea batranelului. Am simtit, la un moment dat, ca am putea chiar sa-l jignim cu atata veselie fara motiv, si atunci m-am gandit ca trebuie sa scurtam sederea noastra acolo, spunand ca vreau sa cumpar eu balerina, desi marturisesc, n-am avut niciodata placerea de a colectiona bibelouri. Dar n-aveam bani destui s-o platesc, si Paul, colegul care era cel mai aproape de mine, mi-a imprumutat suma de care aveam nevoie. Am ramas o vreme cu gandul la vorbele batranului care ne-a vandut-o: "A fost a ei", si la chipul lui intristat de ceea ce se intampla. Se despartea de un obiect care-i fusese cu siguranta apropiat, din cine stie ce motiv. La un moment dat, dupa ce-am plecat de langa masa lui, mi-a venit sa ma intorc si sa-i dau inapoi balerina, fara sa-i cer banii, cu gandul ca el a vandut-o pentru ca nu se mai descurca financiar, ori eu am cumparat-o dintr-un impuls pe care nici nu stiu cum sa-l calific. De fapt, nici macar n-aveam nevoie de ea. Eram nehotarata, asa cum am fost toata viata, si numai vorbele lui Paul m-au trezit. Mi-a spus ca e bucuros ca m-a ajutat sa o cumpar, ca nu mai vrea sa-i dau banii inapoi, ca ar vrea sa fie primul dar din partea lui, primul dar dintr-un sir care, spera el, va fi cat mai lung. Era un fel de a spune ca ar vrea sa incepem o prietenie mai stransa decat cea pe care o traiam, zi de zi, la birou. Cu balerina in buzunar, ne-am plimbat apoi pana a venit seara. Aceea a fost cea mai frumoasa zi din anul acela. Niciodata culorile frunzelor n-au fost mai armonioase ca atunci, cerul n-a avut adancime mai mare, iar vorbele pareau ca zboara intre noi ca niste fluturi de aur, atat eram de bucurosi amandoi. Bucurosi si descatusati. Indraznesc acum sa spun chiar fericiti, caci simteam trecand printre noi primele adieri de dragoste. Sigur ca-l mai urmarisem pe Paul in timpul serviciului, in orele de birou, sigur ca imi placea si mi-a placut de cand l-am vazut, dar niciodata n-am avut curajul sa tradez prin comportamentul meu acest lucru. Prietenia noastra de birou era prea frumoasa si nu stiam cum ar fi reactionat daca i-as fi dat de inteles ca mi-ar placea sa petrecem mai mult timp impreuna. Pe de alta parte, eram si mai sunt si acum convinsa ca barbatul este cel care ar trebui sa dea primul un semn de simpatie, de apropiere. Dar uite ca pana aceea de curent ne-a ajutat sa facem primul pas unul catre altul. Primul pas, care este atat de greu cateodata.

Toamna de aur

A urmat cea mai frumoasa toamna pe care am trait-o pana acum. Plimbarile noastre nu se mai sfarseau, zilele pareau asezate sub o lumina care imblanzea lumea, timpul parca se dilatase si ne cuprindea doar pe noi doi in acolada lui. Nu mai aveam in cap decat sa plecam cat mai repede de la birou, sa ne izolam de ceilalti, sa ne pierdem prin parcuri, pe stradutele vechi ale orasului, prin cartierele de negustori, prin luncile de pe malul Muresului. Eram indragostita pentru intaia oara, si in fiecare zi pe care o traiam, mi se parea ca redescopar lumea, cu toate detaliile ce ma inconjurau. Era ca si cum inainte de asta n-as mai fi vazut pomi, strazi si flori. Vedeam totul cu perdeaua dragostei trasa bine peste ochi, asa incat toamna aceea mi s-a parut cu totul si cu totul de aur. Ne-am casatorit si au urmat zile de mare bucurie. A venit si copilul, simteam cum se contureaza asezat, linistit, viata mea. Zilele treceau fara sa le simt greutatea, dragostea si implinirea tineau loc de tot ceea ce ne lipsea inca in universul casnic si domestic. N-aveam multe in gospodaria noastra de tineri casatoriti, dar ne aveam unul pe altul si asta era destul. Destul pentru perioada aceea din viata noastra. Pentru ca a venit si o alta, mai tarziu, in care mie toamnele nu mi s-au mai parut atat de frumoase, si nici grijile atat de mici, incat sa le acoperi, seara, cu o strangere in brate.

Oboseala

N-as putea sa spun de ce si cum s-a intamplat de am simtit, la un moment dat, un fel de oboseala in relatia cu barbatul meu. Nu mai erau atat de proaspete vorbele lui, nu mai eram atat de prezenta si atenta cand ne reintorceam de la serviciu, nu mai aveam aceeasi dorinta de a pleca de acasa la sfarsit de saptamana, nu mai era dispus ca inainte sa ne plimbam prin parcuri duminica. Eram la fel de obositi amandoi de ceea ce traisem pana atunci. Dar traisem zile foarte frumoase si mi-era greu sa inteleg cum de s-a putut, totusi, sa se schimbe pe nesimtite toamnele de aur in zile cenusii, incetosate, de care abia asteptam sa scap. Zile pe care le scurtam cat puteam, caci imi luam cate o carte ori o revista si ma retrageam in dormitor, scurtand astfel momentele pe care le petreceam cu ai mei, barbatul si baiatul, care era licean deja. Nici astazi nu stiu ce s-a intamplat si de unde a aparut lehamitea aceea, cum de am ajuns sa ne instrainam atat de mult, incat sa ne salutam dimineata si seara, la intoarcerea de la lucru, ca doi straini. Daca stau sa ma gandesc bine, nici nu aveam ce sa-i reprosez barbatului meu, dupa cum nici el nu avea motive sa se planga, eram corecti in ceea ce priveste indatoririle noastre de parinti, de sot si sotie, dar nu mai aveam acea sclipire de bucurie in ochi pe care o ai atunci cand te intalnesti cu cineva drag. Ne-am plafonat? Ne-am pierdut interesul unul fata de altul? Ne-am neglijat fara sa vrem? Raspunsul este unul singur: am lasat amandoi sa moara starea aceea de gratie dintre noi, n-am putut, de la o vreme, sa tinem vie flacara care altadata ne-a unit. Cert este ca timp de cateva luni, in acea perioada, am fost atrasa de un alt barbat, care era in cercul nostru de cunostinte, si ca nu de putine ori mi-am imaginat tot felul de aventuri langa el. Intr-o seara, chiar am ajuns in situatia sa fim numai noi doi intr-un loc, si numai tactul si diplomatia lui au facut ca lucrurile sa nu mearga prea departe, pentru ca in ceea ce ma priveste pe mine, eu eram hotarata sa accept o schimbare. N-a fost atunci, dar a fost altadata, si nu cu barbatul acela, ci cu un altul, pe care abia daca-l cunosteam. Pretul pe care l-am platit pentru intamplarea aceea este greu si-i duc si acum greutatea, la multi ani de atunci.

Dansul stingher

Mi-am inselat, asadar, barbatul.N-am mai venit niciodata acasa cu aceeasi bucurie cu care o faceam la inceputul relatiei noastre. N-am mai asteptat, cu drag, intalnirile cu el, si am evitat cat am putut sa stam doar noi doi, unul in fata celuilalt, si sa ne povestim intamplarile petrecute peste zi. Am evitat discutiile fatise despre noi si despre ceea ce traiam. Sentimentul de culpa si de vinovatie grea m-a coplesit. Am facut mari eforturi sa ma intorc la el, dar sufleteste eram daramata. Aventura mea cu acel barbat s-a incheiat dupa o saptamana. Nu m-am simtit in stare de mai mult. Nu stiu acum daca e bine sau rau ca s-a intamplat asa, dar am simtit ca nu este locul meu langa el. N-a fost chiar o simpla aventura de-o noapte. A fost ceva mai mult, care m-a scos insa de pe fagasul normal al vietii mele. Regretul pentru ceea ce am facut m-a determinat sa am apoi un comportament si mai absurd fata de familia mea, desi, dupa acea aventura, parca am inceput sa-l vad altfel, cu alti ochi, pe barbatul meu. Incercam sa ascund sentimentul de vinovatie, prin aceea ca-l pretuiam pe el, dintr-o data, mult mai mult ca inainte. Parea un comportament exagerat cu totul, care de multe ori m-a pus in situatii caraghioase, urmarite cu rabdare de barbatul meu, si cu o ridicare nedumerita de sprancene. Ce sa va mai spun? Sunt acum singura, in pragul batranetii, instrainata cu totul de barbatul cu care m-am maritat si langa care traiesc, si ma uit la balerina aceea de demult, care a ramas in mod ciudat in casa mea de atatia ani, si cu care mi se pare ca seman din ce in ce mai mult. Obosita de dans, isi lasa bratele ca niste aripi care parca au uitat sa mai zboare. Ca si ea, m-am trezit si eu, ca fiecare incercare de a mai intoarce clipele fericite de altadata m-ar obosi si mai mult, ca n-ar mai fi decat o zbatere in gol. Ca fiecare miscare n-ar fi decat asemeni unor pasi dintr-un dans stingher, intr-o piata goala, in care nici macar umbra mea, alunecand pe pietrele ude de ploaie, nu mi-ar mai putea tine de urat.

LIVIA P.
Reproduceri dupa picturi de HOREA CUCERZAN