NEBUNI DUPA ROMANIA

"Am gasit aici o noua familie, langa care ma simt fericit"

* E englez, il cheama ROGER QUENTIN, si a hotarat sa paraseasca Londra definitiv, pentru satul LOMAN din Muntii Sureanu. Si pentru a-si eterniza optiunea, si-a facut din vreme mormantul in curtea casei, pe deal *

"Please, come this way. Haideti pe-aici", ma indeamna pe un ton bland. "Sa mergem in curtea din spate. Bucurati-va de priveliste, pana pun eu de un ceai. Pe urma putem sta de vorba".
Paseste cu grija, cautand cu pasul smocurile de iarba. Pietrisul e destul de alunecos. Il studiez pe furis. Mi-l imaginasem altfel, mai tanar si mai vioi. E insa un om robust, cu parul carunt. Are fata rumena si o pereche de sprancene stufoase, sub care se ascunde o privire poznasa. "Veniti mai aproape, sa va arat ceva". Ajung in varful unei coline, ametita de atata cer albastru. Departe, pe tot cuprinsul zarii, se deseneaza verdele adanc al padurilor, ici-colo cate un petic de pasune cu capite de fan sau cate un acoperis de casa din tigle caramizii. "Haideti, sa va arat locul meu secret". Barbatul sta aplecat deasupra unei ingradituri din pietre. "Aici, pe bucata asta de pamant, mi-am pregatit deja mormantul", declara solemn. "Vedeti? Am pus deja si piatra funerara. Sunt cetatean englez, nascut si crescut in Anglia. Dar acum, la 65 de ani, doar aici, in Romania, imi place sa traiesc, si tot aici as vrea sa mor. Uitati, chiar aici vreau sa sape". Traseaza ferm, cu mainile intinse prin aer, perimetrul viitoarei lui gropi. "Satenii imi zic ca nu se vorbeste asa de usor despre lucrurile astea, dar pentru tot crestinul, moartea nu este decat o vama catre viata de dincolo". Imi zambeste cu un licar de multumire in priviri si porneste agale, inapoi, catre casa. "Vin numaidecat cu ceaiul", spune. Cine este acest englez solitar, indragostit fara leac de Romania, si ce fir nevazut l-a inlantuit asa de strans, incat sa faca legamant pe viata si moarte, cu un sat pierdut printre dealurile ce marginesc Valea Sebesului?

Soldatul si biscuitii cu scortisoara

Satenii din Loman ii spun "Domnul Roger". Pe numele sau intreg Roger Charles Quentin, traieste de sapte ani in acest sat suspendat pe-o coama de deal de la poalele Muntilor Sureanu. Dar povestea lui romaneasca incepe mult mai demult. Era in preajma Craciunului, in decembrie 1989.Sedea acasa, la Londra, cu Bernie, sotia lui, pe canapeaua moale din fata televizorului. Beau ceai negru cu lapte si, cu gesturi reflexe, inmuiau in rastimpuri cate un biscuit cu scortisoara in ceaiul aburind. Era ora stirilor. La noutatile internationale, se vorbea tot mai aprins despre Ceausescu si de criza politica din Romania acelor zile. Se vehiculau titluri ca "revolutie", "lovitura de stat", "criza politica", "razboi civil", asociate cu cuvantul Romania. Imaginile cu tancuri traversand strazi devastate si cu forte de ordine marsaluind cu scuturi si arme, flash-urile cu mame nenorocite care-si jeleau baietii rapusi de gloante, coroane de flori si lumanari aprinse, oameni care se rugau cu lacrimi curgandu-le pe obraji, toate astea i-au trezit amintirea vremurilor in care era soldat in misiuni de pace, in jurul lumii.
Vede ca ma intereseaza ce spune si muta firul povestii catre acele timpuri. "Da", zice, "ma trag dintr-o familie mare, cu opt copii. Eu m-am nascut imediat dupa razboi, in '46. Viata nu era deloc usoara la Londra. Tatal nostru voia sa ne invete ce inseamna respectul si disciplina.Asa ca, si eu, ca si fratele meu mai mare, la 18 ani m-am inrolat in armata. Am fost soldat sub contract, timp de zece ani. M-au trimis in Orientul Mijlociu, in Dubai si in India, pe urma, inapoi in Europa, in Germania, apoi in Irlanda de Nord". Acolo a intalnit-o pe cea care-i este si acum, dupa 41 de ani, sotie. Bernadette cea pistruiata, blonda si miniona, care i-a furat inima. "Am luptat cu arma in mana, dar Dumnezeu m-a pazit, am fost suficient de norocos sa nu ajung niciodata in situatia de a omori un om. Am invatat, in schimb, lectia compasiunii si a sacrificiului de sine. Am aflat ce e suferinta si am inteles ca iubirea, pacea si armonia dintre oameni sunt valorile cele mai de pret pe care Dumnezeu ni le-a lasat pentru viata noastra". Face o pauza, soarbe o gura de ceai si cade pe ganduri...
Biscuitii cu scortisoara ii rascolesc si acum amintirea serii aceleia de iarna cand a hotarat ca-si va petrece Craciunul in Romania. Trebuia neaparat sa ajunga in tara aceea, despre care nici nu stia exact unde se afla, sa ajute oamenii nevoiasi. Sa-i sprijine ca sa razbeasca mai usor in lupta cu saracia in care-i adusese comunismul fanatic practicat de Ceausescu.

Dragoste la prima vedere: Loman

N-a mai avut liniste si s-a pus pe treaba. Era membru al Clubului Rotary, era implicat in politica, avea si o fundatie caritabila pentru copii, asa ca stia exact ce are de facut si la cine sa apeleze. A reusit sa sensibilizeze oamenii si sa stranga bani si ajutoare.I s-au alaturat si alti prieteni. Il sunau ca vor sa vina si ei. "Prietenii mei voiau sa ia parte la actiune. Dar stii cum sunt oamenii, au motive diferite. Unii voiau sa vina din spirit de aventura, altii de curiozitate. Le-am spus tuturor ca sunt bineveniti, cu conditia sa inteleaga ca e o misiune caritabila. Nu aveau decat sa-si stranga propriile fonduri, sa faca rost de masini si sa aduca ajutoare. Au fost clipe emotionante, de mare entuziasm". In cateva zile, s-a format un convoi de opt TIR-uri si o echipa de 15 oameni. Au strans alimente, imbracaminte, paturi, medicamente, scutece, conserve, apa, dezinfectant, sapun, obiecte de stricta necesitate de care stiau ca au oamenii mai mare nevoie in vremuri de criza. Trei zile si doua nopti au calatorit cu TIR-urile spre Romania. Au fost retinuti in vama, au fost priviti cu reticenta, suspectati de spionaj si interogati de vamesi, dar in final au trecut cu bine. Prima destinatie pe harta calatoriei in Romania: Cluj-Napoca. Ajuns acolo, a inteles ca un singur om, cu fonduri limitate, nu poate ajuta pe toata lumea. Saraci erau peste tot. Nu puteai condamna pe nimeni ca vrea mai mult pentru familia sa.Convoiul lui cu daruri de Craciun nu putea ramane un gest singular. De atunci, Roger a revenit constant in Romania, de cate doua-trei ori pe an. Dar nu putea face minuni de la distanta. Asa ca l-a rugat pe profesorul de la Cluj, cel care l-a primit cand a venit intaia oara, sa-l duca intr-un loc unde poate schimba ceva cu propriile lui puteri. Profesorul l-a dus in Laz, o comuna aflata la un pas de Sasciori. Asa a ajuns in satul Loman. A fost dragoste la prima vedere. I-au placut atat de mult peisajul si oamenii, incat pe loc a hotarat sa-si ridice acolo o casa si sa sustina proiecte caritabile. Sa-i fi spus cineva in urma cu 25 de ani c-o sa-si faca o casa in Romania, ba mai mult, c-o sa aiba buletin de Loman si-o sa vrea sa-si petreaca anii de pensie aici, ar fi ras copios! Acum, insa, toate aceste povesti care pareau o utopie au devenit realitatea lui de zi cu zi. Si n-ar vrea s-o schimbe pe nimic.

Ambasadorul romanilor

"In 1990, aici, pe locul casei mele, era doar pasune. Si drumul de colb, la fel cum a ramas si azi. Ca si privelistea asta fantastica, de care m-am indragostit din prima clipa.In '94, am construit prima casa, iar in 2005, am terminat-o pe cea de-a doua. Prima a ramas casa de oaspeti pentru prieteni si pentru copiii mei din Anglia, care vin destul de des sa ma viziteze. Din pacate, sotia mea nu poate sta in permanenta aici, cu mine. Are probleme medicale care o tin mai mult in Anglia. Dar a fost aici in iulie si sper sa se intoarca in septembrie".
Roger Quentin a devenit cel mai infocat "ambasador" al romanilor, pe care-i iubeste ca pe fratii lui de acasa, din Anglia, alaturi de care a invatat in copilarie sa imparta doua mere in opt parti egale. Nu a alergat niciodata dupa bani, nu a fost manat de ispita bogatiei. Si in 21 de ani de cand a pasit pentru intaia oara in coltul asta de rai, generozitatea i-a fost rasplatita insutit, prin dovezi de afectiune care l-au facut sa-i indrageasca tot mai mult pe oamenii locului. "Am invatat de la ei bucuria vietii curate, traita la tara, si am gasit bunatatea si caldura unei adevarate familii. Vecinii nici nu ma cunosteau, dar m-au poftit la masa, in casa lor. Nu erau avuti, dar au scos tacamurile de sarbatoare si m-au omenit cu ce aveau ei mai bun. Asta m-a impresionat enorm si m-a facut sa vad ce inseamna cu adevarat cinstea omului modest si curat la inima.Am o prietena in varsta de 84 de ani. De cand o stiu, ea munceste de dinainte sa se fi crapat de ziua, si pana la asfintitul soarelui. Si acum, cand stam de vorba, ea e sus, pe deal, la fan. Pentru munca asta neobosita ii respect enorm pe romani. De cand se nasc si pana mor, ei trebuie sa-si lucreze pamantul, pentru a supravietui. Sa nu-mi spuna mie nimeni ca romanii sunt lenesi. Dimpotriva. Ei merita stima si pretuire pentru munca lor!"
Anul trecut, Roger a facut pasul decisiv. S-a pensionat si s-a mutat definitiv in Romania.
"Viata e un lung sir de sanse si ocazii. Faptul ca sunt aici a fost o decizie spontana. A venit firesc, de la sine. Ma simt minunat la Loman, in sanul naturii. Exista aici un soi de libertate care in alte parti s-a pierdut. Aici sunt oamenii pe care-i iubesc si de care-mi pasa, oameni frumosi si sufletisti, o noua familie alaturi de care eu ma simt fericit. Simt ca mi-am regasit sinele si l-am regasit pe Dumnezeu. Aici vreau sa raman pana am sa mor..."

__________________________


Invitatie la nunta

* La o suta de kilometri de Loman, tot intr-un sat din Ardeal, dar de data asta din Hunedoara, alti doi englezi, Steve si Alison, vor sa se impamanteneasca "romani". Ce paradox urias! O tara dispretuita continuu de propria ei televiziune si presa li se pare altora paradis! *


"Asta e locul la care am visat intotdeauna, fara sa-mi dau seama. Aici mi-am regasit cheful de viata si am invatat din nou sa ma bucur de lucrurile simple. In Anglia, viata este o cursa nebuna intre serviciu, obligatii, banci si casa. Aici, si relatia cu oamenii e mai vie, mai autentica si mult mai simpla. Imi place cum se traieste si cum se leaga prietenia imediat. Toata lumea saluta pe toata lumea. Gheorghe, vecinul meu de gard, cum m-aude ca bat un cui prin curte, iese numaidecat din casa sa ma ajute. Pe Alison au invatat-o sa puna rasaduri de flori. Ba chiar si muraturi. La Londra, nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat. Acolo nici nu-mi cunosteam vecinii. N-as fi-ndraznit sa sper la o mare familie, ca-n Romania. Nu pot sa neg, e frumoasa si Anglia. E verde, linistita si... is royal. Is distinct, but distant (distinsa, dar rece)."
Rade satisfacut de propriu-i joc de cuvinte. Are o voce tonica, usor ragusita de la tigari. E tuns scurt, grizonat, si are infatisarea omului fericit care si-a ingaduit libertatea de a-si conduce singur destinul. Steve Richardson-Douglas e de profesie arhitect. 30 de ani a indurat presiunea enorma, pe care societatea britanica o pune pe individ. "Munca da o dependenta nesanatoasa si instraineaza oamenii". Satul de atatea taxe si asigurari, credite si ipoteci, s-a hotarat sa iasa din sistem. A venit aici in urma cu cativa ani, dupa Alison, iubita lui, care s-a "molipsit" de "tarisoara" asta inca din 2001, cand a fost trimisa ca voluntar intr-un proiect de asistenta sociala.

Terenul de joaca

"Am venit atunci pentru doua saptamani, sa construiesc un loc de joaca pentru copii, intr-o tabara de vacanta. Dar mi-a placut atat de mult ce traiam aici, ca am cerut prelungirea contractului", spune Alison. Timp de sase ani, englezoaica blonda, cu ochi albastri, a tot facut naveta intre Londra si Hunedoara. Ideea de a se stabili in Romania nu-i dadea pace. In 2007, s-a hotarat. A vandut tot ce avea acolo si a cumparat, impreuna cu Steve, o gospodarie taraneasca in satul Almasul Sec. S-au mutat definitiv in Romania.
"Aici, viata curge altfel. Oamenii sunt mai relaxati, mai firesti in gesturi si in purtare. Ai timp pentru tine, timp sa traiesti", spune Steve cu convingere. Ii este recunoscator lui Alison pentru ca l-a adus aici. Si-au salvat, pur si simplu, viata! Si povestea de dragoste. Acum, fac plimbari lungi pe dealul din spatele casei, sau pe marginea raului care susura-n vale. Traiesc iar emotia pura a unei atingeri de maini, ca la inceput.
Alison zambeste sfios. Il priveste cu drag pe Steve, pentru ca a intrat de bunavoie in visul ei. Nu e de mirare ca si-a pastrat prospetimea si aerul inocent. Copii are 183! "Vrei sa-i cunosti pe toti?", glumeste ea, jucaus. Sunt copiii cu nevoi speciale aflati la Simeria si micutii de la casa copiilor din Deva. Alison coordoneaza acum proiecte de asistenta sociala, sub tutela unei filiale britanice a unui ONG international. E singurul fir de legatura care le-a ramas cu Anglia. "She is my boss", glumeste Steve. "Si in Anglia mi-a fost sefa, pe santierele de constructii. Numai ca acum imi permit s-o iau de brat, in timpul serviciului. Intr-o zi, am luat-o de la treaba, am dus-o la roata de olarit si-am invatat-o sa modeleze lutul ud. I-am luat mainile in palmele mele facute caus si am creat impreuna. Ne-am jucat, pur si simplu. Nu exista nimic mai frumos ca ochii ei luminosi si privirea aceea complice, care-mi multumeste ca am avut incredere in "nebunia" ei."
Ne plimbam agale prin sat. Vacile se intorc de la pascut. Se lasa seara. Casele-s ghemuite cuminti, intre straturi cu flori. Curtile sunt curate si randuite. Oamenii sed pe banci in fata portilor si discuta una-alta. In stanga mea, pe-un deal care-si inalta spinarea spre cer, vegheaza semet biserica satului.
"Acum cateva saptamani", spune Steve cu entuziasm, "am fost la prima nunta romaneasca. A fost absolut minunat! Muzica populara vie, cantata de lautari adevarati, are o putere extraordinara. Cand auzi arcusul viorii cum salta pe strune, te infiori, de-a dreptul. Si ce m-a incantat cel mai mult a fost ca toata lumea dansa. Toti nuntasii, de la noua, la 89 de ani. In Anglia, nu s-a mai pastrat nici o traditie. Nici costume populare, cum am vazut la nunta asta, nu credeam ca mai exista. Au vrut sa ma invete sa joc. Credeam ca am cinci picioare, cand am incercat sa invat pasii". Alison rade cu pofta. Nici eu nu ma pot stapani. Veselia oamenilor astora e dezarmanta si molipsitoare.
"Uite, vezi biserica din deal? Acolo 'om face si noi nunta, la anul, dupa Pasti. Sa vii neaparat! Pana atunci vom invata si noi sa jucam, cum se joaca prin partea locului".
Steve isi doreste sa deprinda mestesugul constructorilor maramureseni de case din lemn. Dar mai intai, ar vrea sa invete romaneste... I-ar placea sa poata citi in limba noastra si sa afle mai multe despre istoria si traditia romanilor. Lumea il indeamna sa se uite mai mult la televizor, sa auda limba. Dar nu prea poate sa se uite la programele romanesti. Il agita teribil. Si nu intelege de ce stirile de la noi sunt doar pe negativ! De ce nu se arata lumii si partea plina a paharului, ci numai relele si vestile proaste?
Un lucru, insa, ii place in mod deosebit. Prezenta lor si a celorlalti voluntari din echipa lui Alis pare sa nu-i deranjeze pe sateni. Dimpotriva! Dar se simte ca tin sa le arate englezilor ce au, sa se mandreasca cu traditia locului, cu muzica si cu felurile de mancare. Isi da seama ca e importanta prezenta lor acolo, macar si pentru ca-i motiveaza pe oameni sa fie mai patrioti, sa tina la traditia lor. Si cu cat sunt mai multi voluntari straini, cu atat romanii se intrec mai tare sa le arate ca au cu ce se mandri. Li se trezeste spiritul nationalist. "Si daca pentru asta e nevoie de o invazie de straini, o sa punem umarul! Ne-am mutat deja aici. Definitiv!", spune Steve.

Pagini realizate de