Buna ziua, "Formula AS",
Ma numesc Oana si sunt stabilita in Marea Britanie, de ceva ani buni. Citesc revista dvs. cu precizie militareasca si sunt foarte mandra sa va spun ca sunteti singura revista de limba romana din laptop-ul meu. Doresc, daca se poate, sa impartasesc cu dvs. o poveste despre doua doamne, surori, care imi sunt foarte dragi. Este vorba de mama mea si sora sa. Cred ca este o poveste inspirationala, iar in ziua de azi, noi, toti, avem nevoie de un pic de inspiratie.
La 27 de ani si cu un divort la activ, notiunea de "suflet pereche" ma facea sa dau ochii peste cap, exasperata. Stiam foarte bine ce inseamna sa crezi in jumatatea perfecta, oameni facuti "unii pentru ceilalti"... Ma casatorisem la 20 de ani, cu un astfel de miraj; cinci ani mai tarziu, nu stiam cum sa divortez mai repede... "Suflet pereche"... poveste de adormit copiii.
Din (ne)fericire, doua doamne, foarte dragi mie, mi-au dat o lectie de viata de neuitat. Sunt onorata sa o impartasesc cu dvs.
Mama mea si sora sa au fost intotdeauna apropiate, cu toate ca au personalitati diferite. Matusa mea este sora cea mare, cu o diferenta de varsta de aproape doi ani, si este cumpatata. Mama este o sora mai mica tipica, miniona si iute ca un ardei chili. Balanta dintre ele nu s-a miscat niciodata prea mult. Matusa mea a dat sfaturile, iar mama le-a ascultat. Amandoua sunt foarte mandre sa spuna ca nu s-au certat niciodata si ca au impartit totul... "frateste". Toate bomboanele erau impartite "una mie, una tie", chiar daca dura doua ore. Cand s-au marit si s-au asezat la casele lor, mama a avut mai putin noroc... Matusa mea a sarit sa o ajute. Toata viata lor au fost ca un tandem; daca una nu mergea ok, cealalta simtea imediat.
Cel mai mare test al relatiei lor a venit anul trecut in februarie, cand unchiul meu a murit subit, cauza fiind un atac de cord. Era la masa cu matusa mea si fiica lor, de 17 ani; jucau Remi si planuiau cateva excursii, in vara. Nu va pot explica ce tragedie a fost pentru intreaga familie, cat s-a plans si cat ne-am rugat sa ne trezim din acel cosmar. Cuvintele sunt de prisos. Foarte repede, am realizat ca trebuie sa le protejam pe cele doua persoane care au ramas singure - matusa si verisoara mea. Toata familia a format un scut si ne-am indreptat atentia asupra lor. Dar nimeni nu a depus mai mult efort decat mama. Stiind ca matusa mea a ramas fara sprijin, moral si financiar, mama a inceput o adevarata campanie de repunere pe picioare a surorii ei. Au plans si au ras impreuna, au vorbit ore in sir si au impartasit taceri lungi. Si toate acestea, la mii de kilometri departare. Cu prima ocazie, mama s-a intors in tara, sa o vada pentru o saptamana. Tin minte cand le-am sunat, intr-o seara, si le-am auzit, am stiut ca nici o persoana de specialitate nu ar fi putut realiza ce au facut aceste doua surori. Dragostea lor a fost mai puternica decat durerea, si matusa mea a reusit sa se ridice si sa mearga mai departe.
Acum, matusa mea este una dintre cele mai puternice persoane pe care le-am intalnit vreodata. Se duce mereu la mormantul unchiului meu, dar acum ea este cea care ne imbarbateaza pe noi. Si banuiesc ca, in adancul sufletului, ea isi doreste ca si noi sa ne gasim "sufletul pereche".
Aceste doua surori m-au facut sa inteleg ca jumatatea ta nu este neaparat un(o) iubit(a) sau sot(ie). Sufletul pereche este acea fiinta care te face sa fii mai bun, mai fericit si mai generos. Iar daca acela este partenerul de viata, fie! Daca este hamsterul cel jucaus, fie! Important este sa il gasesti.
OANA GORCEA
Visul
Cand eram foarte mic aveam si eu un tata. Mergeam in parc, la pescuit si, uneori, la cate-un meci de fotbal. Imi construia castele de nisip si oameni de zapada. Eram prea mic si nu mergeam la scoala si nici prieteni inca nu aveam. Aveam un tata care ma iubea. Si anii au trecut incet, asa cum trece timpul cand esti mic. Nu mai eram chiar foarte mic; eram doar mic. Am inceput sa inteleg, mai mult simtind. Simteam dragostea mamei, a bunicii si, mai ales, a lui.
Dar intr-o seara de toamna mohorata, am asteptat si nu a mai aparut; si nici a doua seara n-a sosit. Mama mi-a spus ca e plecat pentru o vreme, "cu serviciul". "Cand se intoarce?". Nu stie exact; era destul de vaga. Am continuat sa il astept numarand zilele si noptile si rugandu-ma in gand. Dar intr-o zi, am inteles ca nu avea sa mai vina. Nici a doua zi, nici dupa o saptamana, nici dupa o luna; nu avea sa vina deloc, niciodata. Am plans incet, ferindu-ma de mama.
Au mai trecut cateva luni, cativa ani. Nu mai eram nici foarte mic, nici mic; cresteam incet si amarat, fara sa stiu ca o sa vina zile si mai negre. Intr-o dupa amiaza de duminica, ma uitam la televizor cu sora mea, Ana, si mama trebaluia prin bucatarie, cand cineva a batut la usa din fata. Asa a aparut in viata noastra Victor. Era suplu, inalt, cu o mustacioara gen Clark Gable si mirosea a o amestecatura de pomada si vin. Mama ni l-a prezentat, parand destul de fastacita. "Copii, el este Victor; un bun prieten de-al meu. Ne cunoastem de mult si era timpul sa-l cunoasteti si voi. Este un om bun si sper ca o sa ne intelegem foarte bine impreuna". Victor ne-a daruit cate o ciocolata si doua sticle de vin mamei. Am simtit o repulsie instinctiva fata de el, si probabil ca am devenit foarte palid. Mama s-a ingrijorat luandu-mi pulsul si temperatura, in timp ce Victor parea foarte interesat s-o cunoasca pe sora mea. Ana avea atunci 13 ani, dar parea de 16.
Intre timp, mama si Adrian - tatal meu adevarat - si-au rezolvat oarecum diferendele si au cazut de acord ca Ana si cu mine sa-l vizitam la el acasa, la sfarsit de saptamana. Ana se impaca bine (chiar prea bine) cu Victor si nu a fost entuziasmata de noile aranjamente; eu insa am plans de fericire. La 11 ani, m-am nascut parca a doua oara si am inceput sa cunosc cu-adevarat un om minunat.
Din pacate, insa, week-end-urile erau intotdeauna prea scurte si, in restul saptamanii, trebuia sa suport ocarile si sicanele tatalui adoptiv, caruia nu-i placea deloc apropierea mea de Adrian. Victor devenea zi de zi tot mai distant si dusmanos fata de mine si, in acelasi timp, cauta tot mai mult compania Anei. In ziua in care am adus acasa puiul de lup, a facut o criza de furie si, incalcand promisiunea pe care i-o facuse mamei, m-a si plesnit, iar lui Rex i-a aplicat cateva suturi in dos si-n coaste. Nu am inteles niciodata de ce l-a urat atat de mult pe Rex. Era o ura pasionala si irationala fata de o faptura nevinovata si, la acea varsta, atat de dragalasa. Tot timpul cand era in preajma lui, il injura, il batea si, o data, l-am surprins aruncandu-i apa de baut. Natura insa si-a urmat cursul ei firesc si, in mai putin de un an, Rex a devenit un splendid exemplar canin - mare, puternic si rapid. Se pare ca orbit fiind de ura, Victor a ignorat aceste fapte. Si asa, intr-o zi, cand a incercat din nou sa-l loveasca, cainele s-a zburlit si a marait atat de feroce, incat Victor si-a pierdut culoarea in obraji si, probabil, a umezit pantalonii. Din acea zi, a devenit si mai ursuz si iritabil. Cand Ana nu era acasa, statea ore in sir la masuta din gradina, cu o sticla de vin in fata si simteam ca "cloceste" ceva.
Curand, temerile mele s-au adeverit. Intorcandu-ma intr-o dupa amiaza de la scoala, l-am gasit pe Rex tavalindu-se si zvarcolindu-se de durere pe iarba din fata casei. M-am repezit la el, l-am mangaiat si s-a uitat in ochii mei, cu o privire pierduta. Ma implora sa il ajut. Doctorul veterinar a sosit prea tarziu. Otrava isi facuse deja efectul. Am plans incet, ferindu-ma de Victor.
A mai trecut un an si Victor a plecat sa-si viziteze rudele din Basarabia - o mare usurare pentru mine. Aveam deja 15 ani, si pentru prima oara de la moartea lui Rex ma simteam relaxat. Aveam, in sfarsit, camaruta mea proprie si personala, in spatele casei. Eram inca in vacanta de vara si-mi petreceam majoritatea timpului cu cel mai bun prieten al meu, George. Ziua jucam tenis, mergeam la strand sau la cules de fructe; seara, eram la mine sau la el, facand planuri si vorbind de fete si de toate; in special de lucruri ce ne fascinau, ca spatiul, timpul si Universul.
Acea seara de inceput de septembrie era ca celelalte seri, de cand plecase Victor. Dupa ce am epuizat (pentru a cata oara?) subiectul Universului necunoscut si am dezbatut (minunandu-ne din nou) teoria relativitatii, impunsi de insecte cu apucaturi de vampiri, am intrat in cele din urma in casa si am continuat pe teme de sport. Era trecut de mult de miezul noptii, cand George a plecat si l-am condus pana la poarta. Era deja rece afara si cand m-am intors, am avut grija sa-mi inchid usa la camera. M-am bagat in pat si am adormit instantaneu. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este VISUL. Era atat de real si viu si, in acelasi timp, atat de infricosator! Ce era intr-adevar foarte straniu este ca subiectul visului era situatia exacta in care ma aflam atunci eu insumi. Visam ca sunt adormit in patul meu si ca in timp ce dorm cineva, la usa, invarte clanta foarte incet. Atunci am intrat intr-o stare acuta de panica si ce a urmat a parut sa fie o combinatie ciudata intre vis si realitate. Mi-am dat seama, in vis, ca trebuie sa ma trezesc, fiindca altfel se va intampla ceva groaznic. In timp ce incercam cu disperare sa ma trezesc, o silueta intrase in camera si se apropia tiptil de patul meu. Eram foarte inspaimantat si incercarile mele de a tipa au ramas fara rezultat. Intrusul era tot mai aproape de mine si, in ciuda eforturilor mele de a ma trezi, nu reuseam. Faptura rauvoitoare ajunsese deja langa patul meu si se apleca spre mine. Din cauza intunericului, nu puteam sa-i disting fata, dar totusi am zarit cumva ca e un barbat cu barba. Tinea in maini o franghie groasa si mi-am dat seama ca daca nu deschid ochii imediat ma va sugruma. Probabil din cauza fricii inspaimantatoare, am inceput deodata sa tremur violent. Dupa un timp care mi s-a parut o vesnicie, m-am trezit singur, intr-un lac de transpiratie. Usa la camera era deschisa si am simtit un miros vag de parfum. Am ramas intr-o stare de stupoare, pentru mai bine de o jumatate de ora, si cand mi-am mai revenit cat de cat, se luminase deja de ziua. Am iesit afara, si nu dupa multa vreme, un taxi a oprit la poarta. Victor, tatal meu adoptiv, se intorsese din Basarabia mai devreme cu o saptamana. A intrat in curte, si parand la fel de surprins ca si mine, a bolmojit un "Buna dimineata", destul de fals si neconvingator. Vazand ca il privesc ca pe-o stafie, a aprins o tigara si a schitat un zambet, sau mai degraba un ranjet. S-a uitat spre casa pe langa mine si a intrebat pe un ton ironic: "Nu te bucuri sa-l vezi pe taticu inapoi, acasa?".
Nu am putut si nici n-am incercat sa raspund. Eram uimit si intr-o stare de soc, realizand ca in timpul absentei sale Victor isi lasase barba.
STEFAN RAICU - Sidney, Australia
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
