Cum ne aparam de urat?

* Il intalnim peste tot. Pe strada, la serviciu, in magazine si institutii, dar cel mai adesea acasa, la televizor. Nume de familie pentru mitocanie, violenta, vulgaritate, aroganta, prostie, barfa, nerusinare - uratul ne cotropeste viata. Ne sperie. Ne deprima. Ne umileste. Oare ne putem apara? Ne putem salva normalitatea si optimismul, binele sufletesc? Cinci scriitori ofera alternative. Ca-ntotdeauna, asteptam si opiniile cititorilor nostri, pe care le vom publica intr-un numar viitor *

TRAIAN T. COSOVEI
"Nu putem fi senini decat atunci cand ne vindecam de spaime"

In grabita realitate traita pe acest Titanic, de a carui punte ne agatam si care se va scufunda curand, am inteles ca nu putem fi senini decat atunci cand ne vindecam de spaime, atunci cand iubirea, credinta, increderea iau locul fricii.
Noi, cei din jungla citadina, inconjurati de chinul indiferentei, evocam adesea mediul rural, simplitatea acelui mediu in care se traia dupa ritmurile naturii, ritmuri pe care nu le mai respectam. Suntem agresivi in "a avea", suntem cobai supusi experimentelor ce ne duc spre alienare. Gandul ca nu vom putea obtine ceva, despre care noi credem ca avem neaparata nevoie, ne preocupa mai tot timpul. De unde deducem inexplicabila nerabdare de a ne lasa coplesiti de dictatura obiectelor. Dar nevoile acestui inceput de mileniu depasesc simplul nivel al supravietuirii decente noi vrem lucruri complicate, tot mai complicate care sa ne distraga atentia de la adevaratele valori ale acestei lumi. Un intelept spunea ca cel care nu are nevoie de nimic nu are a se teme de nimic.
Marii poeti ai lumii, indiferent de cat de conectati au fost la acest dur mediu citadin, au avut macar un poem in care evocau un spatiu al naturii, pe care il intrezareau ca loc de pelerinaj, de autodescoperire, de intoarcere la vechile valori.
Ma indepartez de agresivitate, de relele lumii, incercand sa inlatur temerile legate de lipsa banilor, de lipsa prietenilor, de pierderea celor dragi, temerile legate de sanatate, de singuratate, de moarte, incerc sa aflu cine sunt, care e de fapt realitatea mea, ce loc are literatura in viata mea, de unde imi pot lua seninatatea, linistea, bucuria, pacea, bunastarea sufleteasca. Si atunci cand voi intelege ca toate acestea vin din interior, calatoria mea spirituala va fi implinita.
Cum putem ajunge la bucurie? Unii dintre noi sunt oameni ai bucuriei prin structura lor. Altii nu au capacitatea de a se bucura. Nu cred ca exista o reteta a bucuriei. Ne nastem ca lucrare perfecta a lui Dumnezeu si ar trebui sa fim crescuti in legea iubirii de Dumnezeu si de oameni. Din pacate uitam sa ne bucuram de satisfactiile firesti: bucuria unui succes, a unei realizari, a revederii unui prieten, sau, pur si simplu, bucuria ca azi ti-ai facut un prieten. Pur si simplu uitam ca suntem.
Depinde de felul cum privesti agresivitatile, relele, raul, mizeria acestei lumi. Cu sau fara ele, maine vom fi tot aici, caci daca nu vom mai fi, atunci la ce bun aceste randuri... Poate ca schimband modul in care le privim, am putea schimba aceste realitati? "Depinde cum cade lumina" - a spus poetul. Traim intr-o lume ostila, sau intr-una senina? Ne uram, sau ne iubim? Ne zambim, sau ne ucidem? Ne primenim sufletele, ca sa primim cum se cuvine acest Craciun, ori suntem cuprinsi de febra cumparaturilor? Mergem la shopping, sau ne amintim copilaria, cu darurile ei cuminti, cu ciorapii crosetati de bunica si cu omuletii de turta dulce? Asteptam lumina sau asteptam luminile artificiilor? Ce intentionam? Ce ne dorim? Ce am retinut din ziua de ieri? Privirea unui copil, sau rata inflatiei?
E adevarat, saracia, umilinta, lipsurile slutesc suflete, caractere, vieti, iar leacul suferintei nu il avem inca, noi nu avem la indemana decat simplele instrumente ale dragostei. Traim in nesiguranta zilei de maine, limba romana e batjocorita sistematic, coruptia e de bonton, cuvinte precum moralitate, verticalitate, respect, politete, integritate, model cultural isi pierd intelesul. Suntem martori neputinciosi ai mortii unui popor care nu se mai intelege pe sine.
E vremea sa reinvatam sa ne privim in ochi mai mult de cateva secunde, sa nu mai fim sufletele mici care trec usor peste toate. E vremea sa reinvatam rugaciunile (sa nu cerem, ci sa multumim pentru ce avem), respectul pentru familie, pentru mormintele strabunilor nostri, pentru limba romana, pentru invatatorii nostri. Sa reinventam iubirea si fiecare gand, fiecare afirmatie, fiecare sentiment vor fi creatoare si creative. Sa gandim mai des cuvinte precum: ma bucur, bucura-te, de ce nu te bucuri, de ce esti trist, e bine sa ne bucuram, e un dar de la Dumnezeu bucuria, haideti sa cautam sa fim bucurosi, sa ne bucuram la sarbatori. Si gandul din spatele gandului sa fie curat.
Imi doresc sa aduc acest senin, aceasta sfanta pace a sarbatorilor si in sufletele dumneavoastra, a celor ce cititi aceste randuri.
Sarbatori fericite!

ANA MARIA SANDU
"Am avut totdeauna nevoie de un spatiu ocrotitor"


Ca sa ma tin departe de zgomotul de fond al lumii agitate si nebune in care traim, am avut intotdeauna nevoie de un spatiu ocrotitor pentru minte si suflet. Nu mi-am dorit un palat, ci un loc care sa-mi protejeze intimitatea. L-am cautat pana l-am gasit. Dupa ce am terminat facultatea si am plecat din camaruta minuscula de la camin, in care am stat 5 ani, a trebuit sa caut case in Bucuresti.Garsoniere mici, meschine, scofalcite, ratacite prin Militari sau pe la Lizeanu, in blocuri foarte comuniste. Era atat de important pentru mine sa-mi gasesc un loc care sa-mi placa si in care sa ma simt "acasa", incat, mult timp, in ratacirile mele dintr-o casa inchiriata in alta, ma simteam paralizata. Nu puteam sa ma apuc de nimic, nu-mi venea sa-mi desfac bagajele, cu gandul ca, in curand, o sa plec din nou mai departe. Starea asta de provizorat ma innebunea si oricate schimbari reuseam sa aduc locului - o canapea galbena cu flori albastre, un birou de lemn deschis la culoare, pe care asezasem computerul, o zugraveala - nu erau suficiente, lipsea mereu cate ceva. Acum 7 ani, reluand cautarile, am ajuns dintr-o intamplare, cu agentul Pisica, intr-un bloc de patru etaje, aflat langa Gradina Icoanei. Daca m-ar fi intrebat cineva care era locul din Bucuresti in care mi-ar fi placut sa locuiesc, as fi spus fara sa stau nici o clipa pe ganduri ca acolo, intre cele doua parcuri cochete, printre casele melancolice din Piata Cantacuzino. Asadar, totul parea prea mult si prea de tot... Am urcat la ultimul etaj si ne-a deschis proprietarul, care semana ca doua picaturi de apa cu actorul Dustin Hoffman. Cand am vazut apartamentul micut, dar extrem de luminos, fara sa vreau si fara sa fiu vreo plangacioasa, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu aveam banii si, oricum, fuseseram preveniti ca urma sa fie dat in curand altcuiva. Dar eu simteam ca e al meu, ca regasisem ceva ce pierdusem cu mult timp in urma, cand plecasem din casa alor mei. Un puternic sentiment de familiaritate. Au urmat niste zile lungi, in care ne-am dat de trei ori peste cap ca-n poveste, ca sa reusim sa gasim banii necesari.Cand ne pierdeam orice speranta, ca din senin se iveau niste probleme cu actele si mai castigam putin timp. Asta, bineinteles, si pentru ca proprietarul fusese miscat de lacrimile mele ivite din senin, cand intrasem prima data in casa, si se hotarase pe loc sa-i lase balta pe ceilalti cumparatori. Poate ca am fost o caraghioasa, habar n-am. Dar de atunci, Bucurestiul meu e facut din multe acoperisuri. Deschid geamul si-mi intra in casa. In fiecare dimineata, la cafea, le lustruiesc cu privirea. Le numar sa vad daca sunt toate. Abia dupa aia, ziua poate sa inceapa.
Odata mutata, m-am linistit. M-am adunat de pe drumurile unei calatorii lungi. Asa cred ca trebuie sa se simta si matelotii care cutreiera marile si oceanele. Nu m-am plictisit de mica mea casa si nu-mi doresc sa ma mut intr-una mai mare. Oricat de urat ar fi afara, inauntru ma asteapta cartile mele, un baiat si o pisica "de mare". E suficient sa inchid usa si sa ma simt aparata. Am un birou minuscul, la care imi place sa scriu. Citesc si, din cand in cand, imi ridic ochii si ma uit la gradina suspendata de pe acoperis, de care am grija indiferent de anotimp. E semnul ca am prins radacini in locul asta. Si nicaieri nu citesc mai bine. E suficient sa-mi iau o carte care-mi place, si cea mai moale pisica gri in brate, si lumea dispare. Pur si simplu nu-mi mai pasa de lucrurile care se intampla cu viteza luminii afara. Nu ma mai ajung. Ma simt aparata, ca intr-o realitate-cuib, in care nu mi se poate intampla nimic rau. Devin personaj intr-o poveste cu o casa, multe carti, un baiat si o pisica.

MATEI FLORIAN
Trei bilete

Vremurile nu te pot invinge. E de ajuns sa inchizi televizorul, sa lasi ziarele pe tarabe, sa asculti de caini si sa le zambesti pisicilor, cand se claxoneaza prea tare, e suficient sa nu-ti fie teama de parizer, cand banii incep sa dispara. Parizerul n-a facut rau nimanui. Si nici cremvurstii. Ar mai trebui si paine, si gata. Lucrurile astea se rezolva repede, lucrurile astea nu sunt deloc complicate.Apoi, daca oamenii sunt prea multi si se intampla sa nu le faci fata, un bilet de tren poate sa faca minuni. Un bilet de tren luat din Gara de Nord te poate duce departe, pana la Brasov de pilda. De la Brasov iti mai trebuie un bilet de troleibuz, care o sa te duca pana in autogara Bartolomeu. De acolo e simplu. La ora doua ai autobuzul de Pitesti, inca un bilet, care o sa te lase la Drumul Sirnii. Iar de aici, ce mare lucru, in mai putin de o ora esti in Ciocanu. Poate ca vei gasi vreun om bun la suflet care sa te ia cu masina. In cazul asta, ajungi si mai repede, mult mai repede, nici nu mai simti rucsacul din spate. Iar la Ciocanu, nu stiu cum sa va spun, sunt dealurile alea care curata tot. Nu-ti trebuie decat trei bilete - de tren, de troleibuz, de rata - si ai ajuns in cel mai frumos loc de pe acest pamant, locul unde incepe si se sfarseste ceata, locul unde o sa te vindeci fara sa-ti dai seama. E simplu, asa ar trebui sa fie. La Ciocanu faci focul in soba de teracota, le dai de mancare cainilor, o intrebi de sanatate pe tanti Rodica, vezi ce mai fac Gigel, Lili si Radu, mai spargi niste butuci de fag, in fine, nimic de luat in seama, nimic de povestit intr-o revista. Dar va fi bine. Iar de la tanti Viorica, sigur ai sa primesti niste oua. Pentru ca asa vrea ea. Si e bine. Apoi, dupa ce vei fi simtit respiratia soptita a Pietrei Craiului, dupa ce vei fi urcat pana sus, pe drumul Fruntes, doar ca sa vezi cum clocesc norii ceata peste saua Strunga din Bucegi, poate ca vei scrie. Iar daca vei scrie, nimic n-o sa te mai poata tulbura. Vor trece sute si mii de ani, se vor schimba anotimpurile, razboaiele, criza si isteria se vor muta pe o lume paralela, iar tie iti va fi greu si bine. Pentru ca, din cate am aflat pana acum, nu exista nici o bucurie mai istovitoare si mai complicata, mai amara si mai adevarata, mai sangeroasa si mai tamaduitoare, decat scrisul. Daca iti va fi frica de ea (si cum sa nu-ti fie frica), mai sunt si bucurii simple. Le stii si pe astea. Mana iubitei pe care o strangi usor, respiratia ei soptita noaptea, vreo ninsoare cu fulgi multi, piticesti, mama, fratii, muntele, domnii Grieg si Ceaikovski si aburii de cafea, prietenii.Bucuriile simple sunt nesfarsite, ajunge doar sa inchizi ochii si sa te muti pe o lume paralela. E simplu, mult mai simplu decat pare. Iar uneori, totul incepe de la un televizor inchis, de la cateva bilete - de tren, de troleibuz, de rata -, de la dealuri si de la ceata, de la parizer si cremvursti, de la butucii de fag.
Problema nu e cu vremurile, problema e cu tine. Pentru ca, nu stiu cum se face, dar uneori, nu mai poti sa inchizi ochii, iar lucrurile dau navala, te cotropesc, iar tu le absorbi, incet, pe toate. Si odata cu asta, biletele alea - de tren, de troleibuz, de rata - devin o corvoada, parizerul si cremvurstii au cel mai nesuferit gust inventat vreodata, nu mai auzi cainii, nu le mai zambesti pisicilor, mana iubitei se raceste si pleaca, n-ai sa-i mai auzi respiratia soptita noaptea, familia si prietenii se vor uita neputinciosi la tine. E simplu sa cazi, al naibii de simplu, uneori mi se pare cel mai simplu lucru din lume. Sa te lasi sa cazi. Si vei cadea. Vei descoperi cu uimire tampa cat gol se poate casca in tine, cat de lunga, de nesfarsita poate fi prabusirea. Poate ca te vei ruga si poate ca vei primi ceea ce cauti. Mai intai, bucuriile simple. Zambetul, oamenii, cainii. Apoi, dupa ce vei inchide televizorul si vei lasa toate stirile pe tarabe, dupa ce te vei obisnui cu parizer, paine si cremvursti, poate ca vei cumpara trei bilete nenorocite, de tren, de troleibuz, de rata. Vei ajunge intr-un loc unde incepe si se sfarseste ceata, vei ajunge undeva unde o sa te vindeci, fara sa-ti dai seama. Si poate ca vei scrie. Dar nu asta e cel mai important lucru.

NORA IUGA
"Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face"

Ma hazardez tot mai des, in ultima vreme, pe trasee nesigure, cu certitudinea ca un turist incercat, care simte poteca sigura, chiar si fara marcaj, ajunge la tinta. Stiu ca fac afirmatii riscante, dar cred in intuitiile mele, si ce nu mi se confirma imediat mi se confirma mai tarziu, ca de-asta ni s-au dat ganduri cu plus si minus, ca din rotirea acestui carusel, sa iasa castigatoare cand unele, cand altele, fiindca in viata asta, fiecarui gand ii vine odata si odata randul la noroc. Privesc lumea pe care o strabat, in fata, in spate, in dreapta, in stanga, totul se repeta, miscarea e repetitie, lumea intreaga e repetitie. Prezentul nu e decat o secunda, vreau sa spun realitatea reala nu dureaza mai mult decat o secunda, restul e o fictiune repetata la infinit: amintirea e repetitie inapoi, speranta, repetitie inainte... cam atat. Iertati-ma pentru divagatia asta, aparent fara nici o legatura cu ceea ce vreau sa spun.
Nu ne putem proteja de vulgaritate, nici de brutalitatea realitatii. Omenirea e vulgara si brutala, in toate ipostazele si statiile pe care le-a parcurs de-a lungul mileniilor, pentru ca oameni suntem, facuti din carne si sange si limfe si dejectii si scursuri de tot felul. Radacinile noastre sunt comune cu radacinile animalului... Sigur, veti spune, dar avem creier, avem educatie, avem carti, instrumente muzicale, tablouri, scene, ecrane, instalatii, internet, obiecte zburatoare, avem o terapie avansata impotriva pornirilor instinctuale In Germania, probabil in tot Occidentul, un procent urias de femei si barbati se sterilizeaza, li se face un tratament special fetitelor care vor sa fie private de disconfortul si umilinta ciclului lunar si, mai ales al nasterii, scapand astfel de "silnicia aducerii pe lume si a cresterii unui copil". Adica, de ce sa nu fie si ele, saracutele, nebrutalizate de natura si pe deplin egale cu barbatii, fiindca lipsa egalitatii este o sursa perpetua de agresiune si brutalitate. Asadar, o libertate nelimitata pentru toti; numai ca si libertatea e o sursa de agresiune. Revolutiile, de pilda, sunt mari declansatoare de brutalitate, fiindca libertatea si egalitatea favorizeaza dezinhibarea si, in consecinta, creeaza un mediu propice manifestarii impulsului necontrolat. Nu spun o noutate, orice control e si el o forma de constrangere. Nu pot sa nu ma gandesc aici la celebra sintagma: "Libertatea e necesitate inteleasa", care ar putea fi o cale, dar nimeni nu o ia in seama, fiindca pare un non-sens. Pe scena Atheneului, Herta Mller a facut o distinctie neta intre "sensibili" si "insensibili". "Sensibilii", a declarat distinsa laureata cu Nobel, isi parasesc tara, contaminata de brutalitate, ura si crima. Dar impartirea lumii in "sensibili" si "insensibili" e si ea o forma de discriminare inacceptabila, pentru ca nu toti emigrantii sunt "sensibili" si nu toti cei legati de tara lor, de voie, de nevoie, sunt "insensibili". La ora asta, pe glob exista o pandemie generala de brutalitate si de vulgaritate, chiar si in tarile ultra-civilizate ca Germania, de pilda, care nu poate fi eradicata, asa cum cred unii germani, cu formula magica "Entschuldigung" (scuze). Simptomele acestei molime, atribuite indeobste Est-ului primitiv, exclus vreme de lungi decenii de la o evolutie civilizata, imbraca in Germania forme mai putin violente, dar uneori mai perfide si, de aceea, mai greu depistabile. Exista o brutalitate latenta, o brutalitate ascunsa, jigniri, umilinte, o privire de sus, pe care cei evoluati, superiorii, "sensibilii", le aplica permanent celor "insensibili", vrand cu orice pret sa-i educe, sa-i civilizeze, sa-i aduca la Weltanschauung-ul lor, la comportamentul, la viziunea, in cele din urma la acel adevar sau, mai corect, la singura dreptate care le apartine exclusiv si pentru totdeauna numai lor. Poate evolutia nu aduce neaparat starpirea brutalitatii si cizelarea spiritului. Drogurile, senzatiile tari, prostitutia, sub cele mai josnice forme ale ei, ucid caldura instinctiva, datatoare de bucurie, care apropie corpurile vii, lasand loc numai ciocnirii violente. La fel, "emanciparea", prin care fosta victima devine tiran, necunoscand alta bucurie decat revansa. Fara indoiala, la tot acest lest primitiv, care pare a deveni tot mai greu, pe masura ce credem ca ne eliberam de constrangeri, contribuie si abandonarea oricarei forme de credinta. Occidentalul nu mai crede azi in nimic. Singurul demiurg tolerat al lumii moderne este Dumnezeul tehnologic. Societatile patriarhale sau, poftim, locuitorii simpli ai vechilor sate din partile noastre rasaritene, aveau o sfiala, o buna-cuviinta, un respect... Din pacate, evolutia umana si spiritul civilizator nu ucid nici brutalitatea, nici vulgaritatea; dimpotriva, in mod paradoxal, progresul amplifica raul. Incep sa cred, intr-adevar, ca drumul spre iad e pavat cu bune intentii. Ce-i de facut? Nu vad nici o alta solutie, decat acel simplu si banal proverb invatat in clasele primare: "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face". Uneori, leacurile babesti vindeca si cancerul.

Sorin Preda
"Caldura si simplitatea clipei"

Cred ca fiecare scapa de uratul lumii acesteia in felul sau - dupa varsta, educatie sau imprejurari. Imi amintesc ca, pana pe la 14 ani, cand eram suparat pe viata, prieteni sau parinti, ma refugiam in timbre si serii descompletate de flori si capitale ale lumii, pe care le admiram indelung si le mutam cu gandul dintr-un loc in altul, dupa ce bantuiam ca naucul prin targuri sau cluburi filatelice, printre smecheri si batranei de treaba, gata oricand sa-mi faca o reducere sau sa-mi adoarma vigilenta cu o marca intens colorata si fara valoare. Ceva mai tarziu, pe vremea facultatii, am invatat sa scap de uratul stradal, de cenusiul si plictisul comunistoid al Capitalei, luand primul tren spre Sinaia, pentru a ajunge cat mai rapid cu telefericul la Cota, la hotelul montan si terasa din dotare, de unde, cu o bere si un pachet de tigari ieftine in fata, obisnuiam sa privesc orasul, cu micimea si furnicarul strazilor din vale, stapanit inca de impresia (lesne contrazisa de anii ce vor urma) ca eu sunt deasupra tuturor, iar viata nu e decat un covor moale si pufos, asternut cuminte la picioarele mele.
A trecut mult pana am ajuns sa descopar ca uratul nu poate fi alungat decat intr-un singur fel - traind cu toata fiinta ta caldura si simplitatea clipei, cand alungi orice gand si orice senzatie neplacuta, doar cu primul vers din Psalmul 50: "Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta", pana descoperi bucuria de a nu mai avea nici o bucurie, exact ca intr-o plutire acvatica, lenta si interminabila, asezat lejer in carlinga trupului, uimit parca sa descoperi cat de aproape e zborul de plutire si odihna de visare.
E o mare iluzie sa credem ca rezolvam ceva, daca intoarcem spatele la tot raul care ne inconjoara. Nu castigam nimic. Dimpotriva, se intampla ca, in fuga noastra de lume, de fapt sa luam cu noi chiar uraciunile si spaimele de care vrem sa scapam, asemenea Sfantului Vasile de la Poiana Marului, care, ferindu-se de ispite in pustia muntelui, s-a trezit ca se infurie si blestema toporul care nu taie, lemnul care nu arde si grauntele care nu fierb usor.
Cu uratul lumii acesteia nu se lupta decat intr-un singur fel: opunandu-i simplitatea si lucrul frumos. O stiu poetii adevarati, o stiu calugarii batrani, care obisnuiesc sa se roage in ritmul consonant al pasilor, in ritmul florilor si al diminetii, asemenea batranului parinte Nicodim de la Crasna, care, cu un sort atarnat de gat si mainile pline de tarana, sta in fiecare dimineata aplecat deasupra ghivecelor de galbenele si irisi violacei, le mangaie frunzele delicate si le vorbeste soptit, indemnandu-i sa creasca, sa se bucure de stralucirea si caldura lui Dumnezeu.
Fiecare fuge de uratul lumii acesteia in felul lui - molcom, nervos, tandru sau nelinistit. Eu, unul, continui sa evit, sa nu dau prea mare importanta realitatii maloase din jur, sa mut centrul atentiei, sa ridic cat mai des privirea din pamant si sa repet mereu si mereu un vers din Psalmul 50 (Psalmul pocaintei), desi, trebuie sa o recunosc, mi-e tare dor, uneori, sa iau primul tren spre Sinaia, sa ajung cat mai repede la Cota 1400, de unde sa privesc orasul, cu micimea si furnicarul strazilor din vale, stapanit de minunata si inegalabila impresie ca viata e un covor moale si pufos, asternut cuminte la picioarele mele.

Reproduceri dupa picturi de Sorin Ilfoveanu