Marturii impotriva uitarii

* Au trecut 21 de ani de la inlaturarea celei mai atroce dictaturi comuniste si multi romani au iertat, ori chiar au uitat cu desavarsire, infernul de-atunci. Sunt printre noi oameni care inca mai plang de dorul acelor vremuri cenusii. Sunt printre noi tineri care nu stiu nimic despre crimele si teroarea dinainte de '89, ba chiar iti rad in nas, cand incerci sa le povestesti. Nu cred o iota, imaginatia lor nu poate razbate intr-o bezna atat de adanca. Pentru toate acestea, nu e drept sa uitam ce a fost. Multi oameni au platit cu viata acele timpuri. E o datorie sa le rememoram *

Vasile Paraschiv, nebunul inventat

Are 82 de ani si traieste la Ploiesti. Iese pe strada, dar lumea nu-l mai cunoaste. E doar un batranel marunt, intr-un oras amortit. Si totusi, acest batranel ascunde o istorie neagra. Destinul lui e un infricosator cosmar, de care nimanui nu-i mai pasa.
"Pentru asta am luptat noi si pentru asta si-au dat viata, in revolutie, eroii poporului nostru? Pentru ca generalul de securitate Plesita Nicolae si ceilalti colonei tortionari ai securitatii sa-si poata exprima liber parerile la televizor?(...) Tarisoara noastra, Romania, a fost doborata la pamant de fiarele salbatice comuniste, si acum, ma uit neputincios la ea, cum tot ele o devoreaza. Ma lamentez, strig in gura mare si in toate partile, dar nu ma aude nimeni, eu singur nu pot face nimic". (...)
Toate aceste randuri sunt fragmente dintr-o scrisoare trimisa lui Paul Goma, in iulie 2002, de catre Vasile Paraschiv, un personaj despre care azi se pomeneste tot mai rar. Numele lui apare, in treacat, in cateva manuale de istorie. El este unul dintre acei putini romani care au avut curajul sa infrunte regimul criminal al lui Ceausescu. Viata acestui om este povestea unui cosmar.
Prin 1968, Vasile Paraschiv lucra ca electromecanic la Combinatul Petrochimic Brazi. Intr-o mare sedinta, s-a ridicat in picioare si a anuntat ca isi da demisia din partid. "Acest partid nu respecta Constitutia si legile tarii. Acest partid guverneaza doar dupa legea bunului plac". Au fost vorbele care au declansat calvarul. Reactia Securitatii nu a venit insa imediat. Pesemne ca intre timp si-au pregatit o strategie, pentru anihilarea elementului destabilizator. In viziunea lor bolnava, Paraschiv se facea vinovat de infractiunea de propaganda impotriva oranduirii socialiste, conform articolului 166, aliniat 2, dintr-un Cod Penal inventat de un regim dement. Dar chiar si pentru un asemenea sistem represiv era destul de greu sa arunce in puscarie un om doar pentru o declaratie. Asa ca au apelat la acel model stalinist de succes prin care bolsevicii reuseau sa scape intr-un mod elegant de disidenti: folosirea psihiatriei ca arma de represiune. Pe 28 mai 1969, Vasile Paraschiv a fost internat cu forta la Spitalul de bolnavi neuro-psihic de la Urlati. In doar cateva ore, la ordinul Securitatii, medicul Cheresteregeanu i-a semnat si parafat sentinta: paranoia - psihoza delirant revendicativa sistematizata.Totusi, dupa cinci zile de greva foamei, a fost eliberat. A ramas cu un diagnostic inventat, care de-acum incolo avea sa-i pecetluiasca destinul.
In 1971, Vasile Paraschiv se gandeste sa infiinteze un sindicat al muncitorilor. Trimite pe adresa Comitetului Central al PCR si a Uniunii Generale a Sindicatelor din Romania o scrisoare care cuprinde 11 propuneri de primenire a miscarii sindicale. Ideea i-a venit prin luna martie, atunci cand l-a auzit pe Ceausescu vorbind despre "necesitatea ca PCR sa nu mai foloseasca sindicatele ca pe o curea de transmisie". Exact asa gandea si el, iar asta l-a incurajat sa puna pe hartie cele 11 puncte, care cuprindeau exact drepturile si libertatile pe care le au sindicatele astazi: dreptul muncitorilor de a-si alege singuri liderii, dreptul la greva, libertatea cuvantului, libertatea presei etc. Desigur, tot demersul lui a fost numai o iluzie pentru care avea sa plateasca scump. Ani de zile a fost anchetat, batut si amenintat. Si totusi, nu abandoneaza lupta. Mai tarziu, in 1976, trimite pe adresa Europei Libere o scrisoare prin care deplange suferinta din inchisori a disidentilor. Vigilenta, Securitatea reuseste sa intercepteze scrisoarea, si Vasile Paraschiv este ridicat de acasa de cinci ofiteri si internat din nou la un spital de psihiatrie, pe baza aceluiasi diagnostic, nascocit in urma cu sapte ani. Dupa cateva zile e trimis acasa, iar directorul spitalului face greseala sa-i dea un plic pentru a-l duce chiar el la sediul Securitatii. Pe drum, Paraschiv il deschide si descopera un act pe care scria "Foaie de observatie a pacientului". Insa in loc de observatii medicale, pacientul citeste o insiruire de adnotari, care n-aveau nici o legatura cu psihiatria, ci doar cu propaganda bolnavului impotriva oranduirii socialiste. Paraschiv intelege clar faptul ca a intrat intr-o lupta din care nu mai poate iesi decat apeland la ajutorul Occidentului.Drept urmare, a inceput sa puna pe hartie tot ce i s-a intamplat. Nici de data asta insa n-a avut prea mult spor. Citez din dosarul de urmarire informativa: "La perchezitia domiciliara, din data de 12.11.1976, au fost gasite un numar de sapte scrisori, cu acelasi continut dusmanos, ce urmau sa fie expediate posturilor de radio Europa Libera si Vocea Americii, precum si o serie de materiale si adnotari din comunicatele acestor posturi. Fiind cercetat cu privire la faptele ce i se imputa, invinuitul Paraschiv Vasile a declarat ca scrisorile ce le-a conceput si redactat, precum si scrisoarea expediata, sunt ideile sale, pe care le considera ca fiind juste, nefiind de acord cu politica statului nostru, fapt dovedit si prin aceea ca in anul 1969 a cerut sa fie scos din partid". Viata lui, asadar, se complica pe zi ce trece. La fel si diagnosticul din dosar: "Are un comportament anxios delirant, delir persecutie, disfunctie a instinctului de conservare (psihogenetica). Treptat, din 1969, dezvolta o stare depresiv reactiva. Scrie o serie de plangeri iresponsabile fata de autoritatile noastre. Comportament antisocial". De fapt, acesta era verdictul aplicat in majoritatea cazurilor, atunci cand psihiatria devenea o arma de represiune. Acelasi diagnostic era valabil pentru toti. Fiindca, nu-i asa, orice gest de nesupunere in fata Partidului era dovada unui comportament antisocial.
A auzit de Paul Goma la Europa Libera. Era vorba de o scrisoare pe care scriitorul o trimisese la Conferinta post-Helsinki. Ascultand continutul scrisorii, a simtit o mare bucurie. Mai era cineva, si inca cineva cu nume greu, care gandea ca el. Hotarat lucru, trebuie sa-l cunoasca. A gasit numarul in cartea de telefoane. A sunat. I-a raspuns o femeie. Era sotia lui Paul Goma. Telefonul insa avea probleme. Se intrerupea la fiecare cinci secunde. Usor de ghicit motivul. Toate convorbirile scriitorului erau interceptate si inregistrate. Paraschiv a sunat de vreo trei ori. La primul apel a aflat strada. La al doilea, blocul. Apoi apartamentul. S-a urcat in tren si a pornit spre Bucuresti. L-a sunat iar pe Goma de jos, din strada, si si-au dat intalnire in oras. Au facut cunostinta, au schimbat cateva vorbe si au ramas prieteni. A doua vizita n-a fost la fel de placuta. Chiar la intrarea in blocul lui Paul Goma, a fost saltat de un colonel (Bica) si un capitan (Badea). L-au dus la Militia Capitalei. I-au cerut sa scoata tot ce avea in geanta. A refuzat, cerand la randu-i sa se faca un proces verbal de perchezitie.Greu de suportat atata tupeu. Colonelul Bica l-a luat la pumni. Apoi l-au urcat in masina si l-au dus la sediul Securitatii din Ploiesti. A urmat acelasi tratament. Pana la urma, l-au culcat cu spatele pe un birou si-au inceput sa-l scotoceasca prin geanta si-n buzunare. Sperau sa gaseasca documente, scrisori. N-au gasit insa nimic. "De ce te-ai opus daca n-aveai nimic de ascuns?", l-au intrebat. "Asa, din principiu, pentru ca nu e legal", a raspuns el. "Iti aratam noi principiu!". Principiul devenise deja o rutina: l-au internat din nou intr-un ospiciu, de data asta la Sapoca, judetul Buzau. Aici, Paraschiv a avut deosebitul prilej sa faca cunostinta cu un anume doctor, Anton Nicolau, directorul spitalului, doctor pe care avea sa-l revada mult mai tarziu, aproape de zilele noastre, cocotat la tribuna Parlamentului. Ajuns la Sapoca, a fost repartizat la Sectia 2, de bolnavi cronic. Mai pe sleau, la izolare sau la periculosi. Pentru el, zilele astea sunt cele mai negre amintiri. Nici in cele mai cumplite cosmaruri nu vezi asemenea chipuri, nu asisti la asemenea scene. Aici a fost primul spital in care a fost fortat, de acelasi doctor Nicolau, sa inghita pastile. Cu siguranta, efectul lor ar fi fost cel dorit: sa faca din el o leguma. Pacientul a banuit asta si a cerut o audienta la director, adica la Nicolau. L-a implorat sa nu-i mai dea tratament, pentru ca nu are nevoie. "Eu sunt aici din alte motive", i-a explicat el. "Va rog, nu-mi mai dati pastile." Dar, ca si cum ar fi cerut sa-i dea luna de pe cer, viitorul parlamentar al Romaniei post-comuniste i-a raspuns sec: "Asta nu se poate!" Nu mai era, asadar, decat o solutie. Sa ascunda pastilele sub limba si-apoi sa le scuipe. Apoi, dupa vreo doua saptamani, a fost eliberat, mizandu-se pesemne pe faptul ca tratamentul asta si-a facut efectul, atrofiindu-i orice simt si pofta de a se mai revolta. N-a fost sa fie. Lupta lui Vasile Paraschiv cu regimul a continuat. In 1978, la cererea sa, a primit pasaport si aprobare sa plece din tara. Sperau sa scape de el definitiv. A ajuns la Paris, unde a dat doua conferinte de presa. Subiectul? Abuzurile psihiatriei din Romania. In tara, Securitatea era in alerta maxima. Mai mult, Paraschiv cere, tot la Paris, sa fie examinat medical, de catre un grup de specialisti in psihiatrie. Rezultatul a fost cel asteptat: diagnosticul pus de medicii din Romania nu se confirma sub nici o forma. Dupa toate astea, i se ofera azil politic, insa el prefera sa se intoarca in tara. Acum insa, chiar daca era permanent supravegheat, Securitatea avea sa-l lase o vreme in pace. Devenise un caz cunoscut in tot Occidentul.
Pe 8 martie 1979, la presiunea Organizatiei Internationale a Muncii, Vasile Paraschiv reuseste sa infiinteze in Romania Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii. Din acest moment, Securitatea se regrupeaza si represiunea incepe din nou. Pe 28 martie 1979, e arestat si dus intr-o padure de langa Ploiesti. Aici, timp de aproape o ora, e batut crancen. Apoi, ani de zile, e tarat iar prin spitale si prin beciurile Securitatii, unde este supus la adevarate torturi. Prin 1988, printr-o recomandare scrisa de un medic psihiatru catre U.M. 0911 Ploiesti, se solicita, pe baza aceluiasi diagnostic aberant, internarea "bolnavului Paraschiv Vasile in Spitalul de bolnavi neuro-psihic de la Calinesti". Adica, intr-un loc pe care toata lumea il numea Iadul pe pamant. De-acolo, nimeni nu mai iesea niciodata. Cu alte cuvinte, prin semnatura unui medic, Vasile Paraschiv ar fi fost condamnat pe viata in acest infern. Nici astazi nu stie cum a scapat din povestea asta. Isi mai aduce aminte ca in 1989 s-a petrecut ultimul act al acestui calvar pe care il traia de 20 de ani. L-au saltat iar de pe strada si l-au dus in beciul Securitatii. L-au culcat pe o banca, l-au legat cu catuse si l-au batut in cap cu saculeti de nisip. Noaptea il lasau sa doarma, iar dimineata o luau de la capat. A fost din nou internat la spitalul de la Voila si tinut zile in sir sub supraveghere. Ziua de 22 decembrie 1989 a fost pentru el momentul trezirii dintr-un cosmar, care parea nesfarsit. A sperat atunci ca toti cei care i-au chinuit viata in halul asta vor plati. Au trecut insa anii si a vazut cum tortionarii lui prospera si sunt promovati. Cum traiesc linistiti, cu familia lor, in case din ce in ce mai aratoase. O vreme, atunci cand il mai vedeau pe strada pe bietul Vasile Paraschiv, treceau iute pe celalalt trotuar. Astazi, nu se mai sinchisesc nici macar pentru atat.

ROMEO VLADESCU - o bataie sora cu moartea

In 1979, Romeo Vladescu avea 46 de ani si era diriginte de santier la Intreprinderea de Retele Electrice din Ploiesti. Avea un salariu bun, o casa, o familie, doi copii, o Dacia 1300, adica tot ce-i trebuia omului in acele vremuri ca sa-i amorteasca simtul unei realitati crancene, pe care dictatura ceausista o pogorase peste neam.Si totusi, Romeo Vladescu era un supravietuitor, mintea lui era limpede, vedea si simtea toate atrocitatile acelui sistem. Avea insa si gura cam sloboda. Cand se punea pe infierat oranduirea socialista, nimeni nu-l mai putea opri. Nici macar temuta Securitate. Vorbea mult in sedinte, vorbea pe strada, in autobuz, la cozi, prin magazine, vorbea tot timpul, acolo unde se simtea umilit, injosit, lovit in demnitatea lui de om cuminte. Era, totusi, un revoltat obscur, n-avea reputatia unui disident, nu se vorbea despre el la posturi straine, nu-l cunostea Occidentul. Iar asta il facea vulnerabil. Fara sa stie ori sa-i pese, el se expunea zi de zi la un risc urias. Avea sa afle acest adevar intr-o zi de martie a anului 1979. Spre seara, se intampla un lucru ciudat: afara deja se innoptase si el nu ajunsese acasa. "Eram in sufragerie, la televizor", isi aminteste Simona, fiica lui. "Era miercuri seara, si miercurea era singura zi in care puteai vedea un film la telecinemateca. Pe la ora opt a aparut si el. De cum a intrat in casa, am simtit ca ceva nu e in ordine cu el. Se comporta bizar, nu vorbea, nu voia sa manance nimic. A stat cinci minute in fata televizorului, dupa care s-a dus la culcare. N-am dat prea mare importanta, am crezut ca e intr-o pasa proasta, desi nu prea i se intampla asta". A doua zi, barbatul nu s-a mai putut scula din pat. Era total absent, vorbea impiedicat, raspundea greu la intrebari, avea reactii intarziate. "Parca era lovit cu leuca. L-am intrebat ce s-a intamplat si el repeta intruna: "Le-am zis, da, ma, hai, da!". Doar atat spunea. M-am dus la cuier si am vazut ca pardesiul lui era plin de noroi. L-am intrebat din nou ce s-a intamplat, daca a cazut sau l-a batut cineva. Raspunsul lui era acelasi: "Da, ma, hai, da!". Atunci mi-am adus aminte ca ne povestise cu cateva zile in urma ca cineva il urmareste mereu cand se intoarce seara, acasa. Atunci n-am dat importanta, insa de data asta povestea asta m-a pus pe ganduri". In acea zi, Romeo, nu s-a putut ridica din pat. Spre seara, a venit la usa un vecin. Voia sa stie cum se simte. El il adusese acasa cu o seara inainte. L-a gasit zacand intr-un santier de langa bloc. "L-a batut cineva, am auzit cum il lovea si striga la dansul, sa-si tina gura, sa nu mai zica d-astea, cu partidul si Ceausescu, ca altfel o sa-l omoare". Vorbele astea au venit ca un fulger in casa familiei Vladescu. A doua zi, l-au dus la spital, la sectia de psihiatrie. Asteptau pe coridor, iar el a inceput sa se vaite de dureri cumplite de cap. Sotia a incercat sa-l maseze putin, dar in momentul ala, barbatul a scos un urlet care a ingrozit tot spitalul.Doctorul a iesit imediat din cabinet. Dupa ce-a aflat ce se intamplase, i-a trimis urgent la radiografie. Dupa cateva minute, soc total: fractura craniana. "Adica exact asa cum e un pepene pe care-l scapi pe asfalt", povesteste Simona. "Din momentul ala, tata n-a mai fost om". Apoi, toata lumea voia sa stie ce se intamplase. El nu-si amintea nimic. Medicul insa si-a exprimat o banuiala: ca ar fi fost batut. Si nu oricum, ci cu dibacie. Cu saci imbibati cu apa sau ceva asemanator. Adica cu ceva care nu lasa urme la suprafata. De-acolo, au plecat urgent la Spitalul Judetean, la doctorul Zaharia. I s-a facut punctie, i-au scos lichid cefalo-rahidian, micsorandu-i astfel presiunea intracraniana care ii provoca dureri insuportabile. Apoi, usor, usor, si-a mai revenit. A inceput sa vorbeasca mai clar, sa-si recapete parca puterea. L-au intrebat din nou ce s-a intamplat. Inutil. Nu-si amintea decat ca doi insi il bateau rau si ca el le tot repeta: "Da, ma, hai, da!". Cine erau oamenii aia, cum aratau, ce voiau de la el, nu stia. Momentele alea erau o gaura neagra in memoria lui. Dupa vreo doua saptamani de internare, s-a intors la lucru, si totul parea sa revina la normal. Totusi, ceva se schimbase la el. Era tot timpul irascibil si agitat. Dupa vreo trei luni, a inceput iar calvarul. Crize de epilepsie, dureri ingrozitoare, internari repetate, analize peste analize. In cele din urma, s-a constatat ca are o leziune pe creier, ca o zona macerata, care in ultimul timp evoluase. Iar asta nu se putea produce decat in urma unor lovituri puternice. Dupa un examen RMN, a fost dat diagnosticul: chist arahnoidian. Trebuia urgent operat, iar pentru asta era obligatorie semnatura sotiei. "Orice s-ar intampla, tu sa ai grija de copii. Sunt sigur ca asta mi se trage de la nemernicii astia din Securitate. M-au amenintat de cateva ori inainte. Am criticat partidul si conditiile de viata intr-o sedinta, chiar in ziua aia. Sunt sigur ca de-aici mi se trage". Au fost ultimele lui vorbe, inainte de operatie. Totul a durat aproape cinci ore. Pentru Simona, orele astea au fost ani. E amintirea ei cea mai grea. Intr-un tarziu, doctorul Arsene le-a dat, mai intai, vestea buna: operatia reusise cu pacientul in viata. Apoi, a venit si cea rea. "Incepand de astazi, va fi un chin pentru intreaga familie. Toti cei din jur ii vor fi cei mai mari dusmani. Asa arata simptomele bolii. Va trebui sa-i suportati toate sicanele si crizele". Si, intr-adevar, din ziua aceea, destinul familiei Vladescu s-a schimbat total.
"Dupa ce l-am externat, s-a pensionat pe caz de boala", povesteste Simona. "Asa a inceput acasa cosmarul. Zi de zi certuri, cu mama, cu vecinii, reclama peste tot orice fleac se intampla prin bloc. In acelasi timp, au continuat si crizele de epilepsie. Ce sa mai zic, era teroare. Erau nopti in care mama nu mai suporta si pleca sa doarma la cabinet, unde lucra. Pana la urma, s-a imbolnavit si ea, a fost de cateva ori internata la Spitalul Schuler, la psihiatrie.Sa nu credeti ca-mi acuz cumva tatal povestind toate astea. Stiu bine, asa cum stiam si atunci, ca totul se tragea de la boala lui". In 1984, sotia lui hotaraste sa divorteze. Traiul alaturi de el devenise insuportabil. Si totusi, il vizita permanent, avea grija de el. In 1990, Romeo Vladescu a paralizat. Nu-si mai putea misca mainile si picioarele. A fost internat la Spitalul 9 si operat pe coloana cervicala. A urmat apoi un tratament de recuperare si si-a revenit partial. Ani de zile a trait singur. Fiica lui, Simona, desi era acum la casa ei, il vizita zilnic si-l ingrijea. Pe 24 ianuarie 2003, Romeo Vladescu s-a dus la medicul de familie sa ia o reteta compensata. Doctorul n-a vrut sa-i dea. Chestia asta l-a enervat peste masura. Dupa vreo ora, i-a venit rau si a cazut lat pe strada. Accident vascular. Intr-un limbaj popular, creierul lui se degradase in ultimul hal. Si asta a inceput de-atunci, de cand l-au batut. Doctorii au zis ca n-o sa mai poata vorbi niciodata. Si au avut dreptate. Dupa inca vreo doi ani de chin, Simona ia o hotarare grea: sa-l interneze intr-un azil. Stia ca hotararea asta va face multe valuri printre rude sau prieteni. Era insa singura solutie. A gasit un azil de lux, aproape de oras. Stie sigur ca acolo e ingrijit mai bine decat acasa. Il viziteaza in fiecare duminica. De fiecare data, el plange. Apoi ramane cu privirea pierduta. Ea ii da sa manance, ca unui copil. El mesteca incet, fara vlaga, cu-aceeasi privire ratacita. La despartire, il ajuta sa se intoarca in salon. Ea il saruta, iar el ramane cu-aceeasi privire in gol. Nu demult, Simona a aflat de la cineva cu functie mare ca, intr-adevar, tatal ei a fost victima unei agresiuni din partea Securitatii. Toate urmele s-au sters insa chiar de atunci. Asa ca orice tentativa de a afla acum adevarul ar fi total inutila. Povestea lui Romeo, ca si povestea lui Vasile Paraschiv, seamana izbitor cu povestea noastra, a tuturor. Un popor cu destinul mutilat timp de 45 de ani, fara putinta de impotrivire. Si cu majoritatea vinovatilor disparuti. Sunt povesti pe care le-am iertat de mult, dar pe care, din pacate, incepem sa le si uitam.

Foto: AGERPRES (3), MEDIAFAX (3)