Craciun in Ardeal

Iernile in orasul din sud-vestul tarii in care locuiam erau cu zapada multa.

Inainte de a ma duce la culcare, imi lipeam nasul de geam si simteam raceala fulgilor mari si fosforescenti. Dimineata, cand ma trezeam, toata curtea noastra era acoperita de-o blana alba, polara, iar cand se lumina de ziua, bunica facea o partie de la usa pana la poarta de la intrare, ca sa putem iesi. Imi placea aerul taios si curat si n-as fi recunoscut niciodata cand eram pe sanie ca am inghetat. Seara, masinile, oricum putine pe vremea aceea, dispareau din peisaj si tata ma scotea cu sania pe soseaua din fata casei. Rotocoalele de lumina de la stalpii de iluminat si fulgii bezmetici ne invaluiau pe amandoi si, dintr-o data, sania nu mai aluneca pe zapada trasa de tata in goana, ci zbura cu noi pe deasupra lumii.
Nu mai stiu daca aveam 5 sau 6 ani, dar cu siguranta nu mersesem inca la scoala. In iarna aceea, zapada se lasa asteptata, asa ca bunica a zis ca sunt suficient de mare incat sa putem merge de Craciun in Ardeal, la matusile mele. De cand ma stiam, imi tot povestise de minunatiile de colinde care se aud in ajun in satul de pe malul Tarnavei, de painea mare cat o roata de car care se rumeneste cu o zi inainte, de laptele de bivolita cu smantana groasa cat un lat de palma, de placintele care ti se topesc in gura, pentru ca se fac cu un varf de cutit de untura de porc... Ne-am impachetat lucrurile, ne-am imbracat gros, eu cu o salopeta verde de ski, ea cu paltonul de stofa de care era foarte mandra si pe care si-l luase de curand, de la croitor, si ne-am urcat in tren. Trebuia sa schimbam trenul in trei gari diferite si sa prindem legaturile, iar pe gerul care se lasase, nu era chiar o placere. Dar aventura in care porniseram ne incalzea pe amandoua. Si, pe bancile din salile de asteptare, radeam in hohote din te miri ce.
Chiar daca traise o viata in Oltenia, bunica ramasese o ardeleanca adevarata. Iarna, obrajii i se faceau rosii, aveau o culoare pe care nici un fard din lume nu reuseste s-o imite. La vorba era repezita, deprinsese cumva spiritul locului in care venise inca din adolescenta. Cu toate astea, prin oricate trecuse, sufletul ii ramasese ca un cozonac ardelenesc pufos, din care, daca te iubea, te puteai infrupta dupa pofta inimii. Evident, ma rasfata peste masura.
Dupa un drum lung, care mi s-a parut ca a durat o saptamana, ne-am dat jos in halta inzapezita. Picioarele nu ni le mai simteam si parea ca ajunseseram la capatul pamantului, dar bunica zambea si parca intinerise. Am luat-o pe cararea ingusta, pe langa casele aliniate frumos, ale caror obloane de lemn ramasesera trase. Din cand in cand, cate un barbat cu caciula neagra de blana ne iesea in cale si bunica il saluta, il intreba de sanatate si ma arata si pe mine, ca pe averea cea mai de pret pe care o avea la indemana.
Casa unchilor mei ne astepta cu multe mirosuri, care mai de care mai ispititoare. Parca nu o femeie trebaluia acolo, ci o armata intreaga de spiriduse. Pe cele patru ochiuri ale aragazului sfaraiau oale, in cuptorul de pamant de afara se coceau dulciuri. Postul nu se terminase, mai erau o zi si o noapte. Am mancat o tocana de cartofi cu muraturi si cu paine calda, scoasa dintr-un servet alb, de bumbac.
Oboseala ma ajunsese, asa ca m-au infofolit in paturi si cojoace si m-am culcat in patul din bucatarie. Nu voiam sa ma despart de bunica si sa raman singura intr-o casa straina, ale carei zgomote nu le cunosteam inca. Printre mirosuri calde si voci de oameni necunoscuti, care intrau sau ieseau pe usa, am dormit cel mai dulce somn din cate-mi aduc aminte. Asteptam cu infrigurare Craciunul.
Seara de Ajun a fost lunga. Colindatorii au venit in ture. Intai barbatii, apoi feciorii si la sfarsit copiii. Cantau dumnezeieste si mi se zbarlea pielea de fiecare data cind vocile lor se ridicau deasupra acoperisului. Inainte de a intra in tinda, isi scuturau de cateva ori bocancii. Pana si zgomotele alea cu urme de zapada, care sareau in toate partile, mi se pareau melodioase.
Unchiul Victor ma luase in brate sa-i vad mai bine pe colindatori si ii zicea bunica-mii sa ma imbrace: "Fata asta tremura, Olivie!". Dar nu de frig tremuram, ci de emotie. Am jurat ca o sa invat si eu cantecele de Craciun, si in anii urmatori, o sa ma alatur grupului de colindatori. Pana atunci, insa, n-aveam decat sa-i privesc hipnotizata pe cei care vesteau pe mai multe voci nasterea lui Iisus.
Cred ca a fost singurul an in care nu mi-a pasat de cadouri. O aveam pe bunica, pe unchii mei draguti, un brad imens, in camera de la drum, in care dormeam, si o gramada de bunatati care trebuiau gustate. Ca sa nu mai vorbesc de aventura de a merge in sura mare, unde traiau multumiti un bivol, o bivolita si puiul lor, proaspat nascut. Mirosul acela de fan uscat, amestecat cu aburii de la laptele gras, proaspat muls, narile fosnitoare ale animalelor, care stiau singure in fata carei porti sa se opreasca seara, si cozile lor mereu in miscare nu le-am uitat nici azi.
Eram un copil cam mofturos, dar in zilele acelea ma dadusem pe brazda. Era suficient sa intru in camara si tusa Nita sa ridice capacul garnitei burdusite cu bucati de carnati si muschiulet de porc, ca-mi si ploua in gura. Painea facuta de ea, cu coaja tare, razuita bine cu cutitul, sa nu ramana nici un pic de arsura, cred si azi ca e cea mai buna din lume. De atunci, o tot caut prin targuri si, uneori, mi se pare ca am gasit-o, si-mi vine sa sar in sus de bucurie. Apoi, descopar ca ii lipseste ceva.
In dimineata aceea de Craciun, ne-am imbracat cu hainele cele mai frumoase si am mers la biserica de pe deal. Femei de toate varstele, cu broboade negre si pieptare de cojoc brodate de mana, isi faceau cruce in acelasi timp. Tot asa le erau si glasurile, iar biserica mica, cocotata deasupra satului, se incalzise de la rasuflarile noastre. Dupa slujba am urcat si pana la mormantul strabunicii Reghina, strajuit de o piatra ovala si simpla, cum nu mai vazusem pana atunci in nici un cimitir.
M-am tinut de cuvant si in anii urmatori am mers si eu la colindat si o vedeam pe bunica cum isi stergea lacrimile pe furis, cand ajungeam la casa unchilor mei. Sunt sigura ca i se parea ca sunt cea mai draguta fetita din grup.
Mi-ar placea sa-i pot intreba pe ceilalti protagonisti ai Craciunului de atunci daca lucrurile s-au petrecut intocmai cum imi amintesc eu. Si, mai ales, daca a fost ceva cu totul iesit din comun, sau doar mintea mea de copil de la oras a presarat peste zilele petrecute departe de casa o cantitate impresionanta de pulbere de aur.
Din pacate, si bunica, si unchii mei s-au prapadit si, in satul acela din Ardeal, n-am mai ajuns de 20 de ani. Asta nu inseamna ca nu-l visez uneori sau ca nu-mi promit ca, intr-o zi, o sa trag o fuga pana acolo. Mi-as dori enorm sa-l gasesc neschimbat. Si sa-i pot spune fetitei imbracate in pijamaua cu ratuste portocalii, care se uita pe ulita inzapezita dupa colindatori, ca nelinistea si emotia ei fac din Craciunul acela, petrecut intr-un mic sat dosit din Ardeal, cea mai minunata sarbatoare de iarna pe care o va trai.
ANA MARIA SANDU

* Ana Maria Sandu este autoarea romanului "Omoara-ma!", aparut recent la editura "Polirom".