Va scriu pentru ca am citit in revista dumneavoastra multe alte marturisiri ale unor oameni care au indraznit sa-si deschida sufletul in "Formula AS". Si pentru ca sper ca povestea mea sa le fie si altora de folos. Se spune ca sfaturile nu folosesc la nimic, ca trebuie sa dam fiecare cu capul de grinda de sus, totusi, exista imprejurari in care experienta altora ne poate fi de folos. Si mai e ceva: am peste 50 de ani si sunt la varsta la care oamenii se gandesc sa-i invete pe altii ceea ce n-au putut ei deslusi ca lumea. Am trecut de jumatatea vietii si pot sa spun ca nu ma uit inapoi cu manie, cum e titlul acelui film celebru, ci cu duiosie.
Tablou de familie
M-am nascut intr-un oras de munte, in familia unui profesor indragostit de drumetii montane. Dragostea aceasta ni s-a transmis fara greutate si mie si fratelui meu. La fiecare sfarsit de saptamana plecam, impreuna cu prietenii si cu cativa colegi de scoala, pe traseele din jurul orasului, pentru a ajunge, sambata seara, la una dintre cabanele din apropiere. Invatam la liceul german si in grupul nostru de prieteni erau si copiii unui profesor din scoala, un baiat, Klaus, si o fata, Helga. Erau cei mai apropiati prieteni ai mei. Parca nu ne ajungea niciodata vremea sa povestim cate aveam de povestit. Povestile noastre izvorau una din alta si nu ne saturam sa ne intalnim. Am crescut, am terminat liceul, si cand a fost sa dam admitere la facultate, ne-am hotarat pentru acelasi oras universitar, pentru a ramane tot impreuna. Klaus era bun matematician, asa ca s-a orientat spre Politehnica, iar eu am ramas fidela limbilor straine, optand pentru Filologie. Ne-am casatorit in ultimul an de facultate. Acest lucru a venit oarecum firesc, prea ne stiam de copii, prea ne-am inteles bine, prea eram de multa vreme impreuna. Intr-un fel, nici macar nu intrevedeam o alta turnura mai buna a vietilor noastre. Am avut doi copii, i-am crescut si viata noastra de familie a fost aceea a unui cuplu mic burghez dintr-un orasel de provincie: aveam servicii bune, aveam o gospodarie frumoasa, in care ii adusesem si pe parintii mei, plecam pe munte ori de cate ori puteam cu prietenii nostri.
Gara de Nord
Iata-ma, asadar, in pragul unei hotarari capitale. Stiam ca daca ma voi duce, nu am sa-mi mai vad parintii niciodata, era inainte de '89, si asa ceva era imposibil pe atunci. Ei erau in acel moment dependenti de mine. Si-mi dadeam seama ca plecarea mea i-ar fi condamnat nu numai la singuratate, ci chiar la o disparitie mai inainte de vreme. Oricat de mult imi doream sa fiu langa barbatul meu si langa copii, nu am fost capabila sa iau hotararea de a pleca. Eram cu putin inaintea pensionarii si nesiguranta vietii de dincolo de granite, incertitudinile legate de soarta parintilor mei, pe care i-as fi abandonat, teama de un oarecare esec m-au facut sa nu fiu capabila de a lua o hotarare inteleapta. Cei care au trait in acei ani poate ca ma inteleg. Acum, privind in urma, judecand la rece, cum se spune, ca si cum n-ar fi vorba de viata mea, cred ca dincolo de temerile pe care vi le-am spus deja, a mai fost si altceva la mijloc, altceva ce m-a impiedicat sa iau o hotarare in sensul reintregirii familiei.
Nu as vrea sa ma judecati gresit pentru ceea ce urmeaza sa va spun. Am fost o femeie serioasa si m-am dedicat familiei, am dus greul cresterii copiilor, caci barbatul meu era mereu ocupat cu serviciul si cercetarile lui, am trait cu grija aprovizionarii si a supravietuirii in limitele decentei, in anii aceia grei, m-am dedicat ingrijirii unor parinti batrani si neputinciosi. Si asta, pentru ca n-as fi putut altfel, pentru ca mi s-ar fi parut nedrept sa-i parasesc pentru a fi eu fericita. Concluzia este ca am trait intre durerea de a fi despartita de copiii si barbatul meu si neputinta de a-mi abandona parintii. Acest lucru m-a obosit atat de mult, incat nu-mi mai doream altceva nimic decat sa ma duc la serviciu, sa vin acasa, sa le dau medicamente batranilor si apoi sa dorm. Sa dorm ca sa uit, sa dorm ca sa nu fiu silita sa iau hotarari grele. Unii vor zice ca a fost vorba de lasitate. Eu va spun doar ca a fost oboseala de a trai chinuit si ingrijorat la maximum, in fiecare clipa. Am ales varianta cea mai comoda pentru acel moment. Am ales sa inchid in mine dorul si dragostea pentru copii si pentru barbatul meu si sa raman in tara.
Cand s-a casatorit fiica mea, am primit de la ei invitatie si acte ca sa-mi pot face pasaport si sa plec si eu la nunta. Trecusera deja ani buni de cand nu ne mai vazusem. Mi-am facut pasaportul si m-am trezit in Gara de Nord, cu un mic bagaj, asteptand formarea trenului care sa ma scoata din tara si sa ma duca la cei dragi. Stateam pe o banca, cu bagajul langa mine, si ma gandeam ca sunt in fata unei calatorii care avea sa ma zapaceasca. Ma obisnuisem, oarecum, cu absenta lor, si mi-era teama ca ceea ce am sa vad si sa traiesc acolo langa ei, in cele cateva saptamani petrecute impreuna, avea sa-mi tulbure dupa aceea cu totul viata. Am sa va spun doar ca ma simteam ca in fata celui mai greu examen al meu si ca, pana la urma, am ales sa raman pe banca si dupa ce trenul a tras la peron si am ales sa nu ma urc in vagon si sa nu ma grabesc atunci cand pana la plecarea lui au fost anuntate numai cinci minute. Am ramas pe peron si am privit in urma trenului care urma sa ma duca spre o alta viata.
Florile de pe birou
In perioada care a urmat, am trait cele mai grele zile de dupa plecarea copiilor. Starea de vinovatie ca nu m-am dus nici macar la nunta era dublata de aceea de neputinta de a ma rupe cu totul de trecut. Eram debusolata si dezorientata. Ma simteam mai singura ca niciodata si mai neajutorata. Au aparut si unele probleme de sanatate si nu mai aveam nici o speranta pentru viitor. Dar cand ma simteam mai tare ajunsa la capatul puterilor, s-a intamplat ca Dumnezeu sa-mi deschida in fata o fereastra prin care sa vad si cerul senin.
Cerul senin
Va repet un lucru pe care l-am spus mai devreme: nu sunt si n-am fost o femeie usuratica, n-am trait de dragul unor experiente epidermale. Viata mea a fost dusa in sensul bunei cuviinte, al decentei. Pot sa explic indragostirea aceasta tarzie punand la socoteala si faptul ca eram intr-o perioada de deruta a vietii mele.
Darul acela a venit prea tarziu, in ciuda bucuriilor pe care mi le-a adus. N-am fost capabila sa ma abandonez cu totul lor, dar am ramas sa port in suflet, cat voi trai, amintirea unei iubiri care n-a tinut cont de ani, de oprelisti, de prejudecati. Dar daca eu n-am fost capabila si n-am avut puterea sa duc la capat o asemenea relatie, dati-mi voie sa va dau un sfat: daca simtiti vreodata ca ceea ce vi se intampla este unic si-adevarat, ca ceea ce traiti alaturi de un om vine dintr-o perfecta armonie si comunicare, ramaneti alaturi de el. Este foarte posibil ca atunci cand vi se va deschide o alta fereastra a vietii cerul sa nu mai fie senin, ci acoperit de nori.
LIVIA
04.10.2010, 17:09Arina Avram
Nu te supara .... o femeie slaba! Nu vreau sa te judec pentru ca nu am fost in locul tau. Stima de sine este foarte scazuta la tine... Cati ani ai acum? Macar acum esti langa copiii tai? Pe mine ma revolta genul acesta de povesti, expectativa... Viata este o provocare. Frumusetea este ca trebuie sa-i raspunzi!
Numai bine....
07.10.2010, 23:17Rotaru Dia
Povestea nu e atat de simpla pe cum pare.
Unde era familia cand te zbateai singura cu parintii in tara? A pus umarul, sau doar te-a lasat ca intotdeauna sa te zbati singura casa faci ce trebuie?
Au veni dupa tine dupa ce au plecat parintii, sau le-a pasat de ce simti si ce probleme ai? Hmmm...nu sut sigura.
Cred ca esti o femeie puternica care a luat deciziile potrivite si care e capabila de mult sacrificiu.
Faptul ca ai facut-o in tacere si ca ai fost poate dezamagita de lipsa de ajutor si intelegere le-a dat unora impresia ca nu ai dreptul la decizii.
Cred ca ai facut ceea ce e corect, si mai cred ca ai dreptul la multa fericire. Daca mai ai portita descisa si daca crezi ca merita eu zic sa reinozi firele si sa-ti ceri dreptul la fericire. Niciodata nu e prea tarziu.
Dia
08.10.2010, 00:26Mihaela Datcu
Sincer..Imi pare rau pentru tine..Nu mila! Parere de rau ca nu ai inteles niciodata un lucru foarte simplu: nu poti sa traiesti cu frica o viata intreaga.Trist, dar tie ti-a fost teama sa-ti traiesti propria viata.Dumnezeu ti-a dat un dar nemaipomenit iar tu l-ai refuzat, pe motiv ca ti-e frica sa-l deschizi..
iti doresc ..sa inveti sa te iubesti mai mult
Mihaela
09.10.2010, 01:53Carmen Topa
Nu stiu daca veti citi comentariul meu. Indraznesc sa ma pronunt doar pentru a va ajuta sa gasiti raspuns intrebarilor si poate sa iesiti din echivocul in care va aflati.
Nu va judec. Nu am nici un drept. Doar va explic ce vad eu.
Nu cu duiosie trebuie sa va priviti trecutul ci cu luciditate si smerenie.
Nu din lasitate si nici din frica nu ati ales iubirea tarzie ce v-a intrat in viata.
Nu ati stiut sa daruiti iubire si ati fost pedepsita sa nu o traiti. V-ati pedepsit singura fara sa constientizati indepartand iubirea nouvenita si asta pentru ca in adancul sufletului dvs stiati ca nu meritati sa fiti iubita, sa fiti fericita.
V-ati declinat obligatiile de mama si sotie ascunzandu-va in spatele celor de fiica. V-ati distrus cuibul si ati aruncat iubirea de mama la gunoi. Cum sa va ingaduiti sa fiti fericita?
Un examen de constiinta va va arta calea.
Cat despre indemnul din final...ar trebui sa fie total altul. Eu am ales Corinteni 13:
"Dragostea este îndelung rÄÆ’bdÄÆ’toare, este plinÄÆ’ de bunÄÆ’tate: dragostea nu pizmuieÅŸte; dragostea nu se laudÄÆ’, nu se umflÄÆ’ de mândrie,
nu se poartÄÆ’ necuviincios, nu cautÄÆ’ folosul sÄÆ’u, nu se mânie, nu se gândeÅŸte la rÄÆ’u,
nu se bucurÄÆ’ de neleguire, ci se bucurÄÆ’ de adevÄÆ’r,
acopera totul, crede totul, nÄÆ’dÄÆ’jduieÅŸte totul, sufera totul.
Dragostea nu va pieri niciodatÄÆ’."
09.10.2010, 05:25Rodica Roman
In primul rand foarte frumos scris si felicitari pentru puterea de a-ti deschide sufletul...cat despre judecatile altora cui ii pasa?
Cine este atat de intelept sa judece ce este drept si ce nu?...
Totul este atat de personal si unic pentru fiecare dintre noi...
Iubirea si iertarea sunt vindecarea si continuarea povestii.
Rodica
12.10.2010, 10:13B Mino
Povestile de la aceasta rubrica sunt foarte frumoase am mereu impresia ca sunt scrise de una si aceeasi persoana, in acelasi stil simplu, romantic, si in plus foarte ''filolologic". De ce nu pot sa scap de impresia ca e pura literatura, fictiune si cumva ca vin din imaginatia cuiva si nu din realitate? Poate totusi gresesc...
12.10.2010, 12:12Calistru George
Draga Livia.
In viata asta, greselile se platesc foarte scump.
Romania numai ne ofera nici macar putin de atunci inainte de '89.
Nu, nu am sa regret cind mi se va oferi sansa sa plec in strainatate. Amintirile sunt amagitoare.
Ai platit scump pentru greselile facute, un adevar de care nu te poti ascunde.