"Iubite, nu mai suntem tineri"

Povesti de dragoste

Va scriu pentru ca am citit in revista dumneavoastra multe alte marturisiri ale unor oameni care au indraznit sa-si deschida sufletul in "Formula AS". Si pentru ca sper ca povestea mea sa le fie si altora de folos. Se spune ca sfaturile nu folosesc la nimic, ca trebuie sa dam fiecare cu capul de grinda de sus, totusi, exista imprejurari in care experienta altora ne poate fi de folos. Si mai e ceva: am peste 50 de ani si sunt la varsta la care oamenii se gandesc sa-i invete pe altii ceea ce n-au putut ei deslusi ca lumea. Am trecut de jumatatea vietii si pot sa spun ca nu ma uit inapoi cu manie, cum e titlul acelui film celebru, ci cu duiosie.

Tablou de familie

M-am nascut intr-un oras de munte, in familia unui profesor indragostit de drumetii montane. Dragostea aceasta ni s-a transmis fara greutate si mie si fratelui meu. La fiecare sfarsit de saptamana plecam, impreuna cu prietenii si cu cativa colegi de scoala, pe traseele din jurul orasului, pentru a ajunge, sambata seara, la una dintre cabanele din apropiere. Invatam la liceul german si in grupul nostru de prieteni erau si copiii unui profesor din scoala, un baiat, Klaus, si o fata, Helga. Erau cei mai apropiati prieteni ai mei. Parca nu ne ajungea niciodata vremea sa povestim cate aveam de povestit. Povestile noastre izvorau una din alta si nu ne saturam sa ne intalnim. Am crescut, am terminat liceul, si cand a fost sa dam admitere la facultate, ne-am hotarat pentru acelasi oras universitar, pentru a ramane tot impreuna. Klaus era bun matematician, asa ca s-a orientat spre Politehnica, iar eu am ramas fidela limbilor straine, optand pentru Filologie. Ne-am casatorit in ultimul an de facultate. Acest lucru a venit oarecum firesc, prea ne stiam de copii, prea ne-am inteles bine, prea eram de multa vreme impreuna. Intr-un fel, nici macar nu intrevedeam o alta turnura mai buna a vietilor noastre. Am avut doi copii, i-am crescut si viata noastra de familie a fost aceea a unui cuplu mic burghez dintr-un orasel de provincie: aveam servicii bune, aveam o gospodarie frumoasa, in care ii adusesem si pe parintii mei, plecam pe munte ori de cate ori puteam cu prietenii nostri.Intr-un cuvant, eram o familie implinita. Dar, la un moment dat, la serviciul sotului meu au aparut unele tensiuni legate de faptul ca, desi era un foarte bun si apreciat inginer, pentru ca avea o matusa plecata in strainatate, nu-i erau recunoscute meritele. Klaus era un om orgolios, bun profesionist, serios pana la sacrificiu. N-a suportat umilinta aceasta si, astfel, incetul cu incetul, i s-a strecurat in suflet gandul plecarii la rudele lui din Germania. Greutatile si oprelistile anilor saptezeci l-au inversunat si mai tare si a luat hotararea sa plecam definitiv din tara. Acesta a fost momentul in care pentru prima oara de cand ne cunosteam am avut pareri diferite. Vedeam ce se intampla in jurul nostru si-mi dadeam seama ca o plecare ar fi distrus cariera fratelui meu, ar fi adus multa neliniste parintilor nostri, care erau la o varsta destul de inaintata. Cu cat trecea vremea si presiunile lui Klaus erau mai insistente, cu atat mai mult imi dadeam seama ca nu voi putea pleca si ca nu voi putea parasi familia in care m-am nascut. Ca sa scurtez, pot sa va spun ca sotul meu a plecat pana la urma singur, iar eu am ramas in tara, cu parintii si copiii, sfasiata de neputinta de a lua o hotarare care sa impace si dragostea mea pentru el, dar si dorinta legitima de a avea grija de doi parinti batrani. Cum copiii erau liceeni deja, in momentul in care a trebuit sa se orienteze spre facultati, au hotarat sa plece la tatal lor, care ne chemase de altfel pe toti, in repetate randuri, la el. Ei au plecat, eu am ramas, devenind un fel de infirmiera permanenta pentru parintii bolnavi si batrani. Din visele de tinerete nu mai ramasese decat un album cu fotografii facute in drumetiile noastre, peste care aveam adunate un teanc de scrisori pline de chemari de la Klaus, barbatul meu, si de la copiii plecati departe. Langa ele simteam necrutatoare chemarea de a ma alatura lor cat mai grabnic.

Gara de Nord

Iata-ma, asadar, in pragul unei hotarari capitale. Stiam ca daca ma voi duce, nu am sa-mi mai vad parintii niciodata, era inainte de '89, si asa ceva era imposibil pe atunci. Ei erau in acel moment dependenti de mine. Si-mi dadeam seama ca plecarea mea i-ar fi condamnat nu numai la singuratate, ci chiar la o disparitie mai inainte de vreme. Oricat de mult imi doream sa fiu langa barbatul meu si langa copii, nu am fost capabila sa iau hotararea de a pleca. Eram cu putin inaintea pensionarii si nesiguranta vietii de dincolo de granite, incertitudinile legate de soarta parintilor mei, pe care i-as fi abandonat, teama de un oarecare esec m-au facut sa nu fiu capabila de a lua o hotarare inteleapta. Cei care au trait in acei ani poate ca ma inteleg. Acum, privind in urma, judecand la rece, cum se spune, ca si cum n-ar fi vorba de viata mea, cred ca dincolo de temerile pe care vi le-am spus deja, a mai fost si altceva la mijloc, altceva ce m-a impiedicat sa iau o hotarare in sensul reintregirii familiei.
Nu as vrea sa ma judecati gresit pentru ceea ce urmeaza sa va spun. Am fost o femeie serioasa si m-am dedicat familiei, am dus greul cresterii copiilor, caci barbatul meu era mereu ocupat cu serviciul si cercetarile lui, am trait cu grija aprovizionarii si a supravietuirii in limitele decentei, in anii aceia grei, m-am dedicat ingrijirii unor parinti batrani si neputinciosi. Si asta, pentru ca n-as fi putut altfel, pentru ca mi s-ar fi parut nedrept sa-i parasesc pentru a fi eu fericita. Concluzia este ca am trait intre durerea de a fi despartita de copiii si barbatul meu si neputinta de a-mi abandona parintii. Acest lucru m-a obosit atat de mult, incat nu-mi mai doream altceva nimic decat sa ma duc la serviciu, sa vin acasa, sa le dau medicamente batranilor si apoi sa dorm. Sa dorm ca sa uit, sa dorm ca sa nu fiu silita sa iau hotarari grele. Unii vor zice ca a fost vorba de lasitate. Eu va spun doar ca a fost oboseala de a trai chinuit si ingrijorat la maximum, in fiecare clipa. Am ales varianta cea mai comoda pentru acel moment. Am ales sa inchid in mine dorul si dragostea pentru copii si pentru barbatul meu si sa raman in tara.
Cand s-a casatorit fiica mea, am primit de la ei invitatie si acte ca sa-mi pot face pasaport si sa plec si eu la nunta. Trecusera deja ani buni de cand nu ne mai vazusem. Mi-am facut pasaportul si m-am trezit in Gara de Nord, cu un mic bagaj, asteptand formarea trenului care sa ma scoata din tara si sa ma duca la cei dragi. Stateam pe o banca, cu bagajul langa mine, si ma gandeam ca sunt in fata unei calatorii care avea sa ma zapaceasca. Ma obisnuisem, oarecum, cu absenta lor, si mi-era teama ca ceea ce am sa vad si sa traiesc acolo langa ei, in cele cateva saptamani petrecute impreuna, avea sa-mi tulbure dupa aceea cu totul viata. Am sa va spun doar ca ma simteam ca in fata celui mai greu examen al meu si ca, pana la urma, am ales sa raman pe banca si dupa ce trenul a tras la peron si am ales sa nu ma urc in vagon si sa nu ma grabesc atunci cand pana la plecarea lui au fost anuntate numai cinci minute. Am ramas pe peron si am privit in urma trenului care urma sa ma duca spre o alta viata.

Florile de pe birou

In perioada care a urmat, am trait cele mai grele zile de dupa plecarea copiilor. Starea de vinovatie ca nu m-am dus nici macar la nunta era dublata de aceea de neputinta de a ma rupe cu totul de trecut. Eram debusolata si dezorientata. Ma simteam mai singura ca niciodata si mai neajutorata. Au aparut si unele probleme de sanatate si nu mai aveam nici o speranta pentru viitor. Dar cand ma simteam mai tare ajunsa la capatul puterilor, s-a intamplat ca Dumnezeu sa-mi deschida in fata o fereastra prin care sa vad si cerul senin.
La biblioteca universitatii unde lucram, m-am trezit intr-o dimineata cu o floare pusa pe masa mea de lucru. Nimeni nu stia cum a ajuns acolo. A doua zi, alta floare si a treia zi, la fel. Am fost mai intai intrigata, apoi curioasa, si la urma resemnata, ca n-am putut afla identitatea celui care imi lasase asemenea mesaje fara semnatura, fara inteles si fara rost pentru mine. Dupa alte cateva zile, insa, in fata biroului meu s-a oprit unul dintre cei mai stabili cititori, care venea la biblioteca zilnic aproape, un medic rezident, care fara nici o alta introducere m-a invitat in pauza de lucru la o cafea. Probabil ca surprinderea mea l-a facut sa rada si, ca sa ma linistesc oarecum, mi-a spus ca el este si mesagerul florilor lasate pe biroul meu. Am iesit impreuna in pauza de masa, am iesit impreuna apoi la un film, la o plimbare, la o drumetie pe munte. Dupa multi ani, m-am bucurat de un camarad in fata caruia sa nu ma tem sa-mi dezvalui gandurile si starile sufletesti prin care treceam. Dupa multi ani in care traisem subjugata de tot felul de servituti zilnice, am simtit ca fiecare zi poate fi o noua sarbatoare, daca ai cu cine s-o imparti. Pe scurt, am avut bucuria de a castiga in persoana acelui medic un prieten foarte bun, atat de bun, incat fara nici o greutate, fara nici o retinere i-am impartasit cele mai ascunse ganduri ale mele. Si asta, nu pentru ca as fi fost o usuratica, ci pentru ca se stabilise intre noi o comunicare ce era mai presus de vorbe. Este si asta, la urma urmei, o taina pe care putini pot s-o descrie. Suntem in vartejul vietilor noastre precum niste particule pierdute in spatiu. Ne miscam dupa legi si atractii pe care nu le putem explica, ne apropiem si apoi ne indepartam unii de altii, fara sa stim de ce. Se intampla, in mod miraculos, sa simtim potrivirea perfecta, comunicarea desavarsita nu cu cel langa care traim sau ne impartim viata in casatorie, ci cu un necunoscut ce apare fara sa fie anuntat de nimic. Ma simteam langa tovarasul meu de drumetii ca la optsprezece ani, fara griji, complet eliberata de temeri si mai ales de prejudecati. Pentru ca trebuie sa va spun ceea ce este mai important si n-am facut-o pana acum. Mihai era mai tanar decat mine cu multi ani. Mult mai tanar decat as fi crezut vreodata ca poate fi un partener cu care sa am aceleasi preocupari, ganduri si stari. Mult mai tanar decat as fi indraznit vreodata sa sper ca ar putea fi partenerul meu, iubitul meu. Intelegerea dintre noi era atat de buna, incat a fost anihilata diferenta de varsta, pe care nici o clipa nu am simtit-o ca fiind apasatoare. Regaseam in relatia cu el toata duiosia unei mame, care nu si-a putut imbratisa copiii in momentele capitale ale vietii lor, regaseam camaraderia unui prieten adevarat, dar, incetul cu incetul, si-a facut loc intre noi si bucuria unei iubiri ce nu tinea cont de ani, de stare sociala, de griji si piedici lumesti. O dragoste cum ar trebui sa fie toate, pornita dintr-o perfecta compatibilitate a gandurilor si a simtirii, neingradita si imuna la convenientele, regulile si legile inguste in care ne-am obisnuit sa traim.

Cerul senin

Va repet un lucru pe care l-am spus mai devreme: nu sunt si n-am fost o femeie usuratica, n-am trait de dragul unor experiente epidermale. Viata mea a fost dusa in sensul bunei cuviinte, al decentei. Pot sa explic indragostirea aceasta tarzie punand la socoteala si faptul ca eram intr-o perioada de deruta a vietii mele.Ceea ce n-am sa-mi pot ierta insa, pana la sfarsitul zilelor mele, este ca am pus capat acestei minunate prietenii din slabiciune, din spaima de ridicol, din teama de a nu dezamagi mai tarziu, din, probabil, aceeasi stare de indecizie pe care am avut-o si atunci cand a trebuit sa ma alatur familiei plecate din tara. N-am putut sa traiesc pana la capat fericirea unei legaturi si a unei intelegeri care venea parca de dincolo de lumea aceasta. Am fost mult mai slaba decat credeam, mi-a fost frica de atata fericire, nu m-am putut pune in pielea unui om implinit, m-am temut ca n-am sa stiu sa traiesc o bucurie atat de mare, si atunci i-am pus punct, trimitandu-i prietenului meu o scrisoare, cu cateva versuri, pe care le reproduc aproximativ: "Iubite, nu mai suntem tineri/ Am parul nins, ai parul rar,/ La tine-i marti, la mine-i vineri/ Si ninge des in calendar". Versuri care incercau sa explice formal ceea ce eu de fapt nu simteam deloc. Cu alte cuvinte, am dat o explicatie cu care eu insami nu am fost de acord si nu sunt nici acum.
Darul acela a venit prea tarziu, in ciuda bucuriilor pe care mi le-a adus. N-am fost capabila sa ma abandonez cu totul lor, dar am ramas sa port in suflet, cat voi trai, amintirea unei iubiri care n-a tinut cont de ani, de oprelisti, de prejudecati. Dar daca eu n-am fost capabila si n-am avut puterea sa duc la capat o asemenea relatie, dati-mi voie sa va dau un sfat: daca simtiti vreodata ca ceea ce vi se intampla este unic si-adevarat, ca ceea ce traiti alaturi de un om vine dintr-o perfecta armonie si comunicare, ramaneti alaturi de el. Este foarte posibil ca atunci cand vi se va deschide o alta fereastra a vietii cerul sa nu mai fie senin, ci acoperit de nori.
LIVIA