Iubirile unui trubadur - Nicu Alifantis

"Fac excelent. Ma simt cat se poate de bine"

Luni, ora noua a diminetii, abia s-a deschis cafeneaua. O lumina frumoasa asterne dare aurii peste cestile de cafea; suntem singuri, insotiti doar de o muzica departata si un fir subtire de fum de tigara. "Despre ce-ai vrea sa vorbim?" ma intreaba. "Despre viata." "Bine, porneste reportofonul..."

- Peste o saptamana impliniti 56 de ani. O varsta critica, pentru majoritatea barbatilor, care simt ca incep sa se indeparteze de tinerete. Dvs. cum va simtiti?

- Excelent! Sunt cat se poate de bine. Trecerea timpului nu ma deranjeaza cu nimic, ba chiar imi da incredere ca ma maturizez, in niste timpuri in care se pare ca trebuie sa fim mai maturi ca niciodata. Eu sunt genul de om optimist, care se bucura de fiecare zi care-i bate in fereastra. Atata timp cat deschizi ochii dimineata si ai cui sa dai binete, ai si pofta de viata, ai curaj sa faci toate lucrurile care-ti trec prin cap. Cred, de asemenea, ca trecutul unui om este foarte important, e o zona-ghid care iti arata drumul pe care sa-l urmezi in viata, care iti alimenteaza energia, dandu-ti ghes sa mergi mai departe, sa perseverezi. In schimb, planurile de viitor nu sunt pentru mine ceva de care sa ma ancorez. Viitorul e relativ. In schimb, prezentul este o bucurie, singurul din panoplia timpului de care merita sa te legi in mod profund. Mie mi se pare viata un dar, un lucru cu adevarat extraordinar, trebuie s-o traiesti cu pofta, fara sa ocolesti nici o imprejurare care te poate alimenta cu o stare buna, cu o bucurie, cu o clipa de satisfactie. In final, toate vin de la sine si trebuie sa te bucuri de tot ceea ce-ti da Dumnezeu.

- Exista, oare, o formula a bucuriei?

- Linistea interioara si numitorul comun la care ajungi tu cu tine - aici e cheia pentru ca lucrurile sa se aseze armonios, de la sine. Eu incep sa ajung acolo...

Dunarea albastra

- Pareti un om sentimental. In ciuda stilului rezervat si protocolar pe care il adoptati pe scena, muzica dvs. si felul in care cantati scot la iveala adancuri pasionale, fierbinti. Faptul ca v-ati nascut la Braila, un oras solar, de pe Dunare, are vreo legatura cu aceasta iradiere?

- Categoric! Sunt convins ca oamenii se diferentiaza fundamental, genetic aproape, in functie de locul nasterii. De altfel, se si vede, este o deosebire enorma intre un om nascut in Regat si un ardelean sau un bucovinean.Braila? Nu numai Dunarea face locul acela special, desi apa are un rol esential, ca si in cazul marii, schimba sufletul oamenilor intr-un anume fel. Dar Braila este cu totul speciala, intre toate orasele tarii, pentru ca e extraordinar de cosmopolita. Mai este si acum, dar in tineretea mea, orasul era un veritabil Europolis. Atat de multe minoritati traiau in Braila, incat diversitatea lor dadea un farmec magnific acelui loc. Si mai important este ca toti acei oameni - turci, machedoni, greci, evrei, tatari, lipoveni, ucraineni - traiau intr-o armonie perfecta. N-am auzit in toata copilaria si adolescenta mea de vreun conflict. Si vorbim despre niste minoritati care aveau fiecare biserica ei, obiceiurile ei, traditiile ei, foarte bine conservate. Aveam vecini din absolut fiecare natie, eu insumi sunt jumatate grec, jumatate machedon, ramura romaneasca este foarte, foarte indepartata si accidentala in familia mea. Ei bine, acest fel de convietuire lasa urme adanci in personalitatea unui om, esti automat mai conciliant, mai cooperant. Dar ce minune era sa ai atatea sarbatori! Avand multi prieteni, de toate nationalitatile, sarbatorile le faceam pe la fiecare pe rand. Ce abundenta si diversitate de obiceiuri, de mancaruri! Totul era dilatat, totul tinea mai mult. Craciunul, Pastele se prelingeau enorm, pe diferite stiluri, in decembrie si primavara, se instaura o atmosfera de sarbatoare senzationala. Asta mi-a adus mie Braila. Iar prin aceste lucruri, am dobandit si altele. De exemplu, eu am zece, douasprezece familii de braileni care imi sunt si acum prieteni foarte buni si care mi-au fost colegi de scoala, chiar de gradinita. Ne vedem cat de des putem, cu familiile noastre largite intre timp. Putina lume se poate lauda cu asemenea prieteni, si nu prea stiu alte zone din tara care sa sadeasca in oameni o astfel de "gena" a camaraderiei si armoniei. Un alt exemplu: noi inca mai mergem la Braila asa, pur si simplu, din dragul de a vedea locurile. Traseul este foarte exact: prima data mergi la locul unde te-ai nascut, privesti casa, daca mai este, daca nu, locul in sine. Dai o tura pe faleza, dupa care mergi in Gradina Mare, ambele fiind locuri celebre de promenada. Apoi mergi pe Regala, strada pietonala din cele mai departate timpuri, de unde iti lipseste teribil braga din copilarie si branza de Braila. Dar eu merg inainte si mai var nasul in biserica greaca, loc extrem de special al tineretii mele, apoi mai colind cateva strazi care au pastrat din parfumul copilariei noastre si... gata. Totul se intampla in doua ore.

- Traseul pierdut al copilariei va starneste nostalgie, tristeti?

- Nu este propriu-zis o tristete, dar ma amarasc amintindu-mi cat de bogat era orasul meu pe vremuri, cat de independent. Braila era considerata zona libera, va dati seama ce belsug era. Acum s-a golit, auzi mult mai rar vorbindu-se alte limbi, oamenii au saracit.Regret degradarea caselor frumoase, regret disparitia unor generatii fabuloase, cum a fost cea a bunicilor nostri. Dar toate orasele acestea vechi, speciale, au suferit o mare transformare cand au aparut blocurile, cand oamenii au inceput sa fie controlati de alti oameni. Insa lucrurile merg inainte, nu putem trai cu nostalgia trecutului. Daca nu evoluezi odata cu timpurile, ramai prizonierul unor tristeti nesanatoase. E frumos sa ai drag si foarte mult respect pentru amintirile tale, dar asta nu inseamna ca trebuie sa te izolezi si sa traiesti numai din amintiri. Parcurgem, si azi, vremuri mai mult decat interesante, bunaoara, eu sunt fascinat si incantat de evolutia tehnicii, de Internet. Chiar imi place, imi place ca pot lua mult mai repede legatura cu oamenii, cu evenimentele. Nu cred in pericolele pe care unii zic ca le aduce tehnica. Oamenii se instrainau oricum, munceau enorm, nu mai aveau timp sa vorbeasca cu prietenii, iar evolutia tehnicii i-a ajutat pe multi sa gaseasca un alt fel de a comunica.

- Cea mai minunata comunicare e muzica. Pe cand cantati la chitara, pe malul Dunarii, ati fost, oare, si un cuceritor?

- Cuceritor? Oh, nu. Dar, adevarat, am trait intotdeauna mult printre fete. Nu stiu de ce! Cred ca au fost mereu mai multe decat noi (rade). La mine in clasa, la liceu, eram sase baieti si patruzeci si doua de fete! Si cu asta am spus tot. Da, muzica atrage femei, o facea cu atat mai mult la vremea aceea, dar nu am fost niciodata vreun crai. Poate si pentru ca muzica mea, desi de succes, nu a creat isterii, nu e genul care sa genereze fani furibunzi, autografe pe sani. Femeile care asculta muzica asta sunt linistite, mai meditative. Nu sunt modest cand spun aceste lucruri, sunt realist.

Iubirea regasita

- Si femeia de langa dvs. este la fel? Ma refer la Anca, sotia dvs., alaturi de care traiti un adevarat roman de iubire...

- Aproape o telenovela! Intr-adevar, povestea noastra de dragoste e frumoasa si face parte din categoria lucrurilor pe care nu le poti controla, oricat ti-ai dori. Ca o fi la mijloc destinul, habar nu am, dar cred ca exista o matematica responsabila de asezarea lucrurilor in viata fiecaruia dintre noi. Ne-am cunoscut in tinerete, ne-am iubit, am facut un copil, dupa care ne-am indepartat. Ne-am indepartat mult, din 1986 pana in 1997, cand ne-am regasit, iar acum ne iubim din nou. Daca cineva crede ca firul epic al acestei povesti este extraordinar, nu pot spune ca se inseala, dar cu adevarat fenomenal este sentimentul pe care l-am avut amandoi, ca ne-am regasit la doua secunde de cand ne despartisem (desi trecusera peste zece ani). Reintalnirea dintre noi a avut o continuitate si un firesc aproape dezarmante: parca disparusera anii, parca trecuse o singura secunda, una dilatata, dar imperceptibila pentru noi.

- Regasirea unei iubiri pastreaza pasiunea si emotia intalnirii celei dintai? Are acelasi foc?

- In principiu, eu nu cred, ca si la mancare, in lucrurile reincalzite. E foarte greu de explicat cum s-a intamplat cu noi... Nu numai ca nu s-a stins focul, dar nici macar nu am simtit ca ar fi slabit din intensitate. Poate faptul ca in acei zece ani, ne-am trait fiecare vietile foarte intens, ne-a ajutat sa percepem adevarata masura a relatiei noastre, felul in care era diferita de tot ce traisem pana atunci. Cert e ca nu a fost nimic planificat, absolut nimic. Iubirea noastra a mers, pur si simplu, mai departe - frumoasa, pasionala, armonioasa.

- Aveti doua fete adolescente. Avatarurile vietii voastre nu le-au marcat?

- Ne-am crescut fetele destul de liber, le-am ingaduit mereu sa gandeasca liber, sa simta lucrurile, sa le cojeasca de crusta si sa le afle singure continutul. Bineinteles ca le-am sfatuit, dar atat. Acum simt - si mi se pare minunat - o mare prietenie din partea lor, indreptata catre noi, parintii. Eu mereu am crezut ca puntea de legatura intre generatia copiilor si cea a parintilor este prietenia. Ca sa poti vorbi cu copilul tau, ca sa-l intelegi si sa te inteleaga, trebuie sa-i fii prieten. Noi am ajuns in acest loc de gratie, si sunt foarte fericit de cat de frumos se aseaza lucrurile pe fagasul lor.

Marile intalniri

- Daca tot am intrat in zona interzisa, de obicei, a iubirilor, am sa va rog sa le dezvaluiti si pe celelalte...

- Daca m-ai fi intrebat acum cincisprezece-douazeci de ani, care este marea iubire a vietii mele, ti-as fi raspuns fara sa stau pe ganduri: munca mea, muzica. Acum iti raspund tot fara ezitare: familia. Ea imi da azi energia pe care mi-o dadea munca altadata, si spun asta asigurandu-va ca nu mi-am pierdut niciodata, nici un crampei din dragostea si pasiunea pentru muzica. Acord in continuare o foarte mare parte din timp muncii mele, dar planurile si raporturile s-au schimbat radical. Mai este un lucru important - cu cat trec anii, cu atat simti nevoia sa-ti acorzi cat mai mult timp tie si celor pe care-i iubesti. Eu, personal, am inceput sa fac curatenie in zona asta. Indepartez balastul, lucrurile care ma perturba, oamenii care nu-mi fac bine.

- Sunteti un artist complex, faceti muzica de teatru, de film, zona in care evoluati este mai larga decat a altor muzicieni... Care au fost marile intalniri ale vietii dvs.?

- Oh, da. Frumoasa intrebare. Frumoasa, pentru ca "intalnirile" sunt cele mai de pretuit momente ale vietii mele. Intalnirile reale, profunde, le porti cu tine toata viata. Si ma refer la toate categoriile de oameni, de la poeti, compozitori, regizori, pictori, la oamenii care vin la concerte, la cei de pe strada, cu care deseori ma opresc sa vorbesc. E adevarat ca sunt norocos si am avut de-a lungul vietii sansa unor intalniri extraordinare, care m-au invatat lucruri nepretuite.Exemple? Doamne, dar cate sunt! Pe Nichita Stanescu, de exemplu, l-am cunoscut intr-un context "uman" al lui, Nichita in stare civila, nu poetica. Eram la Florin Zamfirescu acasa. Era si Nichita acolo, avea piciorul in ghips, alunecase pe niste scari. Am vorbit mult si am descoperit ca exista "omul Nichita Stanescu", ceea ce a fost fascinant pentru mine. Poetul acela urias, complicat si incantator, era in fata mea si vorbeam lucruri normale, umane. Asta consider eu o mare intalnire, pentru ca din omul acela care sta de vorba cu tine pleaca artistul colosal, pe care-l cunoaste toata lumea. Motu' Pittis este un alt om pe care l-am iubit mult si cu care am avut niste "intalniri" extraordinare. Stefan Iordache, Tocilescu, Purcarete, sunt nume alaturi de care am avut sansa sa stau mult timp. Altfel am inteles fenomenul artistic alaturi de ei, pentru ca am cunoscut acel mecanism secret care genereaza din omul simplu artistul. Doamne, sunt un norocos fara margini ca oameni asa valorosi, oameni pe care-i apreciez enorm, m-au ingaduit o vreme in preajma lor. De altfel, eu cred ca marile valori sunt mari, odata in plus, prin generozitatea lor, cum cred ca in lumea artistica manifestarea acestei generozitati este foarte importanta. Cand cineva pe care-l venerezi isi indreapta privirea catre tine, cand iti acorda un minim de credit, de la o banala discutie, pana la o colaborare, atunci creste cu adevarat increderea in sine. Urasc artistii egoisti.

- Va fi la fel si intalnirea cu Bob Dylan? Curand veti canta in deschiderea concertului sau...

- Sper ca da. Doamne ajuta sa fie asa! Imi doresc sa dau mana cu el, imi doresc sa vorbim, dar stiu ca e foarte posibil ca nici macar sa nu ne vedem. Mi se pare totusi minunat ca in Romania asta a noastra vin astfel de oameni. Ma umple de emotie gandul ca voi fi in acelasi spatiu cu el, dar deocamdata, nu ma gandesc decat ca trebuie sa-mi iasa foarte bine concertul, aceasta e datoria mea acum.

Oamenii se intorc la suflet

- Sa impletim la final discutia despre sentimente cu cea despre muzica. In Romania, muzica folk are un succes constant, dublat de renasterea acestui gen si pe plan mondial. Cum se explica?

- Simt si eu o intoarcere la muzica mai sentimentala, mai poetica, desi ma feresc sa o categorisesc in folk sau altceva. De ce se intampla asa? Intr-un fel e firesc sa cunoastem o revigorare a genului acesta muzical, pentru ca viata este atat de agitata si de debusolanta azi, incat oamenii se intorc la suflet, acolo gasesc evadarea. Iar muzica asta, sa-i spunem folk, este una eminamente de suflet. Eu nu pot decat sa ma bucur, pentru ca provin din aceasta miscare, sunt dedicat ei, desi nu ma mai consider de multi ani folkistul acela clasic, baladist. Dar succesul acestei muzici de suflet e reflectat in succesul meu, am avut pana acum un an extraordinar, pe care de la inceputul lui mi l-am propus sa fie unul de creatie. Stiam ca va fi o perioada grea din cauza crizei, asadar, nu mi-am facut planuri de prea multe concerte. Dar, spre bucuria mea, albumul scos la finalul anului trecut, "Cantece de semineu", merge foarte bine.Am scos si un vinil, de care chiar sunt uimit ca se vinde, pentru ca e foarte scump, si urmeaza sa lansam DVD-ul aceluiasi album. Vine aniversarea de 15 ani, cu baietii mei din trupa Zan. Apoi e teatrul: am avut o premiera cu Malaele, "S-a sfarsit cum a inceput", la National, si urmeaza una cu Tocilescu, la "Metropolis". Va fi un musical, "Nevestele vesele din Windsor". Daca mai am putere, ar mai fi in plan un album nou.

- Nu s-ar zice ca arta si inspiratia sunt anihilate de criza, ca artistii sunt condamnati saraciei...

- Sa stiti ca oamenii care creeaza cu succes nu au fost nicicand saraci. Si mai cred intr-un lucru: ar trebui ca artistii sa traga din cand in cand usa dupa ei si sa paseasca in realitate, sa calce pe strada, sa priveasca lumea in ochi. Izolarea in turnul de fildes al artei inseamna ca ai o problema, una mare. Pe plan artistic, singurul lucru pe care l-am urat mereu si de care am reusit sa ma feresc pana acum a fost compromisul. Daca, Doamne fereste, va trebui vreodata sa-l fac, atunci cred ca se va intampla ceva foarte rau cu mine. Altfel, nu ma pot plange de nimic si nici altii nu ar trebui sa o faca atat de vehement. Nimeni nu te obliga sa fii artist, cu totii stim primejdiile acestei meserii. Ori o faci cu toata inima si cu tot riscul, ori te lasi!