ORESTE TEODORESCU - "Cunoaste-te pe tine insuti, ca sa devii asemenea zeilor"

Drumeti in calea lupilor

- Nici o alta vedeta de pe micul ecran n-a avut o evolutie asa de paradoxala ca tine. De la stilul mistocaresc si teribilist al debutului tau, ai trecut la pasiunea pentru ezoterism. O schimbare de directie cam derutanta...

- Eu n-am vrut sa fac televiziune. Am debutat cumva impotriva vointei mele. Eram un tanar si arogant regizor, inca inrolat in facultatea de film, iar televiziunea era, pentru mine, un desert ieftin. Am fost insa conditionat financiar: aveam nevoie de un mijloc prin care sa obtin banii necesari pentru supravietuirea mea si a familiei mele abia inmugurite - sotie si un copil mic de tot. Asa m-am angajat in televiziune: facand un compromis. Dar dupa asta, intelegand contextul si luandu-mi foarte in serios slujba, am incercat sa performez cat puteam eu de bine in "coperta" respectiva. La inceput am facut o rubrica meteo destul de atipica. Sigur, nu eram primul. Geanina Corondan sparsese gheata, iar eu am profitat, in sens strict profesional, de bresa creata de ea. Ca altfel, sincer sa fiu, eu nu intelegeam prea bine, la vremea aceea, mecanica si ingineria asta a marketingului publicitatii. Dar m-am straduit sa fiu serios in ceea ce faceam. Stradanie pe care am continuat-o si-n emisiunea cu Mircea Badea, unde am inteles exact cine eram si ce aveam de facut. Formatul era o clona stilistica a unui alt format care mergea foarte bine in strainatate: "The Conan O'Brien Show". In formatul original, cat si in varianta noastra, exista un personaj care ridica mingile la fileu servantului. Ei, eu asta am facut. Insa cred ca succesul emisiunii s-a datorat mai putin competentelor noastre, cat mai mult chimiei dintre mine si Mircea. In perioada respectiva, noi chiar am format un cuplu real, energetic eram unul singur.

- Pana unde merge obedienta unui om inteligent fata de un format?

- Nu cred ca treaba asta tine de inteligenta, ci de caracter. Poti sa fii foarte inteligent, dar sa fii atat de fidel unui format, incat el sa ajunga sa te distruga. De exemplu, cred ca asta s-a intamplat in cazul lui Teo Trandafir. Ea este un om extrem de inteligent si cu niste calitati cognitive speciale. Insa fidelitatea ei fata de un format, discutabil din mai multe puncte de vedere, si auto-conditionarile legate de aspectul financiar, au dus la prabusirea ei, chiar in sanul acelui format.

- E o situatie similara cu aceea a actorului care prinde un rol intr-un serial mamut, care are un succes fenomenal, dar, dupa ce se incheie serialul, el e atat de identificat cu personajul respectiv, incat nu mai reuseste sa iasa din el. Cel putin in ochii publicului.

- Exact. Comparatia e foarte buna. Sa ne gandim la Stefan Iordache. Intr-un peisaj tulbure si intr-o lume din ce in ce mai cenusie si saraca, el a refuzat compromisul profesional. Tocmai din acest motiv, Stefan Iordache a ramas si azi la fel de stralucitor ca intotdeauna. In biografia lui profesionala nu exista nici o umbra: nu a recitat poezii patriotice, n-a jucat in roluri sub nivelul talentului sau, n-a facut reclame la salam. Si-a respectat cu sfintenie darul divin pe care l-a primit. Fiindca actorii nu lucreaza cu energii obisnuite. Cand esti atat de aproape de suflet si atat de aproape de Cel care locuieste in suflet, nu mai ai cum sa comiti abateri de la legea bunului simt. Iar asta, asa cum spuneam, nu tine de inteligenta.

- Esti un om extrem de inteligent. N-ai fost jenat niciodata de prezenta ta in emisiuni de umor indoielnic?

- Cred ca fiecaruia i se da, la un moment dat, aceasta sansa de a alege o cale dintre cele doua posibile: una ascendenta, care e grea, dar care stii sigur ca te duce unde trebuie, si una mai simpla, dar care, de multe ori, nu te duce nicaieri. Optiunea aceasta nu tine nici de inteligenta, nici de caracter, ci de intelepciune. Toti am fost insamantati cu intelepciune, ca de-asta am fost facuti dupa chipul si asemanarea celui mai mare intelept al tuturor universurilor. Numai ca unii dintre noi nu ne-o descoperim sau o descoperim mai tarziu.

Pe fundul abisului

- Te-ai ales cu ceva din perioada aceea de teribilism?

- In primul rand, m-am ales cu o lectie de viata extraordinara. Cuplul Mircea Badea si Oreste a traversat si o parte nevazuta de public, o parte mult mai interesanta decat cea vizibila. Si, impreuna, am dobandit un soi de cunoastere politica, sa spunem, fiind nevoiti sa stam drumeti in calea lupilor. Celebrul (in registru ironic) episod cu fabrica noastra de chibrituri a fost o scoala de exceptie pentru noi. Deci, nu regret nimic din acea perioada. In plus, eram infuzati si de energia aia a tineretii "furioase". Stii, auto-ironia si auto-persiflarea sunt niste arme minunate in mainile unui intelept. Atunci aveam armele astea, dar nu eram intelept, acum imi dau seama ca poate am devenit intelept, pentru ca am avut in maini si armele astea doua.

- Dupa despartirea de Mircea Badea, ai disparut o vreme, dupa care ai reaparut intr-o identitate schimbata. Alt om! Cum se explica metamorfoza aceasta?

- Ea s-a nascut din intelegere. Dupa despartirea de Mircea, am avut vreo patru ani in care am zabovit. De fapt, am cazut pana la limita supravietuirii, ceea ce consider ca a fost o sansa. Am fost nevoit sa iau o dalta si un ciocan si sa ma remodelez, pentru ca eram o statuie total imperfecta, pe care tot eu o creasem in decursul timpului. Nu mai puteam sa fac nimic ca persoana. Nu mi se mai lega absolut nimic. Am pierdut reperele cele mai importante: bani, prieteni, echilibru. M-am trezit, dintr-o data, in imponderabilitate, nu mai aveam nici un punct de sprijin. Evident ca, intr-o prima faza, am inceput sa hulesc si sa blestem viata nedreapta si bizarul situatiei in care intrasem. Insa, cu toate blestemele mele, situatia in cauza s-a prelungit. Usor-usor, am schimbat macazul, am prins sa ma apropii de un alt fel de intelegere si sa accept ideea ca eu eram singurul vinovat pentru ceea ce mi se intampla.Atunci am incercat sa identific punctele in care gresisem. Si, pas cu pas, mi-am descoperit toate greselile. Am priceput ca propria mea aroganta, falsa superioritate, impresia de apartenenta la o familie de vedete, carora totul le este permis, sunt niste iluzii. Iluzii care nu facusera decat sa ma innoade, nicidecum sa-mi netezeasca vreun drum. Sau poate mi-au netezit doar toboganul pe care am alunecat din ce in ce mai jos. Cand am aterizat pe fundul abisului, am avut senzatia ca nu mai aveam cum sa urc inapoi. Mi se parea ca traseul ascendent era enorm si imposibil de parcurs. Totusi, n-am avut ce face: am inceput sa abandonez persoana si sa-mi intaresc credinta. In clipa in care m-am linistit, ca prin miracol, in preajma mea au aparut si acei oameni de care aveam nevoie, oamenii de la care am invatat foarte mult, la nivel spiritual. Iar cand mi-am dat seama ca eu ma oglindesc in ochii celorlalti si ca lumea e oglinda care ma arata asa cum sunt in realitate, atunci totul s-a schimbat.

- Care a fost drumul regasirii?

- Auto-cunoasterea. Citind si studiind cat am putut zona religiilor si a ezoterismului, am realizat ca toate povestile au acelasi miez: totul se afla inlauntrul nostru, in noi si nu in afara noastra, ca marea fiinta e cea care nu se vede. Noi, oamenii, ne etichetam in functie de perceptiile cele mai superficiale: cat e ala de inalt sau de gras, ce cont are in banca etc. De fapt, ne identificam folosind ca motor de cautare verbul "a avea", si toata valoarea noastra, ca persoana, se duce deseori in zona acumularilor materiale si nu in zona fiintei, a ceea ce tu - cum spune Hristos - ai investit in cer, in sfera comorilor pe care ti le lasi acolo, unde nimeni nu ti le mai ataca. Eu adunasem foarte multe comori din astea de pamant, care se surpa. Cand am inteles ca regatul lui Dumnezeu nu e localizat undeva, intr-un punct geografic, ci ca el e in fiecare dintre noi, am priceput si de ce pe frontispiciile tuturor templelor din Antichitate scria: "Cunoaste-te pe tine insuti, ca sa devii asemenea zeilor", adica liber. Apoi am coroborat ideea asta cu "Cautati adevarul si el va va face liberi", dupa care am inteles cum e cu "Bate si ti se va deschide" sau talcul vorbelor Sfantului Pavel: "Cercetati totul, dar pastrati numai ce va e de trebuinta". Finalmente, am realizat ca indemnul este la cunoastere, dar prin auto-cunoastere. Mi-e mai usor sa te cunosc pe tine cunoscandu-ma pe mine. Fiindca noi doi suntem, esentialmente, acelasi lucru. Totul se leaga in univers: si plantele, si animalele, si mineralele, si celulele, si organele, si planetele si sistemele solare... Cu totii suntem niste bucatele care compun un grandios puzzle.

Fericire, adica dragoste

- "Codul lui Oreste", emisiunea ta de la B1TV, arata nu doar o schimbare tematica, ci si o schimbare de... personaj. Pari mult mai relaxat ca inainte, calm, cordial, empatic, cu judecati de valoare precise si rafinate. Sunt urmele educatiei primite in familie?

- Eu am fost si, intr-un fel, mai si sunt un copil foarte fericit. Pentru ca am avut privilegiul sa ma nasc intr-o familie frumoasa. Tatal meu a fost cineast si mare parte din viata a lucrat in acest domeniu miraculos. Mama a fost profesoara de literatura romana si comparata. Si, desi ei au divortat cand eu eram destul de mititel, amandoi mi-au oferit un echilibru exceptional si o libertate uriasa. Eu n-am fost constrans niciodata in nici un fel in copilarie. Ceea ce inseamna ca am intrat in scoala vietii de foarte mic. Am fumat la 5 ani, m-am invartit in tot soiul de anturaje mai mult sau mai putin curate. Nu interlope, dar asa... mai libere. Am haiducit o buna perioada din copilarie si am dobandit foarte multe cunostinte practice din viata nemachiata. Ceea ce probabil ca m-a si maturizat mai devreme. M-am insurat la 20 de ani si la 21 aveam copil. Pentru unii, acesta a parut, imi inchipui, un gest juvenil, extravaganta inconstienta a unui adolescent, dar, in realitate, a fost o decizie luata de o minte matura: eram impreuna cu sotia mea de 4 ani, stiam ca asta era ceea ce-mi doream... Nu m-am lasat dus de vreo apa tulbure. Dar revenind la parinti: intre noi a fost o prietenie neconditionata si nesfarsita. Tata nu mi-a tinut niciodata lectii, dar m-a invatat multe, iar principala invatatura a fost aceea ca e foarte, foarte important sa nu judeci pe nimeni, sa nu emiti judecati de valoare fata de nimeni si sa fii respectuos fata de toata lumea. De la mama am inteles ca existenta cea mai frumoasa si mai linistita e aceea lipsita de compromisuri.Ea nu a putut parveni in cariera universitara, tocmai pentru ca a ales calea asta. Mereu a fost sanctionata pentru neapartenenta la un grup de interese sau altul. Asa ca a iesit la pensie cu gradul de lector universitar, desi isi depusese de mult actele pentru conferentiariat. Cand esti singur, unele lucruri se pierd, dar altele se castiga. Mama si-a castigat autonomia sufleteasca. Lucru pe care l-am apreciat teribil. Ma straduiesc sa-i urmez exemplul.

- Cum rezista un mariaj incheiat la 20 de ani?

- A fost o poveste pierduta si apoi regasita, ca si viata mea. Falsa impresie, de care am vorbit mai inainte, ca eram o persoana careia i se putea trece cu vederea orice, m-a condus, inclusiv in iubire, pe niste carari destul de intortocheate si nefericite. Am gresit mult in relatia mea de cuplu. Mult si mitocaneste. Cum, de regula, facem toti cand o luam pe aratura. Insa am avut noroc ca liantul dintre noi a fost o dragoste foarte curata si sincera. Asa ca in cele din urma am rezistat. Noi am tras de iubirea asta ca de un elastic. Si am tras mult. Am ocolit munti intregi cu elasticul nostru si el tot nu s-a rupt. Desi ar fi putut. Cand am realizat, insa, ca eu eram cel care putea sa provoace ruptura, m-am trezit si am revenit pe cararea cea buna. Mi-am adus aminte ca pentru mine dragostea e sinonima cu fericirea. Cred ca un om fericit e omul care are iubire. Iubirea e o lumina si e unica. Nu are grade de comparatie. Nu poti sa spui ca il iubesti pe X mai mult decat pe Y. Il iubesti sau nu-l iubesti. Gradele de comparatie fac parte din sistemul nostru "filozofic", de a ne incurca mai mult decat e necesar. Si nu exista nici iubiri diferite. E o auto-iluzionare sa spui: ii iubesc pe amandoi, dar in moduri diferite. Iubirea e una singura. Restul sunt doar impresii de iubire. E ca si cum ai pretinde ca doua persoane pot ocupa fizic acelasi loc. Eu, daca vreau sa ma asez pe scaunul tau, trebuie intai sa te dau pe tine la o parte. N-avem cum sa stam amandoi acolo. Cand iti daruiesti iubirea, o daruiesti pe toata. Nu pot sa-ti dau tie 80%, dar sa mai tin 20% pentru altcineva. E imposibil. A, poti sa iubesti pe toata lumea! Asta da. Numai ca aici e vorba de altceva. Iubirea de cuplu e insa una singura. Noi suntem doua jumatati care ne tot cautam, pana cand ne gasim. De-asta eu cred ca adulterul e, pana la urma, si o incercare de gasire a jumatatii. Sau poate si de verificare.

- Si-atunci, ce rost mai are casatoria?

- Casatoria e o taina. Din punct de vedere spiritual. E o pecetluire a intregului. In momentul in care jumatatile de mar se intalnesc, ele nu formeaza inca un mar. Sunt doar asa, samanta langa samanta. Taina cununiei e ca o bagheta magica: vine si uneste jumatatile, le face un mar adevarat. Nu cred insa ca la fel de importanta e si casatoria laica, cea din fata ofiterului starii civile. Asta iti confera niste drepturi si-ti imprima niste obligatii. E mai mult un contract comercial. Pe de alta parte, nu conteaza daca uniunea spirituala e celebrata intr-un anume cult sau o anume traditie. Crucial e ca jumatatile, cei doi, sa constientizeze ca liantul se afla deasupra lor. Eteric, spiritual.

- E foarte frumos ce spui, dar in ultima vreme se practica mai mult celibatul. Multi oameni spun ca epoca in care traim se potriveste mai bine cu viata de unul singur.

- Intalnirea celor doua jumatati e karmica. Daca ar fi sa reducem intreaga umanitate la ceva, n-am putea-o reduce decat la cuplul primordial, la Adam si Eva, la plus si minus. Omul nu e barbat si femeie. Omul e barbat-femeie. Spiritul e androgin, nu e masculin sau feminin. Iar in legatura cu singuratatea: e o impresie ca uneori traim singuri. Asta e cea mai mare iluzie la care putem achiesa din necunoastere. Chiar si intr-o celula de 2 metri pe 2, tot nu esti singur. Esti impreuna cu tot ceea ce e inlauntrul tau.

Dupa fapta si rasplata

- Multe din temele emisiunilor tale par bizare, fantastice, uneori chiar greu accesibile. Tu crezi sincer in ele?

- Noi, din pacate, ca oameni moderni, traim intr-un univers de preconceptii. Am incetat sa ne mai punem intrebari. Renuntand la intrebari, e limpede ca nu mai putem sa gasim raspunsuri. Si atunci, mimetic si inertial, preluam niste cuvinte sau idei pe care nu le mai filtram prin prisma proprie. Asta e barfa, asta e vorba fara fond, astea sunt cuvintele moarte, care n-au nici un sens. Eu nu vreau sa conving pe nimeni ca sunt ce sunt sau ce vreau sa fiu. In emisiunea asta, eu arunc niste seminte, niste idei. Daca sunt persoane carora aceste idei li se par utile, atunci le vor prelua. Daca nu le considera utile, sunt libere sa nu le preia. Hristos spune sa judeci pomul dupa roadele pe care le da. Daca eu rodesc frumos, inseamna ca sunt un om bun. Daca roadele mele sunt otravitoare, voi fi ca smochinul acela uscat. Sa ne amintim ca Hristos n-a prejudiciat nici o forma de viata, in toata trecerea lui pe-aici, prin infern. Cu o singura exceptie: a dat peste un smochin care nu rodea si l-a uscat. Rolul fiecaruia dintre noi este sa rodeasca. Mineralul are rolul de a hrani vegetalul, vegetalul are rolul de a hrani animalul, animalul de a hrani omul si omul de a hrani lumea cereasca. Daca omul nu rodeste nimic, dispare.

- In calitatea ta de cercetator intr-ale ezoterismului, poti sa dai un pronostic cu privire la ceea ce va sa vina? Toata lumea vuieste de spaime legate de anul 2012, anul apocalipsei finale.

- Ce va sa vina este foarte legat de ceea ce suntem noi. Si tot ceea ce ni se intampla ca fiinta colectiva ni se intampla pentru ca meritam sa ni se intample. Nu e o fatalitate, nu e o criza planetara sau ecologica sau economica, un ceva care vine din neant si se abate asupra noastra fara nici un motiv. Conceptul "dupa fapta si rasplata" exista si e universal valabil. Noi, ca rasa alba, am luat in robie populatii de culoare, am intrat pe teritoriile sfinte ale indienilor sioux, pe ei i-am pus in rezervatii, si din pamantul lor am extras petrolul, am ras de pe fata planetei specii de vietuitoare - creatii ale lui Dumnezeu, Dumnezeu care este o unitate intr-o mare diversitate... Asadar, daca ne comportam ca niste daunatori cu pamantul acesta, care e si el o fiinta inteligenta, pamantul va gasi, pana la urma, mijloacele ca sa scape de daunatori.A mai facut-o si in trecut. Potopul e un exemplu. Hai sa citim "Apocalipsa Sfantului Ioan". Ea poate fi o cronica a ceea ce urmeaza sa se intample. Eu cred ca intotdeauna sunt doua curente care se opun: cel progresist si cel retrograd. Exista evolutie si involutie. Generozitate si lacomie. Noi, pe pamant, traim intr-o lume duala. Echilibrul intervine atunci cand fortele se afla in proportii egale. Uneori, balanta se mai inclina cand intr-o parte, cand in alta. Cand s-a inclinat spre bine, am avut epoca de aur a lui Pericle, am avut Antichitatea, am avut Renasterea. Cand balanta s-a inclinat spre rau, am avut Inchizitia, am avut sisteme totalitare, am avut stalinism, hitlerism, lagare de concentrare. Mereu am oscilat intre sacru si profan si-o sa mai oscilam si de-acum incolo. Totul e ciclic in natura. Moartea nu exista ca atare, nimic nu se opreste iremediabil. Probabil ca se va opri civilizatia asta. O civilizatie total inechitabila, pe care, daca am analiza-o cu onestitate, ne-am da seama ca reprezinta un model gresit si fals, care nu are nici o legatura cu planul divin. Probabil ca ni s-a dat un timp sa ne lamurim cum stau, de fapt, lucrurile. Cine se lamureste merge mai departe, cine nu, nu. Multi chemati, putini alesi, nu-i asa? Toti suntem chemati, de ales insa ne alegem singuri. In concluzie, cred ca ne vom confrunta cu propriii nostri demoni. Cu cat mai putini demoni, cu atat mai bine.

- Te socotesti printre "alesi", Oreste? Esti lamurit cu viata ta? Fericit?

- Sunt multumit si recunoscator. Sunt foarte recunoscator pentru tot ceea ce am, dar ma simt si responsabil. Pentru ca am inteles ca tot ceea ce am trebuie sa ajunga la cat mai multa lume. Nu mi-ar folosi la nimic sa tin totul pentru mine. Asadar, ma straduiesc sa raspandesc ceea ce am dobandit. Ceea ce inseamna ca fac un lucru care-mi place, pe care-l consider util, in care ma regasesc si care, in consecinta, imi induce si o stare de fericire.