ALEXANDRU BUSUIOCEANU si Zamolxis

"Hispanicii sunt descendenti din geti sau daci. Spania a fost fondata de poporul de la Dunare"

O somitate a culturii europene

Alexandru Busuioceanu a fost unul dintre cei mai mari critici de arta romani, profesor, poet, critic literar, istoric, eseist, traducator, si a reusit sa exceleze in toate aceste domenii. Imediat dupa iesirea Romaniei din neutralitate, Busuioceanu a tinut sa se inroleze voluntar in Primul Razboi Mondial, deoarece isi dorea cu ardoare sa participe la Marea Unire, pe care stia ca in felul acesta o pregateste. Imediat dupa razboi a inceput sa scrie la "Arena" (Iasi), la "Luceafarul", la "Lamura" si "Dacia", ultimele doua conduse de Vlahuta. In 1921 a intemeiat, impreuna cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu si Lucian Blaga revista "Gandirea", care va avea o influenta culturala considerabila in Romania interbelica.
Ca istoric de arta, dupa un doctorat sustinut la Viena sub indrumarea lui J. Strzygowski, s-a ocupat de expertiza colectiei de arta a familiei regale, stabilind paternitatea celor noua tablouri extrem de valoroase ale lui El Greco, aflate pe atunci in pomenita colectie, si a organizat expozitia internationala de la Paris, din 1937. A scris numeroase studii despre El Greco, Cavallini, Preziosi, Iser, Luchian, Andreescu si Brancusi.
In 1942, cand deja era o somitate, fiind considerat unul dintre cei mai mari critici de arta din lume, Busuioceanu ajunge la Madrid ca atasat cultural, unde, cum frumos spune Eugenio Battisti, intruchipeaza "marea cultura internationala". Nemaiputandu-se intoarce in Romania din pricina regimului comunist, Busuioceanu se vede nevoit sa traiasca singur in Spania. Sotia lui (de care se despartise inainte de exil) si fiica (Oana Busuioceanu, scriitoare, italianista si hispanista, care la randu-i s-a vazut obligata sa se stabileasca la Los Angeles in 1984, tot din cauza dictaturii comuniste de la noi) raman in tara si nu le va mai vedea niciodata. La Madrid se imprieteneste cu Vicente Aleixandre si Eugenio D'Ors, in casa caruia are in permanenta un fotoliu de onoare, dobandeste o rubrica permanenta la prestigioasa revista de arta "nsula" (unde ii prezinta, in premiera pentru spanioli, pe Blaga si pe Parvan), infiinteaza Catedra de Limba si Literatura Romana de la Universitatea Complutense, reusind sa obtina introducerea limbii romane ca limba obligatorie de studiu pentru studentii spanioli, si revolutioneaza conceptia despre poezie, introducand teoria metaforei, ca mijloc de cunoastere, ca instrument la fel de precis si de sigur pe cat este axioma pentru matematica. Mai mult, cand i se publica primul volum de versuri in limba spaniola, in 1946, intitulat "Poemas patticos", criticii il considera cel mai bun poet de limba spaniola al momentului. Tot de la Madrid corespondeaza intens cu prietenii sai romani aflati in exil, Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintila Horia, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Alexandru si Gheorghe Cioranescu, Pamfil Seicaru, Grigore Nandris, Nicolae Herescu si altii.

Dor de limba romana

Ca poet, Busuioceanu a scris in tinerete, inainte de plecarea in Spania, in stilul lui Lucian Blaga, dar nu sub influenta lui, dupa cum precizeaza Virgil Ierunca, ci pe linia aceluiasi gen de sensibilitate lirica. Dupa ce se stabileste la Madrid, include toate poeziile din prima tinerete in ciclul "Trepte uitate", marturisind ca a depasit etapa Blaga, nu pentru ca s-ar fi lepadat de ea, ci pentru ca deja o implinise si se cuvenea sa mearga mai departe. Si merge atat de departe, incat noua sa teorie estetica privitoare la metafora ca instrument de cunoastere este inclusa in istoriile literare spaniole si hispano-americane, de la care se va revendica scoala de poezie "Orgenes". Guillermo de Torre ii rezerva un intreg capitol in cartea sa, "Problemtica de la literatura", iar Roberto Fernndez Retamar explica fenomenul "Orgenes", sustinand ca ideile lui Busuioceanu dau in continuare roade in mediile artistice spaniole. Totusi, estimp, Busuioceanu considera ca se afla in posesia unui singur limbaj poetic, acela al limbii romane, care se exprima, in cazul lui, prin aparatul fonetic al limbii spaniole. E un lucru de foarte mare insemnatate pentru noi, ca romani, sa stim ca Busuioceanu a fost omagiat de criticii spanioli ca un mare poet de limba castiliana, reusind sa adauge versurilor sale, dupa expresia lui Gh. Cioranescu, o stranie vibratie de angoasa metafizica. Iar dorul de limba romana nu-l paraseste nici o clipa, pana intr-atat, incat, slujindu-se de Dosoftei si de a sa "Psaltire pre versuri tocmita", talmaceste, catre sfarsitul vietii, inefabilele versuri ale Sfantului Ioan al Crucii si tine chiar sa citeasca pe mormantul sfantului, la Congresul de Poezie de la Segovia, din 1952, propria sa traducere romaneasca din "Cntico espiritual".

Spaniolii, descendenti ai dacilor

Ca istoric, Busuioceanu nu s-a lasat mai prejos. Fiindu-i elev si mai apoi prieten lui Vasile Parvan, care demonstrase ca, in pofida cuceririi romane, dacii nu disparusera din istorie, ci supravietuisera in poporul roman de astazi, Busuioceanu este preocupat sa demonstreze ca spaniolii sunt descendenti ai geto-dacilor. Mergand pe urmele traditiei geto-dace in cultura hispanica, el descopera ca mitul dacic traieste inca. Mai precis, cautandu-l pe Traian in Spania, Busuioceanu nu ii gaseste urma, deoarece cronicile medievale spaniole nu pastreaza nici o traditie legata de cucerirea Daciei, insa da peste un filon nebanuit: numele gotice ale lui Zamolxis, Burebista, Deceneu si Decebal se intalnesc la Sf. Isidor, la Alfonso el Sabio, la arhiepiscopul Rodrigo Jimnez de Rada. Cercetarile sale in aceasta directie fac obiectul unui studiu din care apar publicate doar doua fragmente, in periodice, dar care se bucura de elogiile lui Mircea Eliade, care ii scrie in 1953, entuziasmat: "Studiul dumitale este extraordinar. Deschide perspective nebanuite in intelegerea si valorificarea miturilor istoriografice medievale, si nu numai la noi, adica in Europa. Ar fi pacat ca o asemenea descoperire sa ramana ingropata intr-o revista de circulatie limitata". Uluitoarea descoperire pe care o face Busuioceanu este aceea ca, pentru toti cronicarii spanioli, nu Dacia a fost fondata de un imparat iberic (Traian), ci dimpotriva, "hispanicii sunt descendenti din geti sau daci si Spania a fost fondata - la a patra ei intemeiere, cea definitiva, in secolul al V-lea - de poporul de la Dunare". Pentru a spulbera orice echivoc, Busuioceanu insista asupra faptului ca nu este vorba despre universala confuzie din lumea antica, intre geti si goti, ci despre o doctrina care, invaluita in neguri istorice, ia forma unui mit ce se regaseste la cronicarii din Evul Mediu. In 1985, regretatul Dan Slusanschi reuseste sa publice volumul intitulat "Zamolxis sau mitul dacic in istoria si legendele spaniole" la editura "Meridiane", ca ingrijitor de editie si autor al Cuvantului Inainte. Din fericire, unei mai tinere - dar extrem de serioase - edituri de la noi, editura "Dacica", i-a venit ideea de a republica, alti douazeci si trei de ani mai tarziu, in 2009, acest studiu extrem de important. Este, desigur, imbucurator ca se fac demersuri pentru recuperarea celor mai importante personalitati romanesti ale exilului, pe cat de trist era, pana nu de mult, faptul ca romanii nu aveau acces la propria lor istorie (stim cu totii ca istoria Romaniei care se preda in scoli pana in 1989 era mistificata si imbibata pana la refuz de nerusinatele congrese ale CC al PCR si de la fel de nerusinata doctrina a regimului) ori acela ca intelectualilor romani condamnati la exil (cu care ar fi trebuit sa ne mandrim) nu li se pomenea numele decat spre defaimare. Brancusi, Eliade, Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Al. Cioranescu, Al. Busuioceanu si atatia altii s-au bucurat de respectul strainilor, fiind considerati la noi "tradatori de tara si de neam", in timp ce, tot aici, majoritatea intelectualilor ramasi infundau puscariile comuniste, doar pentru ca reprezentau niste valori periculoase, care trebuiau desfiintate spre triumful lichelelor.
Privind retrospectiv, ne intrebam de cata suferinta a avut parte sufletul acestui mare roman, numit Alexandru Busuioceanu, condamnat sa traiasca in exil si sa moara singur la Madrid, dupa o indelungata suferinta, vorbind, scriind si simtind romaneste, pana in ultima clipa. Spre norocul nostru, astazi se poate vorbi din nou despre aceste personalitati, care merita nu doar scoaterea lor din uitare, ci si intreaga noastra recunostinta, pentru tot ce au facut pentru neamul romanesc. "Zamolxis", republicata in 2009 la editura "Dacica", reprezinta o restituire importanta in acest sens.

IRINA DOGARU
Lect. Drd., Univ. "Dimitrie Cantemir", Bucuresti