Francezii isi adora marii actori si sansonetisti, care continua sa fie populari si popularizati, dincolo de mode si timp. Din aceasta categorie de artisti legendari face parte si Simone Signoret, de la a carei moarte s-a scurs un sfert de secol. Cartea ei de memorii pe care v-o recomand azi a aparut in Franta in 1976 si a fost un best-seller, caci starul de cinema si sotul cu care forma din 1949 un cuplu inseparabil, Ives Montand, se aflau pe culmea faimei internationale. Si asa aveau sa ramana, activi si in lumina reflectoarelor mediatice, pana la sfarsit (Signoret s-a stins in 1985, Montand in 1991). Simone a avut curajul sa-si asume imbatranirea, incarnandu-si pe ecran varstele reale - de la splendoarea tineretii, la femeia matura si la bunica ridata - intr-o cariera bazata nu doar pe talent, ci si pe inteligenta, cultura si putere de munca. De obicei, vedetele din show-biz recurg la un profesionist al scrisului cand isi publica memoriile. Simone Signoret si le-a redactat singura, chiar daca impulsionata de intrebarile scriitorului Maurice Pons, cu care a avut lungi convorbiri inregistrate. Aceasta a fost "proba orala", inaintea examenului mai dificil de a se povesti in scris, "de a surprinde adevarul fara sa atenteze la viata". Si daca la inceput intrebarile lui Pons despre copilarie si adolescenta sunt mai frecvente, pe parcurs actrita isi perfectioneaza modalitatea de a transmuta din memorie pe hartie experientele, pastrandu-le vii, dar adaugandu-le o privire lucida, din perspectiva cincuagenarei, care-si vede erorile si nu ezita sa se culpabilizeze. Desteapta, ea nu adopta o poza avantajoasa si machiata, ci joaca pe cartea onestitatii si discretiei in privinta vietii intime (a sa si a altora), mutand ponderea pe cea profesionala si pe activitatile publice. "Nostalgia" e povestea unei actrite cu convingeri de stanga si a iubirii pe viata pentru sotul la fel de celebru, cu care are in comun si o constiinta mereu treaza la nedreptati politice si sociale. Ceea ce e mai greu de inteles azi e ca acesti doi artisti de succes, talentati si independenti, care n-au fost membri ai partidului comunist francez, s-au lasat manipulati de Moscova, au continuat sa creada in ideologia pretins egalitara si umanista, chiar si dupa ce au vazut ce inseamna comunismul real in URSS si tarile lagarului sovietic, dupa ce au aflat de crimele comise in numele lui, dupa ce au stiut ce s-a petrecut la Budapesta in 1956 si la Praga in 1968. Exista si o limita de la care idealismele devin intolerabile. Daca la Ives Montand (pe numele adevarat Ivo Livi), fiu de emigranti italieni saraci, crescut in mediul proletar, optiunea politica are origini de clasa, la Simone Kaminker (care si-a inlocuit cu numele de fata al mamei frantuzoaice pe cel al tatalui evreu, din motive usor de inteles, in timpul ocupatiei naziste), provenita din mica burghezie, orientarea spre extrema stanga a fost rezultatul frecventarii intelectualilor de la cafeneaua Flore si al prieteniei cu comunisti convinsi. Cum despre tatal fugit in Anglia, unde vorbea la Radio Londra, nu mai aveau stiri de la inceputul razboiului, Simone incepe sa munceasca de la 19 ani, pentru a-si intretine mama si fratii mai mici. Intai ca secretara a unui colaborationist notoriu (impuscat dupa razboi), apoi ca figuranta pe platourile de cinema si in teatru. Remarcata pentru frumusetea ei naturala si firea deschisa, incep sa i se incredinteze mici roluri, se imprieteneste cu actori si regizori consacrati, dar abia primul ei sot, regizorul Ives Allegret (cu care are o fetita, Catherine, nascuta in 1946), o pune cu adevarat in valoare. Anul crucial al existentei ei e 1949, cand il intalneste pe Ives Montand, deja cantaret de music-hall celebru, si o dragoste reciproca la prima vedere ii uneste pe viata. Din acest punct, memorialista nu mai spune eu, ci noi. Desi rolurile importante si succesele ei nu intarzie sa apara la inceputul anilor '50, e gata sa renunte la cariera promitatoare pentru a fi tot timpul cu Ives. E dispusa sa-si asume un unic rol, acela de sotie devotata a cantaretului vedeta, insotit in 1956 in turneu in URSS si in tarile comuniste (inclusiv Romania), sa ramana in umbra lui. Insa abilitatea psihologica a prietenilor o aduce din nou pe platourile de filmare. Abia la 38 de ani, odata cu rolul din "Drumul spre inalta societate", pentru care primeste Palme d'Or la Cannes in 1959 si Oscarul, ajunge in topul starurilor mondiale, e chemata la Hollywood si de atunci incolo cariera ei se mentine constant, pana la sfarsit, pe culmi, cu roluri foarte diferite, din filme azi clasice. Deloc snoaba, demna si discreta (chiar si cand e vorba de aventura lui Ives Montand cu Marilyn Monroe, care a tinut prima pagina a ziarelor), modesta si cu umor, aceasta femeie atat de speciala te seduce prin naturaletea marturisirilor ei. Frustrant e doar ca o asemenea carte a aparut la noi fara un minim de ilustratii, nici macar un portret al autoarei pe coperta urata.
Selectia Formula AS
Simone Signoret, "Nostalgia nu mai e ce-a fost", traducere de Elena Bulai, cuvant inainte de Maurice Pons, Editura "Curtea Veche" (tel. 021/222.25.36), colectia "Femei celebre", 396 pag.
Francezii isi adora marii actori si sansonetisti, care continua sa fie populari si popularizati, dincolo de mode si timp. Din aceasta categorie de artisti legendari face parte si Simone Signoret, de la a carei moarte s-a scurs un sfert de secol. Cartea ei de memorii pe care v-o recomand azi a aparut in Franta in 1976 si a fost un best-seller, caci starul de cinema si sotul cu care forma din 1949 un cuplu inseparabil, Ives Montand, se aflau pe culmea faimei internationale. Si asa aveau sa ramana, activi si in lumina reflectoarelor mediatice, pana la sfarsit (Signoret s-a stins in 1985, Montand in 1991). Simone a avut curajul sa-si asume imbatranirea, incarnandu-si pe ecran varstele reale - de la splendoarea tineretii, la femeia matura si la bunica ridata - intr-o cariera bazata nu doar pe talent, ci si pe inteligenta, cultura si putere de munca. De obicei, vedetele din show-biz recurg la un profesionist al scrisului cand isi publica memoriile. Simone Signoret si le-a redactat singura, chiar daca impulsionata de intrebarile scriitorului Maurice Pons, cu care a avut lungi convorbiri inregistrate. Aceasta a fost "proba orala", inaintea examenului mai dificil de a se povesti in scris, "de a surprinde adevarul fara sa atenteze la viata". Si daca la inceput intrebarile lui Pons despre copilarie si adolescenta sunt mai frecvente, pe parcurs actrita isi perfectioneaza modalitatea de a transmuta din memorie pe hartie experientele, pastrandu-le vii, dar adaugandu-le o privire lucida, din perspectiva cincuagenarei, care-si vede erorile si nu ezita sa se culpabilizeze. Desteapta, ea nu adopta o poza avantajoasa si machiata, ci joaca pe cartea onestitatii si discretiei in privinta vietii intime (a sa si a altora), mutand ponderea pe cea profesionala si pe activitatile publice. "Nostalgia" e povestea unei actrite cu convingeri de stanga si a iubirii pe viata pentru sotul la fel de celebru, cu care are in comun si o constiinta mereu treaza la nedreptati politice si sociale. Ceea ce e mai greu de inteles azi e ca acesti doi artisti de succes, talentati si independenti, care n-au fost membri ai partidului comunist francez, s-au lasat manipulati de Moscova, au continuat sa creada in ideologia pretins egalitara si umanista, chiar si dupa ce au vazut ce inseamna comunismul real in URSS si tarile lagarului sovietic, dupa ce au aflat de crimele comise in numele lui, dupa ce au stiut ce s-a petrecut la Budapesta in 1956 si la Praga in 1968. Exista si o limita de la care idealismele devin intolerabile. Daca la Ives Montand (pe numele adevarat Ivo Livi), fiu de emigranti italieni saraci, crescut in mediul proletar, optiunea politica are origini de clasa, la Simone Kaminker (care si-a inlocuit cu numele de fata al mamei frantuzoaice pe cel al tatalui evreu, din motive usor de inteles, in timpul ocupatiei naziste), provenita din mica burghezie, orientarea spre extrema stanga a fost rezultatul frecventarii intelectualilor de la cafeneaua Flore si al prieteniei cu comunisti convinsi. Cum despre tatal fugit in Anglia, unde vorbea la Radio Londra, nu mai aveau stiri de la inceputul razboiului, Simone incepe sa munceasca de la 19 ani, pentru a-si intretine mama si fratii mai mici. Intai ca secretara a unui colaborationist notoriu (impuscat dupa razboi), apoi ca figuranta pe platourile de cinema si in teatru. Remarcata pentru frumusetea ei naturala si firea deschisa, incep sa i se incredinteze mici roluri, se imprieteneste cu actori si regizori consacrati, dar abia primul ei sot, regizorul Ives Allegret (cu care are o fetita, Catherine, nascuta in 1946), o pune cu adevarat in valoare. Anul crucial al existentei ei e 1949, cand il intalneste pe Ives Montand, deja cantaret de music-hall celebru, si o dragoste reciproca la prima vedere ii uneste pe viata. Din acest punct, memorialista nu mai spune eu, ci noi. Desi rolurile importante si succesele ei nu intarzie sa apara la inceputul anilor '50, e gata sa renunte la cariera promitatoare pentru a fi tot timpul cu Ives. E dispusa sa-si asume un unic rol, acela de sotie devotata a cantaretului vedeta, insotit in 1956 in turneu in URSS si in tarile comuniste (inclusiv Romania), sa ramana in umbra lui. Insa abilitatea psihologica a prietenilor o aduce din nou pe platourile de filmare. Abia la 38 de ani, odata cu rolul din "Drumul spre inalta societate", pentru care primeste Palme d'Or la Cannes in 1959 si Oscarul, ajunge in topul starurilor mondiale, e chemata la Hollywood si de atunci incolo cariera ei se mentine constant, pana la sfarsit, pe culmi, cu roluri foarte diferite, din filme azi clasice. Deloc snoaba, demna si discreta (chiar si cand e vorba de aventura lui Ives Montand cu Marilyn Monroe, care a tinut prima pagina a ziarelor), modesta si cu umor, aceasta femeie atat de speciala te seduce prin naturaletea marturisirilor ei. Frustrant e doar ca o asemenea carte a aparut la noi fara un minim de ilustratii, nici macar un portret al autoarei pe coperta urata.
Francezii isi adora marii actori si sansonetisti, care continua sa fie populari si popularizati, dincolo de mode si timp. Din aceasta categorie de artisti legendari face parte si Simone Signoret, de la a carei moarte s-a scurs un sfert de secol. Cartea ei de memorii pe care v-o recomand azi a aparut in Franta in 1976 si a fost un best-seller, caci starul de cinema si sotul cu care forma din 1949 un cuplu inseparabil, Ives Montand, se aflau pe culmea faimei internationale. Si asa aveau sa ramana, activi si in lumina reflectoarelor mediatice, pana la sfarsit (Signoret s-a stins in 1985, Montand in 1991). Simone a avut curajul sa-si asume imbatranirea, incarnandu-si pe ecran varstele reale - de la splendoarea tineretii, la femeia matura si la bunica ridata - intr-o cariera bazata nu doar pe talent, ci si pe inteligenta, cultura si putere de munca. De obicei, vedetele din show-biz recurg la un profesionist al scrisului cand isi publica memoriile. Simone Signoret si le-a redactat singura, chiar daca impulsionata de intrebarile scriitorului Maurice Pons, cu care a avut lungi convorbiri inregistrate. Aceasta a fost "proba orala", inaintea examenului mai dificil de a se povesti in scris, "de a surprinde adevarul fara sa atenteze la viata". Si daca la inceput intrebarile lui Pons despre copilarie si adolescenta sunt mai frecvente, pe parcurs actrita isi perfectioneaza modalitatea de a transmuta din memorie pe hartie experientele, pastrandu-le vii, dar adaugandu-le o privire lucida, din perspectiva cincuagenarei, care-si vede erorile si nu ezita sa se culpabilizeze. Desteapta, ea nu adopta o poza avantajoasa si machiata, ci joaca pe cartea onestitatii si discretiei in privinta vietii intime (a sa si a altora), mutand ponderea pe cea profesionala si pe activitatile publice. "Nostalgia" e povestea unei actrite cu convingeri de stanga si a iubirii pe viata pentru sotul la fel de celebru, cu care are in comun si o constiinta mereu treaza la nedreptati politice si sociale. Ceea ce e mai greu de inteles azi e ca acesti doi artisti de succes, talentati si independenti, care n-au fost membri ai partidului comunist francez, s-au lasat manipulati de Moscova, au continuat sa creada in ideologia pretins egalitara si umanista, chiar si dupa ce au vazut ce inseamna comunismul real in URSS si tarile lagarului sovietic, dupa ce au aflat de crimele comise in numele lui, dupa ce au stiut ce s-a petrecut la Budapesta in 1956 si la Praga in 1968. Exista si o limita de la care idealismele devin intolerabile. Daca la Ives Montand (pe numele adevarat Ivo Livi), fiu de emigranti italieni saraci, crescut in mediul proletar, optiunea politica are origini de clasa, la Simone Kaminker (care si-a inlocuit cu numele de fata al mamei frantuzoaice pe cel al tatalui evreu, din motive usor de inteles, in timpul ocupatiei naziste), provenita din mica burghezie, orientarea spre extrema stanga a fost rezultatul frecventarii intelectualilor de la cafeneaua Flore si al prieteniei cu comunisti convinsi. Cum despre tatal fugit in Anglia, unde vorbea la Radio Londra, nu mai aveau stiri de la inceputul razboiului, Simone incepe sa munceasca de la 19 ani, pentru a-si intretine mama si fratii mai mici. Intai ca secretara a unui colaborationist notoriu (impuscat dupa razboi), apoi ca figuranta pe platourile de cinema si in teatru. Remarcata pentru frumusetea ei naturala si firea deschisa, incep sa i se incredinteze mici roluri, se imprieteneste cu actori si regizori consacrati, dar abia primul ei sot, regizorul Ives Allegret (cu care are o fetita, Catherine, nascuta in 1946), o pune cu adevarat in valoare. Anul crucial al existentei ei e 1949, cand il intalneste pe Ives Montand, deja cantaret de music-hall celebru, si o dragoste reciproca la prima vedere ii uneste pe viata. Din acest punct, memorialista nu mai spune eu, ci noi. Desi rolurile importante si succesele ei nu intarzie sa apara la inceputul anilor '50, e gata sa renunte la cariera promitatoare pentru a fi tot timpul cu Ives. E dispusa sa-si asume un unic rol, acela de sotie devotata a cantaretului vedeta, insotit in 1956 in turneu in URSS si in tarile comuniste (inclusiv Romania), sa ramana in umbra lui. Insa abilitatea psihologica a prietenilor o aduce din nou pe platourile de filmare. Abia la 38 de ani, odata cu rolul din "Drumul spre inalta societate", pentru care primeste Palme d'Or la Cannes in 1959 si Oscarul, ajunge in topul starurilor mondiale, e chemata la Hollywood si de atunci incolo cariera ei se mentine constant, pana la sfarsit, pe culmi, cu roluri foarte diferite, din filme azi clasice. Deloc snoaba, demna si discreta (chiar si cand e vorba de aventura lui Ives Montand cu Marilyn Monroe, care a tinut prima pagina a ziarelor), modesta si cu umor, aceasta femeie atat de speciala te seduce prin naturaletea marturisirilor ei. Frustrant e doar ca o asemenea carte a aparut la noi fara un minim de ilustratii, nici macar un portret al autoarei pe coperta urata.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
