Va trimit scrisoarea aceasta din dorinta de a vorbi cu cineva, dar si din dorinta de a transmite un gand: acela de a invata sa le spunem oamenilor din jur, la vremea potrivita, ca ii iubim
Nu stiu cum sa incep aceasta scrisoare. Mi-am dorit de mult timp sa va scriu, dar, asa cum facem noi, oamenii, intotdeauna, am amanat mereu momentul, nestiind ca o clipa care a trecut e moarta pentru vesnicie si nimic nu o poate intoarce, fie ea urata sau sublima. Va scriu acum, cand am ajuns la capatul puterilor. La capatul puterilor, dar nu si la capatul drumului crucii ce mi-a fost destinata.
Imi cer scuze ca vreau sa raman anonima, dar traiesc intr-un mic orasel de provincie moldava, in care toata lumea cunoaste pe toata lumea, iar ceea ce vreau sa va impartasesc este atat de intim... Nu sunt un om cu nimic mai deosebit decat ceilalti. In viata de zi cu zi sunt dascal, meserie atat de blamata in societatea vremurilor noastre, dar pe care o iubesc, in ciuda a tot ce au facut societatea si vremurile din noi. Meserie care iti solicita atat de mult timp si atat de multa pasiune, incat, poate si ea m-a adus unde sunt acum. Unde m-a adus? In situatia de a fi aproape singura, cu o durere pe care nu o mai pot duce... In urma cu aproape o luna mi-a murit mama. Nici nu pot intelege cum afirm atat de transant lucrul asta, cum pot sa vorbesc despre el, moartea a fost un subiect tabu pentru mine, o tineam departe, imi aparam gandurile de ea. Ba chiar ma suparam daca mama indraznea sa glumeasca pe seama asta. O sa ziceti ca nu sunt nici prima nici ultima careia i se intampla aceasta drama, ca parintii ne cresc si apoi mor, ca asta e legea firii... Dar nu e asa! Nu a murit un parinte in general, ci mama mea! A mea! Mama care s-a chinuit, numai ea stie cum, sa ma creasca, sa ma poarte prin scoli, sa ma faca om! S-a stins in trei zile, interval in care medicii mi-au spus ca doar o minune o poate salva. Iar eu am crezut cu disperare in minunea aceea. Am crezut atat de mult! Si nu s-a petrecut! N-a venit. La tara, acolo unde a trait, totul este ea! In camara stau borcane peste borcane, pentru cand vine fata acasa (si fata venea destul de rar si mama tot astepta in poarta)... Ba acum stau strugurii pe vita, strugurii din care imi facea compotul care imi placea atat de mult. E peste tot, in gradina, in casa, pe imasul din fata casei, o vad pana si in pisicul si catelul pe care le alinta si care i se suiau in poale. O vad de sarbatori, facand cozonaci (niciodata nu m-a lasat sa-i fac eu, zicea ca o sa ma apuc dupa ce moare ea) sau ingrijindu-mi florile, pe care le aduceam si i le lasam ei, in grija, pana veneau vacantele si ele ma asteptau impreuna cu mama, acolo, in curtea casei. O vad mai ales in poarta, cand eu plecam la munca, in oras, spunandu-mi mereu sa am grija de mine, iar eu plecam plangand, de teama ca poate o vad pentru ultima data. E ciudat, dar teama asta o aveam de catava vreme. Am impresia ca am plans-o inainte de a muri, si asta e un pacat, poate. Ma chinuie gandul ca as fi putut face ceva si nu am facut. Din momentul in care a inceput sa se simta mai rau, am fost pe la medici, dar niciunul nu mi-a zis ce se intampla sau ce se poate intampla, poate si pentru faptul ca nu am mers la specialitatea potrivita. Nu stiti cum e sa ai asemenea remuscari, sa te gandesti ca ai fi putut face ceva si nu ai facut. Ma simt vinovata pana peste poate! Ma simt vinovata mai ales pentru faptul ca nu i-am spus cat de mult o iubesc. As vrea macar atat sa pot crede: ca acolo, sus, unde este, ma vede si stie cat de mult o iubesc, si ma va ajuta sa nu o iau razna. Se zice ca rugaciunea face minuni. Simt ca nu pot face nici asta! Nu pot! Sau nu pot inca! Si ma simt singura, singura. A ramas doar tata, intr-o casa pustie. Acum mi-e frica pentru el, foarte frica. Nu sunt casatorita, nu am copii (Doamne, cat si-a dorit nepoti) si nu pot, oricat as analiza, sa-mi gasesc o motivatie de a merge mai departe. Putinele momente in care nu plang mi se par un pacat (mama e singura si eu sa traiesc?), tot asa cum pacat mi se pare sa incerc sa trec peste moartea ei. Ma gandesc acum ca oricat ar incerca tata, nimic nu va mai fi la fel, si incetul cu incetul va muri si casa, luand cu ea toata copilaria mea si, de fapt, tot trecutul si viitorul meu. Am impresia ca viata mea se opreste aici, ca nu vreau, nu pot si nu am pentru ce sa traiesc mai departe. Mi-e frica sa ies din casa, oamenii din jur incearca sa ma ajute, dar eu nu ma pot mobiliza deloc. Cedez incetul cu incetul, iar lucrul care mi-ar mai aduce putina alinare ar fi sa-i pot spune mamei cat de mult am iubit-o si cat de mult o iubesc. De aceea, va rog pe toti cei care mai aveti parinti in viata, aratati-le, atat cat mai sunt langa voi, cat de mult ii iubiti! Gasiti-va timp pentru ei, mai ales pentru ei, pentru ca atunci cand nu se mai poate face nimic, veti fi ingrozitor de singuri! De aceea, abia acum ii spun, in revista pe care ne certam cine sa o citeasca prima... "Mama, iti sarut mana si te iubesc!".
GABRIELA
________________________
"Singuratatea ma sugruma"
Draga doamna Sanziana,
Va rog din suflet sa nu va suparati pentru felul in care ma adresez, dar eu va consider un adevarat prieten de nadejde. Citesc cu mare, mare drag revista pe care o conduceti, inca de la primele aparitii.
Sunt pensionara. Am 54 de ani, dar desi am iesit la pensie, am tot lucrat. Dar de cateva luni s-au facut restructurari masive, iar pensionarii au fost primii la care s-a renuntat. Am acceptat sa lucrez pentru ca pensia este tare mica si, mai mult de atat, sa am si eu un rost social, sa nu simt atat de mult lipsa unui tovaras de viata. Singuratatea ma sugruma! E cumplit. Parca nimic nu mai are valoare, totu-i cenusiu in viata mea. Eu am ramas vaduva de tanara, cu 4 copii de crescut. M-am mobilizat, am muncit pana la epuizare, sa le asigur tot ce aveau nevoie, ocupandu-ma de educatia lor, uitand total de mine. Mereu faceam calcule peste calcule cum s-o scot la capat, cum sa ma descurc, ce sa fac s-o ducem mai bine. Mi-am dorit din tot sufletul, enorm, ca acesti copii ai mei sa invete carte, sa urmeze facultati, sa fie responsabili, sa pretuiasca munca, bunul muncit din greu, intr-un cuvant, sa fie oameni adevarati. Cu mare bucurie va spun ca la acest capitol am reusit! Ma mandresc ca am izbutit sa-i pregatesc pentru viata. Dar cu ce pret! Acum, dragii mei copii sunt la casele lor, s-au casatorit, au copilasi la randul lor, au prietenii lor. Eu am ramas singura, singura. Merg in vizita cu drag pe la fiecare, dar seara ma intorc acasa la mine, o casa curata, frumoasa, dar cat de goala... De aceea, va rog tare frumos sa-mi ascultati si mie necazul si sa publicati scrisoarea in revista. Cine stie, poate este undeva, intr-un colt de tara, un om care doreste, ca si mine, sa nu mai fie singur, sa aiba alaturi o femeie echilibrata, optimista, iubitoare de natura, de animale si flori. Am o mare dorinta de a merge mai departe, frumos. Doresc sa am si eu cui zambi, cui spune noapte buna sau buna dimineata. Sa stiu ca ii pasa cuiva de mine. Relatia cu copiii este foarte frumoasa, ne vedem, sunt atenti si afectuosi, dar... eu tot singura sunt. E dureros! Fiecare sfarsit de saptamana, fiece sarbatoare, sfarsit de an, Craciun, pentru mine sunt lacrimi. Sa stai singur dimineata, la masa, in farfurie cu o bucata de cozonac. E cumplit!
Am mare incredere in dvs. De asta am curaj sa-mi deschid sufletul. Va doresc tot binele din lume. Dumnezeu sa va ocroteasca mereu!
Cu toata dragostea,
MARIA - Cluj-Napoca
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
14.11.2009, 15:55Maria Stefania
Draga mea, am 29 de ani si de cand ma stiu am fost crescuta de bunica. Ea imi este mama, prietena... si cel mai frumos lucru care mi se intampla. Are 81 de ani, a fost invatatoare si m-a invatat sa fiu om printre oameni. Asta cred ca este cea mai importanta lectie pe care am primit-o de la ea. Ii iubesc mainile batrane, si ochii atat de calzi... si fiecare bucatica din trupul ei de acum slab si cocosat de boli si probleme. O iubesc pentru ca mi-a dat viata a doua oara si pentru ca mi-a fost si imi este alaturi ori de cate ori am nevoie. Teama ca o pot pierde...ei bine...nici pe mine nu m-a ocolit. Am plans citind randurile scrise de tine atat de frumos pentru ca sunt atat de reale. Cine are o mama sa o iubesca in fiecare clipa. EU ASA FAC!
Stefania
14.11.2009, 18:14Pribeagu Lia
"Tu'i ai pe-ai tai
De n-ai pe nimeni
Te lupti pe seama tuturor"
asa spune bardul de la Hordou.
Numai in felul acesta gasesti ratiunea de a merge mai departe. Cu ce vei alege sa mergi pe aceasta cale, ramane sa hotarasti singura, insa sunt convinsa ca numai asa vei reusi sa te implinesti. Gandeste-te cate nenorociri sunt in jur, cata lume are nevoie de ajutor, si poate vei avea puterea sa te mobilizezi. Nu stiu in ce fel poti sa ajuti, pe cati vei putea sa ajuti, dar sunt convinsa ca poti face multe, multe lucruri bune. Cu bine, Laura
P.S. Noi romanii traim cu convingerea ca idealurile noastre se vor implini.
09.12.2009, 01:49Andreia Petic
Am plans si iar am plans cand am citit scrisoarea ta.am udat si ziarul care de fapt era al mamei si trebuia sa i-l dau ei.am trait acum 4 luni ceva similar.a murit bunicul meu in urma unei boli.avand o relatie rece cu parintii el a fost singurul care a stiut sa ma inteleaga sa ma iubeasca si sa ma sprijine.iar cand a murit am avut un soc am simtit ca ma sufoc am avut o durere cumplita de suflet.de fapt nici nu exista descriere pt asa ceva.si acum ,cand imi apare imaginea lui in fata imi dau lacrimile si nu pot sa ma mai opresc indiferent ce as face si unde as fi.as vrea sa-l mai vad macar o data sa-i mai sarut mana si sa-i spun cat de mult il iubesc.asa ca inteleg perfect prin ce treci.iar eu am decis sa ma apropii de ai mei parinti mai mult sa incerc sa fac orice lucru bun cat de mic pt cei dragi mie pt ca nu as vrea sa regret ca acum ca nu am aratat tot ce simt sau ca nu le-am spus cat de mult ii iubesc.nu as vrea sa fie pre tarziu.incearca sa te bucuri de cei care au ramas.oricum,articolul tau mi-a ramas in suflet.pe de o parte imi da putere sa merg mai departe stiind ca si altcineva a trecut prin asta si nu ma mai simt atat de singura si neinteleasa.pentru ca sunt oameni care nu inteleg.asadar curaj!!!!!iti doresc tot binele din lume!!!!
09.12.2009, 01:53Andreia Petic
Ma scuzati
am scris draga mea laura in loc de gabriela.am gresit din cauza grabei.
09.12.2009, 16:12Maria-Cristina Turcu
Este foarte greu sa accepti moartea unui parinte si apoi sa mergi mai departe. mai ales cand este un parinte cu care ai o relatie foarte frumoasa si iubitoare. iti spun asta din experienta. acum 3 ani (pe 11 decembrie sunt trei ani) mi-am pierdut si mama. si la fel ca tine mi-a fost extrem de greu sa merg mai departe. nu stiam cum sa traiesc fara mama. abia dupa 2 ani am acceptat cat de cat idea, si am realizat ca am facut chiar o depresia din cauza asta, si sunt deja 8 luni de cand merg la psihoterapeut. acolo am invatat usor sa vorbesc deschis de raltie cu mama, fara sa pling tot timpul si sa las amintirele frumoase cu ea sa-mi dea putere. tu trebuie sa traiesti si sa te bucurii de viata. daca tu te lasi doborita, mama ta sufera de doua ori acolo unde este (in functie de credinta noastra, fiecare crede sau nu). Daca tu mergi mai departe si-ti traiesti viata, atunci si amintirea ai merge cu tine si se bucura de viata. Trebuie sa te gandesti ca ea nu si-ar fi dorit nici o data ca tu sa-ti intrerupi viata doara pentru ca ea nu mai este. Pastreaza amintirele de la dinsa, foloseste invatamintele si mergi mai departe. Traieste-ti viata asa cum ea si-ar fi dorit sa o faci. Multa bafta si putere. Daca vrei sa mai comunicam, adresa mea este turcu_maria@yahoo.com
Cu drag, Maria
10.12.2009, 08:49Angelica Apetrei
Incep scrisoarea mea spunandu-ti ca esti norocoasa. Ai reusit sa-i transmiti mamei tale "Te iubesc", prin faimoasa revista "Formula AS".
Pe 3 decembrie 2002, a murit mamica mea, in spital chiar a 2a zi dupa ce am internat-o la Terapie Intensiva. Eram la serviciu, cand m-a sunat sora mea mai mare sa-mi dea vestea.N-am plans la inmormantare, dar am plans in fiecare seara inainte de culcare, am plans in timp ce mergeam pe strada, prin vreo camera goala pe la colturi. Plangeam si pentru ca ma simteam vinovata ca n-am stat cu ea la spital, ca n-am vorbit cu asistentele sa aiba grija de ea, ca am lasat-o singura acolo in spital, desi vazusem ca nu se simtea bine. Ma invinuiam ca din cauza mea a murit. Si-am plans mult.
Mergeam plangand pe strada si ma gandeam uitandu-ma la oameni, ca fiecare are povestea lui, viata lui cu bucurii si necazuri si L-am chemat pe Bunul Dumnezeu sa nu ma paraseasca niciodata, sa am cui povesti durerea mea.
De durere si neliniste in suflet vroiam sa le spun tuturor cat de mult imi lipsea scumpa mea mama si cat de mult o iubeam inca. Si eu am scris la " Formula As" , atunci ,cu gandul de a-i spune mamicii mele : Cat de mult imi lipseste", dar n-am avut norocul tau.
Intr-o buna zi sora mea a visat-o pe mamica ca a venit la mine in camera si m-a mangaiat si m-a strans in brate. Parca de atunci, inima mea s-a mai linistit.
Ca sa trec "peste", nu ca sa uit(caci nu o poti uita pe mama care te-a crescut), m-am cufundat in munca. Stateam la serviciu de dimineata pana seara, luandu-ma cu problemele de zi cu zi.
Anul acesta i-am facut de 7 ani. Anii au trecut repede. Mereu ne amintim de ea, povestim despre ea, ne uitam la albumul cu poze in care, de fiecare data ne zambeste. Si o iubesc la fel de mult.
Am fost putin egoista si am vorbit numai despre mamica mea, dar sa stii Gabriela ca te inteleg perfect si va veni o zi in care vei simti ca, si mama ta te vede, te aude. Vei simti asta si te vei linisti.
As vrea sa mai vorbim.
Dumnezeu e cu tine. Si eu si altii. Nu esti singura.
Cu drag, Angelica