Va trimit scrisoarea aceasta din dorinta de a vorbi cu cineva, dar si din dorinta de a transmite un gand: acela de a invata sa le spunem oamenilor din jur, la vremea potrivita, ca ii iubim
Nu stiu cum sa incep aceasta scrisoare. Mi-am dorit de mult timp sa va scriu, dar, asa cum facem noi, oamenii, intotdeauna, am amanat mereu momentul, nestiind ca o clipa care a trecut e moarta pentru vesnicie si nimic nu o poate intoarce, fie ea urata sau sublima. Va scriu acum, cand am ajuns la capatul puterilor. La capatul puterilor, dar nu si la capatul drumului crucii ce mi-a fost destinata.
Imi cer scuze ca vreau sa raman anonima, dar traiesc intr-un mic orasel de provincie moldava, in care toata lumea cunoaste pe toata lumea, iar ceea ce vreau sa va impartasesc este atat de intim... Nu sunt un om cu nimic mai deosebit decat ceilalti. In viata de zi cu zi sunt dascal, meserie atat de blamata in societatea vremurilor noastre, dar pe care o iubesc, in ciuda a tot ce au facut societatea si vremurile din noi. Meserie care iti solicita atat de mult timp si atat de multa pasiune, incat, poate si ea m-a adus unde sunt acum. Unde m-a adus? In situatia de a fi aproape singura, cu o durere pe care nu o mai pot duce... In urma cu aproape o luna mi-a murit mama. Nici nu pot intelege cum afirm atat de transant lucrul asta, cum pot sa vorbesc despre el, moartea a fost un subiect tabu pentru mine, o tineam departe, imi aparam gandurile de ea. Ba chiar ma suparam daca mama indraznea sa glumeasca pe seama asta. O sa ziceti ca nu sunt nici prima nici ultima careia i se intampla aceasta drama, ca parintii ne cresc si apoi mor, ca asta e legea firii... Dar nu e asa! Nu a murit un parinte in general, ci mama mea! A mea! Mama care s-a chinuit, numai ea stie cum, sa ma creasca, sa ma poarte prin scoli, sa ma faca om! S-a stins in trei zile, interval in care medicii mi-au spus ca doar o minune o poate salva. Iar eu am crezut cu disperare in minunea aceea. Am crezut atat de mult! Si nu s-a petrecut! N-a venit. La tara, acolo unde a trait, totul este ea! In camara stau borcane peste borcane, pentru cand vine fata acasa (si fata venea destul de rar si mama tot astepta in poarta)... Ba acum stau strugurii pe vita, strugurii din care imi facea compotul care imi placea atat de mult. E peste tot, in gradina, in casa, pe imasul din fata casei, o vad pana si in pisicul si catelul pe care le alinta si care i se suiau in poale. O vad de sarbatori, facand cozonaci (niciodata nu m-a lasat sa-i fac eu, zicea ca o sa ma apuc dupa ce moare ea) sau ingrijindu-mi florile, pe care le aduceam si i le lasam ei, in grija, pana veneau vacantele si ele ma asteptau impreuna cu mama, acolo, in curtea casei. O vad mai ales in poarta, cand eu plecam la munca, in oras, spunandu-mi mereu sa am grija de mine, iar eu plecam plangand, de teama ca poate o vad pentru ultima data. E ciudat, dar teama asta o aveam de catava vreme. Am impresia ca am plans-o inainte de a muri, si asta e un pacat, poate. Ma chinuie gandul ca as fi putut face ceva si nu am facut. Din momentul in care a inceput sa se simta mai rau, am fost pe la medici, dar niciunul nu mi-a zis ce se intampla sau ce se poate intampla, poate si pentru faptul ca nu am mers la specialitatea potrivita. Nu stiti cum e sa ai asemenea remuscari, sa te gandesti ca ai fi putut face ceva si nu ai facut. Ma simt vinovata pana peste poate! Ma simt vinovata mai ales pentru faptul ca nu i-am spus cat de mult o iubesc. As vrea macar atat sa pot crede: ca acolo, sus, unde este, ma vede si stie cat de mult o iubesc, si ma va ajuta sa nu o iau razna. Se zice ca rugaciunea face minuni. Simt ca nu pot face nici asta! Nu pot! Sau nu pot inca! Si ma simt singura, singura. A ramas doar tata, intr-o casa pustie. Acum mi-e frica pentru el, foarte frica. Nu sunt casatorita, nu am copii (Doamne, cat si-a dorit nepoti) si nu pot, oricat as analiza, sa-mi gasesc o motivatie de a merge mai departe. Putinele momente in care nu plang mi se par un pacat (mama e singura si eu sa traiesc?), tot asa cum pacat mi se pare sa incerc sa trec peste moartea ei. Ma gandesc acum ca oricat ar incerca tata, nimic nu va mai fi la fel, si incetul cu incetul va muri si casa, luand cu ea toata copilaria mea si, de fapt, tot trecutul si viitorul meu. Am impresia ca viata mea se opreste aici, ca nu vreau, nu pot si nu am pentru ce sa traiesc mai departe. Mi-e frica sa ies din casa, oamenii din jur incearca sa ma ajute, dar eu nu ma pot mobiliza deloc. Cedez incetul cu incetul, iar lucrul care mi-ar mai aduce putina alinare ar fi sa-i pot spune mamei cat de mult am iubit-o si cat de mult o iubesc. De aceea, va rog pe toti cei care mai aveti parinti in viata, aratati-le, atat cat mai sunt langa voi, cat de mult ii iubiti! Gasiti-va timp pentru ei, mai ales pentru ei, pentru ca atunci cand nu se mai poate face nimic, veti fi ingrozitor de singuri! De aceea, abia acum ii spun, in revista pe care ne certam cine sa o citeasca prima... "Mama, iti sarut mana si te iubesc!".
GABRIELA
________________________
"Singuratatea ma sugruma"
Draga doamna Sanziana,
Va rog din suflet sa nu va suparati pentru felul in care ma adresez, dar eu va consider un adevarat prieten de nadejde. Citesc cu mare, mare drag revista pe care o conduceti, inca de la primele aparitii. Gasesc in ea tot ce ma intereseaza si ceva pe deasupra: mult suflet. De nenumarate ori am avut intentia sa va scriu, dar de fiecare data am renuntat, spunand ca nu aveti dvs. timp sa cititi atatea scrisori. Tare as fi dorit sa va spun o poveste frumoasa de iubire, o poveste a mea, din tinerete si pana astazi, dar... Eu nu am povesti de iubire, chiar nu am. Am doar amintiri placute, cateva frumoase, dar cele mai multe sunt dureroase, cu multe lacrimi si deznadejde. Am capatat curaj acum (putin), si tare m-as bucura daca ati citi scrisoarea mea, daca ati considera ca poate fi publicata.
Sunt pensionara. Am 54 de ani, dar desi am iesit la pensie, am tot lucrat. Dar de cateva luni s-au facut restructurari masive, iar pensionarii au fost primii la care s-a renuntat. Am acceptat sa lucrez pentru ca pensia este tare mica si, mai mult de atat, sa am si eu un rost social, sa nu simt atat de mult lipsa unui tovaras de viata. Singuratatea ma sugruma! E cumplit. Parca nimic nu mai are valoare, totu-i cenusiu in viata mea. Eu am ramas vaduva de tanara, cu 4 copii de crescut. M-am mobilizat, am muncit pana la epuizare, sa le asigur tot ce aveau nevoie, ocupandu-ma de educatia lor, uitand total de mine. Mereu faceam calcule peste calcule cum s-o scot la capat, cum sa ma descurc, ce sa fac s-o ducem mai bine. Mi-am dorit din tot sufletul, enorm, ca acesti copii ai mei sa invete carte, sa urmeze facultati, sa fie responsabili, sa pretuiasca munca, bunul muncit din greu, intr-un cuvant, sa fie oameni adevarati. Cu mare bucurie va spun ca la acest capitol am reusit! Ma mandresc ca am izbutit sa-i pregatesc pentru viata. Dar cu ce pret! Acum, dragii mei copii sunt la casele lor, s-au casatorit, au copilasi la randul lor, au prietenii lor. Eu am ramas singura, singura. Merg in vizita cu drag pe la fiecare, dar seara ma intorc acasa la mine, o casa curata, frumoasa, dar cat de goala... De aceea, va rog tare frumos sa-mi ascultati si mie necazul si sa publicati scrisoarea in revista. Cine stie, poate este undeva, intr-un colt de tara, un om care doreste, ca si mine, sa nu mai fie singur, sa aiba alaturi o femeie echilibrata, optimista, iubitoare de natura, de animale si flori. Am o mare dorinta de a merge mai departe, frumos. Doresc sa am si eu cui zambi, cui spune noapte buna sau buna dimineata. Sa stiu ca ii pasa cuiva de mine. Relatia cu copiii este foarte frumoasa, ne vedem, sunt atenti si afectuosi, dar... eu tot singura sunt. E dureros! Fiecare sfarsit de saptamana, fiece sarbatoare, sfarsit de an, Craciun, pentru mine sunt lacrimi. Sa stai singur dimineata, la masa, in farfurie cu o bucata de cozonac. E cumplit!
Am mare incredere in dvs. De asta am curaj sa-mi deschid sufletul. Va doresc tot binele din lume. Dumnezeu sa va ocroteasca mereu!
Cu toata dragostea,
MARIA - Cluj-Napoca
(Telefonul poate fi solicitat in redactia F. AS)