Multi oameni si-au pierdut viata, iar distrugerile au fost imense. Cum ochiul uraganului a trecut peste insula, viteza vantului a atins peste 200 de kilometri la ora, si dupa o scurta perioada de calm, a inceput sa bata la fel de puternic din directie opusa. Singurul semn care a prevestit catastrofa a fost caderea brusca si dramatica a barometrului, cu putin timp inainte de eveniment. Astazi, la mai bine de 100 de ani de la acel dezastru, uraganele, taifunurile si cicloanele, care denumesc acelasi fenomen meteorologic in diverse parti de pe glob, nu ne mai pot lua prin surprindere. Stiinta a avansat asa de mult incat reusim, adesea, sa prezicem, cu zile inainte, calea pe care un uragan o va urma. In consecinta, autoritatile au suficient de mult timp la dispozitie pentru a evacua sau pune la adapost populatia.
Vanturi divine
Drumul pana la stadiul actual al stiintei uraganelor a fost lung si anevoios. Nu o data, aceste furtuni imense au schimbat cursul istoriei. In 1274, de exemplu, un taifun a oprit invazia Japoniei de catre Kublai Han (nepotul faimosului conducator mongol Genghis Han), care a pierdut peste 13.000 de soldati in dezastru. In 1281, el a atacat Japonia din nou, cu o flota mai mare, dar furia naturii l-a invins si de aceasta data. Pierderile lui Kublai Han au fost atat de mari, incat nu a mai indraznit sa atace insulele a treia oara. De atunci, japonezii vad in taifun un kamikaze, adica un vant divin protector.
In inima vartejului
Uraganele nu au preocupat comunitatea stiintifica pana cu mai putin de doua secole in urma. Aceasta se explica prin faptul ca Europa n-a fost niciodata devastata de ele, iar fizica atmosferei s-a dezvoltat mai intai pe batranul continent. De aceea, nu e de mirare ca primul cercetator al uraganelor a fost un meteorolog amator american, pe nume William Redfield. In 1821, Redfield a studiat urmele stricaciunilor produse de un uragan care s-a deplasat de la sud spre nord, afectand statele americane de pe coasta de est, si a fost surprins sa constate ca arborii fusesera culcati la pamant in directia est pe mal, dar in directia vest, in interiorul continentului. Un astfel de efect nu putea fi produs decat de un mare vartej, asemanator cu o tornada, insa de dimensiuni gigantice. Zece ani mai tarziu, ipoteza vartejului a fost intarita de William Reid, un inginer britanic care a cercetat urmele lasate de un uragan in Barbados. Dar Redfield si Reid credeau ca uraganele actioneaza numai pana la cel mult doi kilometri deasupra pamantului, pentru ca, in aparenta, dealurile inalte si muntii le diminuau efectul devastator. Dar Benito Vines, un preot si meteorolog amator, care a studiat fenomenul in Cuba, cateva decenii mai tarziu, nu a fost de acord cu predecesorii lui. El a argumentat ca uraganele produc nori care contin cristale de gheata, iar acestea apar numai in straturile inalte ale atmosferei. Cercetarile ulterioare i-au dat dreptate parintelui Vines. Uraganele pot atinge inaltimi de pana la 18 kilometri. Motivul pentru care ele isi pierd puterea cand intra pe continent nu sunt muntii sau dealurile, ci uscatul, pentru ca uraganele sunt intretinute de apa calda a oceanelor.
Partea centrala a uraganului i-a impresionat pe oamenii de stiinta la fel de mult ca si pe poeti. Imagini luate din satelit arata ca peretii vartejului se rotesc cu viteza cea mai mare. Intr-adevar, vanturile si ploile cele mai puternice se inregistreaza la marginea ochiului gol aflat in centrul uraganului. Ochiul in sine, care seamana cu un tub lat de cativa kilometri, este calm, aerul deplasandu-se in el doar pe verticala. Acesta este motivul pentru care atunci cand centrul uraganului loveste, vantul e foarte puternic, apoi urmeaza brusc o perioada de calm, dupa care vantul incepe sa bata din nou, la fel de intens, insa din directie opusa. Cei care au avut ocazia sa zboare cu avionul prin ochiul unui uragan descriu imagini de neuitat. Kerry Emanuel, profesor de fizica atmosferei la Massachusetts Institute of Technology in Boston, spune urmatoarele despre experienta lui: "Nici o fotografie nu poate sa captureze senzatia pe care o ai atunci cand zbori prin ochiul uraganului. Imaginati-va un Coloseum Roman, lat de 20 de mile, si inalt de 10, cu o cascada de cristale de gheata care curge de-a lungul peretilor de un alb orbitor". Astfel de descrieri par a fi la frontiera dintre vis si realitate.
Vanatorii de uragane
Drumul urmat de uragane ar fi imposibil de prezis fara avioane speciale care se lupta cu vanturi puternice pentru a culege datele necesare, legate de viteza, temperatura si umiditate. Dar nu e periculos sa te avanti intr-o astfel de misiune? Nimeni n-a stiut raspunsul pana cand primul zbor de acest fel n-a fost facut. Pana in primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, avioanele erau pilotate vizual, cu harta si busola. Aceasta procedura era riscanta, pentru ca senzatia de sus si jos este usor de pierdut in nori. Zborurile au devenit mai sigure dupa ce diverse instrumente au fost puse la bord, pentru a permite zborul in vreme ploioasa. Dar nimeni nu a indraznit sa infrunte un uragan, pana cand doi ofiteri americani n-au avut curajul sa incerce. Spre sfarsitul lui iulie 1943, un ciclon tropical format in Golful Mexic ameninta comunitatile din sudul Texasului. Buletinele meteorologice erau secrete in timp de razboi, asa ca numai flota aeriana de la Bryan, baza militara aflata la 200 de kilometri de golf, a prins de veste de sosirea uraganului. Comandantul unitatii a ordonat imediat evacuarea avioanelor AT-6 Texan Trainer, din teama de a nu fi distruse de vant. Pilotii britanici afiliati la unitate au inceput sa faca glume pe seama avioanelor texane. Pilotii americani s-au simtit jigniti. La un moment dat, Maiorul Joseph Duckworth, unul dintre instructorii sefi ai unitatii, nu s-a mai putut abtine si le-a spus britanicilor: "Orice avion poate sa zboare pe orice fel de vreme. Tot ce conteaza este capacitatea pilotului de a folosi instrumentele de bord". "Da?", raspunse un pilot britanic in zeflemea. "Atunci dovedeste-o!". "Bine!", zise Duckworth si propuse un pariu, care fu acceptat pe loc.
Toanele Elenei
Cu toate ca prezicerea drumului urmat de uragane poate fi facuta in zilele noastre cu 72 de ore inainte, cu o eroare de cel mult 100 de kilometri, exista situatii speciale, in care oamenii de stiinta nu pot decide exact ce se va intampla, decat dupa ce uraganul trece de un moment critic, creat de conditiile meteorologice inconjuratoare.
Ziua Muncii a anului 1985 e o amintire trista pentru oraselul Biloxi din Mississippi, unde centrul uraganului a lovit coasta americana. Cu toate ca populatia fusese evacuata, distrugerile au fost imense. Multe alte comunitati au suferit, si nici chiar Florida n-a scapat fara daune. Totalul pagubelor l-a depasit pe cel al oricarui eveniment catastrofal pe care America l-a suferit pana atunci in timp de pace. Din fericire, situatii de acest fel sunt foarte rare, asa ca, in zilele noastre, acest fenomen meteorologic nu ne mai sperie ca in trecut. Stiinta ne-a ajutat inca o data sa dezlegam unul dintre numeroasele secrete ale naturii.
FLORIN DIACU - Department of Mathematics and Statistics, University of Victoria - P.O. Box 3045 STN CSC, Victoria, B. C. Canada, V8W 3R4
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
