Sarbatoare in Dumbrava Sibiului

Copiii termina dansul si in secunda urmatoare tasnesc de pe scena, scotandu-si pieptarele si bunditele pe deasupra capetelor, intr-o goana nebuna.

"Probabil ca-si urasc cu adevarat costumele", ii sopteste la ureche un american din primul rand sotiei. Dar copiii s-au strans roata undeva intre ultimul sir de spectatori si liziera padurii si isi schimba hainele intr-un iures general. Cu o mana se dezbraca si cu cealalta isi trag pe ei costume noi, asa ca atunci cand melodia micilor instrumentisti de pe scena se apropie de final, ei sunt gata. Transformarea este spectaculoasa si la fel dansul ce urmeaza: "Calusarii", un joc dansat cu foc de copii romani dintr-un sat ucrainean. Iar rolul principal il au... fetele! De pe margine, cel mai mult chiuie si aplauda adevaratii calusari, profesionistii din Giurgiu, iar la sfarsitul numarului, frumoasele sudiste din ansamblu vin si le pupa, le felicita pe "colegele" lor din departari. Este unul dintre cele mai frumoase momente ale Festivalului National al Traditiilor Populare, desfasurat la inceput de august in mirificul decor al Muzeului Astra din Sibiu. Cea de-a sasea editie a adus la start ansambluri, interpreti si mesteri populari din Neamt, Brasov, Giurgiu, precum si romani din Timocul sarbesc si din Ucraina.

Braul tricolor

Atunci cand isi schimba costumele si se imbraca in "civil", baietii devin deodata niste baieti obisnuiti, in tricouri si pantaloni scurti. Insa fetele din ansamblul "Dor basarabean", o formatie din Ucraina (Bucovina de Nord) cu suvitele si cositele lor impletite cu grija, isi pastreaza aerul princiar orice ar face. Sunt inconjurat de Mariana, Alina, Tania, Valentina si de alte fete ceva mai maricele din ansamblu, care-mi povestesc amuzate cum au ajuns in Romania, la Sibiu. Acum fac haz si povestesc cu lux de amanunte, dar atunci au fost la un pas de o mare dezamagire. La iesirea din raionul Ismail ii asteptau masinile politiei rutiere. Politistii de granita, ucraineni, au oprit autocarul si le-au spus conducatorilor grupului: "Bai baieti, stiti ca suntem prieteni, ne cunoastem de mici, dar nu avem ce face, ordin de sus. Trebuie sa intoarceti, nu aveti voie sa plecati in Romania!".Aveau toate actele in regula... Au intors autocarul si au inceput sa-i sune pe parinti. Cum au ajuns in sat, parintii i-au imbarcat cate trei-patru in automobile personale si au pornit la drum. S-au intalnit cu autocarul la granita. "A fost ca-n filmele politiste, ne sunam de pe drum, vezi ca aici e liber, veniti si voi". Multi dintre copii au un parinte roman si unul ucrainean, insa ambii sunt mandri de cum joaca dansurile romanesti si ii sustin total. Primul lucru pe care mi-l spun copiii despre satul lor, Erdek-Burnu, este ca aici si-a inecat Stefan cel Mare dusmanii, in lacul Catlabuga, si apoi a construit o biserica. Erdek-Burnu ar insemna in romaneste Cioc de rata, pentru ca asta-i forma satului vazut de sus. Campie, caldura, si brazi saditi intr-o Vinere mare de bunica uneia dintre fete si de alte femei. Acum e o mandrete de padure. Bunica altei fete canta cantece romanesti cand se intorcea de la munca, de pe camp, iar ea pastreaza caietul gros al bunicii, plin cu astfel de melodii. Doar batranii de 90 de ani mai pastreaza ceva costume si amintiri legate de cantece si de jocuri. Generatia parintilor a incercat sa le readuca la viata, dar amestecau dansurile romanesti cu cele ucrainene si nu a iesit nimic. Copiii vorbesc ucraineana, rusa si engleza, dar toate cartile le-au citit in romana, numai asa vorbesc intre ei, iar obiceiurile de Craciun, Steaua si colindele sunt cele din Romania. "Ne punem un chieptar peste paltoane, broboadii pe cap si colindam pana la 5 dimineata. Babutele incep sa planga, iar oamenii ne asculta cu asa o placere, se roaga de noi, hai mai cantati una, hai, ce mai stiti?". In 1994, un profesor de muzica a infiintat ansamblul "Dor basarabean" si de atunci viata satului s-a schimbat. Cat ar fi de obositi, copiii si adolescentii vin seara de seara pentru 3-4 ore de repetitii, iar entuziasmul lor a inceput sa dea roade. "Am avut spectacol de doua ore si jumatate in capitala raionului, era sala plina cu rusi, ucraineni, bulgari, romani, toti aplaudau. Mama e ucraineanca, dar nu putea sta pe scaun, sarea mereu in picioare. Si buneii, si parintii se uita la noi si nu le vine a crede ca dansam cu asa foc pe cantecele vechi. Toti isi inchipuie ca numai oamenii batrani ar mai dansa asa ceva."Copiii acestia si-au pastrat inocenta care le sta atat de bine, nu au nici o urma de cinism, sunt plini de emotii, de trairi. Ii intreb daca nu-i tenteaza mai mult calculatoarele, televizorul, discotecile... "Avem si noi de astea, da' mai mult ne place la dansuri. Ii consideram familia noastra pe cei din ansamblu, asa uniti suntem. Ne vorbim cu frate si sora, iar cand ne intoarcem din Romania si ajungem acasa, asa un dor avem dimineata unul de altul, am vrea sa fim impreuna, sa ne vedem cat mai repede. Si calculatorul si televizorul il lepadam. Pe unde am umblat prin Romania, peste tot ne-am facut prieteni si pastram legatura prin calculator. Ne-am infratit cu mai multe ansambluri romanesti.Cei de la Dor transilvan, au fost la noi in sat, am fost si noi la Cluj, avem un cantec impreuna, ne despartim de fiecare data plangand." Din pacate, la Sibiu n-au putut veni si cei din "grupa mare": ansamblul are doar un singur rand de costume, donat de statul roman. Problema vine de la costume, mai exact de la braul tricolor. Ucrainenii au spus clar ca doar daca-l dau jos au portile deschise catre festivaluri si spectacole in Romania. Toti copiii sunt de acord insa ca Viorel Popescu, fondatorul si conducatorul ansamblului, are asa un caracter, incat daca a zis ca nu-l da jos, apai asa o sa fie. "Stiti cum erau statuile lui Lenin cu mana ridicata? Asa au ramas si astia din administratia raionului, niste comunisti", spune Viorel Popescu, un barbat tanar, inalt si foarte hotarat. "Cat nu aveam braul cu tricolor, am participat si la spectacol la Palatul din Kiev si la Odessa. Da' ce, nu ne lasam, ca nici copiii nu vor: ni-i drag braul nostru tricolor. Au zis de la conducere sa invatam si jocuri ucrainene, da' cum sa-i pun pe copii daca nu-i pe inima lor? Copiii astia muncesc mult la sere, isi ajuta familiile care altfel n-ar mai vietui. Merg la scoala, muncesc in sere, vin cateva ore la repetitii, apoi isi fac lectiile. Se mai intampla sa mai adoarma cate unul cu capul pe tambal. Imi doresc ca pana ies eu la pensie sa avem in sat un ansamblu profesionist de cantece si jocuri romanesti. Autoritatile vor sa faca asa cum au facut in alte sate: sa ne bage bete in roate, sa ne treaca cheful, copiii sa se lase. Dar nu: odata daca ne lasam, ne calca-n picioare. Nu ne lasam, mergem inainte cu capul sus, sanatate sa avem si le ducem pe toate."

Fluierasii din Sercaita

Marea pasiune a lui George sunt motoarele. De orice fel. La sase ani conducea tractorul, iar acum cutreiera dealurile din satul sau, Bucium, cu o motocicleta de teren. Mai are insa ani buni de asteptat pana sa poata da examen de sofat.Nu ai zice ca e genul de baiat care sa repete zilnic ore intregi la fluier, sa se imbrace in costum popular si sa participe la festivaluri folclorice, insa George nu se plictiseste si se bucura de fiecare minut petrecut in Dumbrava Sibiului. Cel mai frumos loc pe unde a trecut pana acum. Bunicul sau l-a convins sa se alature grupului de copii fluierasi pe care l-a fondat cu cateva luni in urma, in satul Sercaita de langa Brasov. Pe bunicul sau, Nicolae Ciovica, nu ai cum sa nu-l indragesti. Senin, bland si mereu pus pe cantare, el s-a apucat la 85 de ani sa-i invete pe copiii din sat sa cante la fluier, ca sa nu se piarda traditia mostenita de la tatal sau. "Eram cate 15 copii care mergeam cu vitele. Plecam dimineata, ne mai intorceam la asfintit si ne provocam unii pe altii sa cantam la fluier. Dar de invatat, de la tata am invatat cantarea. Tata o fost om tare istet si distractiv. O luptat in primul razboi mondial pentru Austro-Ungaria si l-or prins prin Muntii Alpi, doi ani o stat prizonier in Italia, dar si acolo l-or premiat, prizonier cum era. O facut acolo piramida din opt oameni, ca era istet de cand era mic. Si cand l-o vazut fata generalului cum juca si dansa, ce vesel era, s-o imprietenit cu el si pana la urma s-o rugat de el sa ramana si sa se casatoreasca. Era si generalul de acord, ca-l placea pe tata: ii dadea in fiecare zi o damigeana de 10 litri de vin, mai bea tata, o impartea cu ceilalti, dar tot mai ramanea, asa ca facuse o gaura in pamant si turna acolo, ca se supara generalul daca nu se intorcea a doua zi cu damigeana goala. Zicea tata ca in depozitul de vinuri al generalului trebuia sa te urci cu scara la butoaie, asa mari erau. Si tata s-o intors in tara, ca avea parintii aicea. Sase saptamani o facut pe drum, ca a venit cu vaporu'. Cum o venit, s-o si casatorit cu mama mea, Sarica, din dragoste, ca o stia demult. In familia mamei erau cinci fete, de cinci ori o trebuit sa dea parintii ei zestre cate o pareche de boi, sau, daca nu puteai, macar de vaci." Il intreb pe batran daca atunci cand canta simte ca face parte dintr-un lung sir de barbati ce si-au alinat sute de ani dorul si singuratatea, sau au adus veselia cu sunetul fluierului. Nicolae Ciovica se insufleteste si spune vioi: "Da, da. De asta si vreau sa-i invat pe copilasii astia, ar fi pacat sa se piarda cantecul fluierului, ca acuma nu prea mai avem in sat copii care sa mearga cu vitele. La inceput nu prea voiau, dar am mers din casa in casa si i-am convins, le-am cantat incet-incet, le-am aratat si dupa aia au inceput sa vina ei dupa mine sa-i mai invat. Am si un tiganus aici, asta prinde cel mai repede, pe cuvant. Am mai invatat eu pe unii sa cante si sa joace, demult. Prin '62 o venit colectivizarea, mi-au luat pamanturile, am fugit cu boii si i-am vandut, doi ani m-am judecat cu ei dupa aia. N-am avut ce face, am lucrat la semeteu, la Fagaras, adica la statiunea de masini si tractoare. Si directorul de acolo, o fi fost la viata lui cioban, ceva, ca-i placea fluierul, mi-o zis sa fac echipa de dansuri si cantece. Le-a luat costume mici, ca de copii, si niste cizmulite usoare-usoare, din piele subtire, cum ridicai piciorul, imediat era sus. I-am invatat eu ce i-am invatat si cand am avut concurs la Brasov, zburau tractoristii pe scena si am luat premiul intai. Pe semeteuri."

Traditii ancestrale

Calusarii si-au incheiat dansul electrizant si cauta un adapost la umbra, in vreme ce lautarii lor trec din mers la acordurile din "Hello, Dolly" si apoi la ritmuri frantuzesti. Un calusar il ia la vals pe vioristul cel batran, cu mustata subtire, ca pe vremuri, iar un altul ii cere putina atentie acordeonistului."Re minor" zice, apoi isi drege fara succes vocea ragusita si incepe un cantecel vesel. Cei din Giurgiu au venit la Festivalul National al Traditiilor cu o mica armata: mesteri populari, ansamblu de dansuri, calusari. Alaturi de acestia se afla si un grup de copii veniti sa prezinte doua obiceiuri stravechi, ce inca se pastreaza in sud: Buiutii si Lazarul. "Lazarul este un obicei ce se tine la noi in sambata lui Lazar, inaintea Floriilor, in satele Valea Dragului, Ghimpati si Bila", imi explica seful delegatiei, profesorul Nitescu. "Trei fetite colinda din casa in casa cantecul lui Lazar si primesc in cosulete oua sau bani de la gazda. Obiceiul este ca una dintre fetite sa fie imbracata in mireasa si sa se plimbe rasucind in maini o batista alba. Celelalte doua poarta costume traditionale, specifice zonei. Este unul dintre cele mai vechi obiceiuri din Romania, ce dureaza din perioada precrestina, se refera la zei si la duhuri vegetale, la reinnoirea naturii. Mai avem in Giurgiu, alte doua vechi obiceiuri in sambata lui Lazar: Salcia si Aratatu-s-au."

"Colindriet, colindriet, usa gajdilor descuiet"

Timp de 40 de ani, romanca Milica Nesic din Negotin, Timocul sarbesc, a fost invatatoare si a predat in limba sarbeasca.Cand era mica, la ea acasa se vorbea numai romaneste, insa ca parinte nu a transmis aceasta invatatura copiilor, din cauza sotului sarb. A tacut si i-a facut pe plac barbatului pentru ca avea parintii batrani si bolnavi, apoi chiar ea a trecut printr-o boala grea. Insa dupa ce a iesit la pensie, a cumparat un "dictionariu" si un abecedar romanesc si a zis: "Gata! De acum fac ce-mi place mie!". Iat-o acum, surazatoare si impacata, pentru a treia oara la Sibiu, impreuna cu ansamblul folcloric de cantece romanesti de pe Valea Timocului. "Barbatului meu nu-i convine, pufneste pe nas, dar n-are decat sa sara-n sus, ce sa-i fac eu? Cat mai traiesc, vreau sa traiesc pe voia mea! Copiii imi tin partea, ma inteleg, ca pentru ei am muncit toata viata, sa le fie bine. Pe ei si pe copiii de la scoala am indraznit doar sa-i invat sa joace romaneste. Am avut si spectacole si a iesit foarte bine, toata lumea a apreciat. Toti din neamul meu au fost romani, dar la scoala vorbeam doar sarbeste, de frica sa nu ne ia profesorii cu uratul daca ne aud in romaneste.Comuna noastra, Negotin, are 38 de sate, 22 romanesti si 16 sarbesti. Cum ne intelegem cu sarbii? Iaste sarbi destepti, care inteleg ca trebuie sa avem drepturile noastre, dar iaste si sarbi speriosi, care cred ca vrem razboi, separatie. Noi nu catam nimic mai mult decat au sarbii ca minoritate in Romania. In multe cazuri suntem amestecati, copiii mei sunt sarbi, dar fata e casatorita dupa roman si baiatul cu o romanca, tare bine imi pare. Pe strada se aude mai mult romaneste si nemteste, pentru ca multi tineri au plecat in Germania si in Austria, unii si-au luat si cetatenia. Dar cand vin aici, respecta traditiile. Fac nunti si botezuri mari, cu taraf, acordeon, trompeta, se canta "Gherghina, Gherghina", "Paduricie vierdie", "Mandra mea cu carpa mura"... Iar de Craciun merg colindrietii din casa in casa si ureaza. Noi nu avem cantece, doar poezie, cuvinte. Striga: "Colindriet, colindriet/ Usa gajdilor descuiet/ Cate caramizi pe casa,/ Atatia bani pe masa/ Cate oi in strunga,/ Atatia bani in punga". Cantecele aduse aici sunt culese de pe la muieri batrane, din satele unde am fost invatatoare. Acum am venit la Sibiu mai putini ca de obicei, pentru ca tocmai zilele astea soseste la noi, in Negotin, presedintele Romaniei, si au ramas acolo sa-l intampine cum trebuie, in sarbatoare. Asa ca am luat cu mine buciumasii, o romanca si o sarboaica de-i place sa cante romaneste, ca e invatatoare si prinde repede cuvintele."

Casa Mesteroaiei

Se insereaza. Printre copacii muzeului Astra, urc o carare ce duce la Casa Mesteroaiei.De sus coboara un batranel mic si vioi, cu o palarioara pe cap si fata luminata de un zambet. "Greu la deal cu boii mici", spune el mai mult strigat. "Care boi?", fac eu un pic pe suparatul. "Boii mici si la vale cu furnici", rade el si cand ajungem unul langa altul ne strangem din mers mainile, vartos, de parca ne-am sti de cand haul. Casa Mesteroaiei vine din Maramures, are o prispa micuta si un acoperis lung, din paie, care coboara in panta ascutita. Este o capodopera de simplitate si bun gust. Cum se face ca sute de ani taranul roman a cultivat frumosul, iar noi, "civilizatii", presaram in urma kitsch-ul, uratul? Din casa nu se aud masini, doar zdranganitul sinelor atunci cand trece tramvaiul de Rasinari. Jur-imprejur sunt numai copaci. Ma asez un pic pe prispa. Degaja un aer atat de intim, ma simt cumva binevenit si ocrotit acolo. Incep sa inteleg cum se simteau cei ce stateau acolo seara, asteptau pe cineva drag, stateau de vorba. Cat de puternice trebuie sa fi fost aceste doua intreguri: familia si satul. Cei ce locuiau altadata Casa Mesteroaiei faceau parte din ceva mult mai mare, erau impacati cu cei din jur, aveau un rost pe lume. Inteleg de ce batranii nu vor sa-si paraseasca vechile case. Acestea sunt vii, un om care a trait aici o viata isi poate privi amintirile la fel cum am trage noi un sertar cu fotografii.

"Fetele" din Grid

"Ptiu, bata-te!", zice cu naduf una din "fetele" din Grid, la adresa sucalului cu ghem si festila care nu vrea sa porneasca, apoi il lasa balta si continua sa cante vesela alaturi de celelalte. Pe scena mare, de pe lac, au impresionat copii si tineri din ansamblurile de dans invitate, insa momentul de gratie se petrece mai departe, in curtea gospodariei din Lisa a muzeului, la o ora aflata de putini vizitatori.A plouat din greu doua dintre cele trei zile ale festivalului, asa incat sezatoarea incepe devreme, odata cu itirea soarelui de august. Am privilegiul sa petrec, inainte de sezatoare, o scurta perioada alaturi de "fetele" din Grid, de langa Brasov. Cele mai multe trecute de 70 de ani! Sunt cucerit de naturaletea lor, de frecventa si de spontaneitatea glumelor in care se imbina umorul teribil, intelepciunea populara si aluziile erotice, fara urma de vulgaritate in ele. De felul in care-si sfideaza varsta razand mereu cu pofta, ca niste scolarite plecate in excursie. Pastrandu-si insa mereu demnitatea. "Apai io pe un' ma duc, is muiere, nu butuc!", pare sa fie motto-ul grupului. Chipurile lor senine se potrivesc perfect cu costumele unice in tara, multe dintre ele pastrate de acum 100 de ani, de la bunici. Se mai imbraca cu ele din cand in cand, la sarbatorile mari, insa fara caite pe cap, iar la sezatori se aduna din an in pasti, asa ca ce se pregateste in curtea gospodariei brasovene va fi o reprezentatie rarisima. "Dara cum sa nu ne fie dor de sezatorile astea, ca meream in fiecare seara, de la 6 pana pe la 11", imi povestesc ele in timp ce pregatesc "scena". "Toamna tocmeam o gazda, cu patru cinci fuioare de canepa sau cu bani, si acolo meream toata iarna, torceam, teseam, ne veseleam. Erau sezatori pentru fete nemaritate, unde veneau si mamele lor, dar si feciori care cantau si jucau, sezatorile batranelor si cele ale femeilor tinere, la care era cea mai mare veselie.Lucram noi ce lucram, dar cateodata mai aduceam un rachiu si ne faceam urate, nu din cale afara, ca nu beam sa ne imbatam, ci sa prindem curaj, sa ne veselim. Dar cand ne faceam urate, puneam camasile jos, gata, nu mai teseam". "Vai, saracu rachiutu, cum il pui la gura nu-i", striga ele si acum, dar din cestile mici dau pe gat o gura de ceai. Naturaletea este cuvantul de ordine al sezatorii "fetelor" din Grid. Se spun ghicitori, se canta balade lungi sau cantece deocheate de pe vremea bunicilor lor, se deapana amintiri. "Or facut harnicoasele astea prajituri, da' n-or mancat, ca trebuia sa le tai cu sacurea". "Da' nu ne canti ceva, matusa?" "Vai, dragutele mele, va cant, da' o cam ragusit cucu". Si cantecul incepe molcom, ca acum 100 de ani: "Arde focu-n paie ude/ De strig la mandra, nu m-aude/ Doarme pe izlaz si n-are ragaz..." "Am o mandra nu prea mandra/ Dar mi-e drag de ea ca-i blanda...". "Hai sa va zic o ghicitoare, zice asa: in genunchi, in fata ta, scot lunga mea si-o bag in gaura ta!" "Vai de mine", spune una din ele cu mainile la gura. "Nu, nu va radeti, ca nu-i cu prostii!" "Picioru-n cizma?" "Nu" "Cheia-n usa?" "Asta e, ai ghicit!" Este timp si pentru o sceneta, "Vaporul", cu roluri si cu multa improvizatie, in care "fetele" isi dau frau liber umorului, asa incat sezatoarea se incheie intr-un haz general.

Cinci intr-o barca

Doi copii, unul inaltut si desirat, celalalt mai micut, cara un ditamai contrabasul pe aleile muzeului Astra.Festivalul tocmai s-a incheiat, insa printre copaci, in semiintuneric, se aud chiuiturile si cantecele copiilor din Ucraina, carora nu le mai vine sa mearga la culcare. Cu vreo doua ore in urma am luat cateva barci albe si ne-am plimbat cu totii pe lacul din mijlocul padurii muzeului. Eu am nimerit la vasle in barca cu patru fete frumoase. Norocul meu. Mi-au povestit cum e cu lacul Catlabuga, de la ele de acasa, cat de mult le place in Romania si cum, peste o zi doua, o sa le fie un dor teribil de locurile astea. Tot povestind, ele au facut un soi de cununa din stuf si floricele albastre. Cand a fost gata, au lasat-o incet pe apa. Le-am intrebat ce inseamna asta si ele s-au hotarat din priviri sa-mi raspunda. "Asta-i un obicei de la noi: daca se duce la fundul apei, inseamna ca grupul nostru se destrama, iar daca pluteste, inseamna ca vom ramane impreuna si vom dansa pana la batranete si la fel si copiii nostri." Ne uitam lung unii la altii cateva secunde, apoi pufnim toti cinci in ras.

Fotografiile autorului

Multumiri echipei Muzeului Astra!