Marian Munteanu - "Rugaciunea e ca apa pentru un om insetat"

Dialoguri in pridvor

Face parte dintr-o familie de intelectuali cu radacini moldave si aromane. Tatal sau, Vladimir Munteanu (1930-1992), de profesie inginer, era originar din sudul Basarabiei (Chilia Noua, judetul Ismail), iar mama, Maria Munteanu, profesoara de limba romana, este nascuta in 1940, in Piatra Neamt, fiind descendenta, pe linie materna, a unei vechi familii de origine aromana (Moga). Bunicul sau pe linie paterna, Teofan Munteanu, invatator si ofiter al armatei romane, a fost detinut politic (1940-1956) in lagarele de concentrare de la Vorkuta si Norilsk (Siberia).
Nascut la 19 iunie 1962, in comuna Gradistea, jud. Giurgiu, Marian Munteanu preda, de zece ani, cursuri de etnologie, antropologie, folclor si istoria religiilor, la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, este membru al Asociatiei de Stiinte Etnologice din Romania (ASER) si editor al revistei de etnologie CERC (Cercetari Etnologice Romanesti Contemporane). A publicat mai multe volume, din care cel mai important este Folclorul detentiei. Formele privarii de libertate in literatura poporana (Editura Valahia, 2007-2008).
Idol al Pietei Universitatii in evenimentele din 1990, transfigurat de multime in erou, Marian Munteanu duce azi o existenta discreta, departe de luminile rampei, desi a avut un capital de imagine pe care foarte multi l-ar fi convertit in bani sau pozitii publice. A avut cateva afaceri, pe care le-a cesionat, iar astazi e profesor asociat la Universitatea Bucuresti, consilier al unei edituri si prim-vicepresedinte al unei fundatii culturale. Spune ca nu-l intereseaza pozitia de lider, considerand ca altele sunt prioritatile sale: cercetarile etnologice si profesoratul. Apare rar la televizor sau prin ziare, mai ales cu prilejul vreunei comemorari a mineriadei din 13-15 iunie 1990. Discursul sau nu e vehement, nici intransigent si poarta in el umbra unui mare semn al mirarii.
Intalnirea noastra a avut loc la sediul Fundatiei "Euxinus", undeva in centrul Capitalei. L-am gasit destins, plin de verva, ironic, dar nu rautacios, cu un umor molipsitor, dar si serios preocupat de tot ce tine de identitatea romanitatii.
Vreme de cateva ceasuri, pe terasa umbrita de cativa pomi a biroului sau cu mobilier vechi din lemn sculptat, am zabovit asupra unei realitati care nu a interesat pana acum nici un reporter: credinta fostului lider al Pietei Universitatii.

"Sfintii sustin popoare intregi prin rugaciunile lor"

- Aveati cu 20 de ani mai putin, aveati plete, erati student, instituiati "zona libera de neocomunism" in Piata Universitatii si puneati mii de oameni in genunchi sa rosteasca "Tatal Nostru"...

- Nu-i puneam eu... Cand se rostea o rugaciune, fie de Parintele Galeriu, fie de altcineva, oamenii se asezau in genunchi, fara sa li se ceara neaparat acest lucru. Unii o faceau din credinta, altii, poate, doar din respect...

- Sunteti un om carismatic. Dar iradierea dvs. mai ascunde ceva: ardoare sufleteasca si credinta in Dumnezeu. De unde va vine credinta?

- Dintotdeauna... de la parintii mei, de la bunicile mele... La noi in familie, la fel ca la aproape toti romanii, credinta este resimtita in mod natural, firesc, fara ostentatie... nu e ceva neobisnuit. De fapt, nici nu pot gandi lumea fara Dumnezeu. Pot sa inteleg ca unii oameni sunt atei, dar, vorba lui Voltaire, asta e credinta lor.

- In general, omul modern pare mai relaxat in relatia lui cu Dumnezeu...

- Da, si asta nu este deloc o calitate. Nu numai sanatatea fizica, performanta intelectuala sau succesul profesional sunt importante, ci si componenta sufleteasca. Mai ales, as spune, aceasta din urma, care le potenteaza pe toate celelalte (reciproca nefiind deloc valabila). De aceea, cred ca este nu numai binevenit, ci si vital pentru o societate sa aiba un segment cat mai puternic de credinciosi practicanti. Pentru ca acestia contribuie in mare masura la sanatatea sufleteasca, la echilibrul intregii comunitati. Asa cum, la o scara mai inalta, ne tin marii marturisitori. Sfintii sustin, in chip tainic, popoare intregi prin rugaciunile lor.

- Fiecare om a simtit, macar o data in viata, interventia divina asupra sa. Ati trait si dvs. o asemenea intamplare?

- Mai bine sa va spun o poveste legata - nu atat de mine, cat de un mare parinte al nostru, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. Eram la o liturghie oficiata chiar de dansul. De obicei, stau mai retras in biserica, evit primele randuri. Si de aceasta data, imi gasisem un loc mai in spate. Datorita unor evenimente din tinerete, am ceva probleme la coloana vertebrala, si nu prea pot sta in picioare multa vreme. Asa ca, daca nu pot rezista, plec. La un moment dat, simteam ca ma prabusesc si ma gandeam sa ies, dar, nu stiu cum, am reusit sa ma mobilizez si am ramas pana la capatul slujbei. Cand Patriarhul a trecut prin dreptul meu, indreptandu-se spre iesire, l-am salutat si dansul m-a binecuvantat. Apoi a trecut mai departe, a facut cativa pasi, purtat de oamenii inghesuiti in jurul sau, dar s-a intors catre mine si mi-a zis cu blandete: "Mariane... Ai stat pana la sfarsit. Sa stii ca te-au tinut credinciosii!". Si mi-a facut semn cu degetul spre multime. Apoi a plecat. Am ramas inmarmurit. Ii vad, parca, si acum zambetul cand rostea acele cuvinte...

- Problemele dvs. cu coloana vertebrala vi se trag de la bataia sora cu moartea pe care v-au dat-o trupele "mineresti", in iunie 1990. Tot atunci ati fost inchis nevinovat. Astazi pareti detasat de acele zile negre si ii priviti cu ingaduinta pe cei care v-au nedreptatit. I-ati iertat pe tortionarii dvs. de atunci?

- N-am de ce sa-i iert. Mai intai sa-si ceara ei iertare. Si daca-si cer, trebuie s-o ceara romanilor, pentru raul facut unei tari intregi, nu mie. Eu nu-i condamn. Sunt niste nefericiti. Si-au distrus vietile traind urat, in rautate. Nu-i destul ca ii blestema lumea?

"Dumnezeu m-a scos din moarte"

- Ati stat inchis aproape doua luni in 1990, timp in care vi s-a fabricat un dosar de "subminare a puterii de stat". V-ati simtit parasit de Dumnezeu atunci?

- Absolut deloc.

- Dar detentia nu e o experienta tocmai placuta, ca sa nu mai vorbim de maltratarea fizica sau tentativa de omor...

- Eram, intr-un fel, "pregatit" pentru asta. Am avut bunici si profesori care au fost detinuti politici, iar multi, foarte multi dintre oamenii ale caror carti m-au format ca om si intelectual au trecut prin experienta detentiei. Astfel, a fost, oarecum, firesc sa ma preocupe chestiunea privarii de libertate, asupra careia am poposit inca din anii de studentie... Chiar si prima mea lucrare a fost "Poezia Rezistentei", un studiu despre capodoperele create in temnitele comuniste. Asa ca i-am fost recunoscator lui Dumnezeu pentru ca, trecand prin inchisoare si alte necazuri, am ajuns sa ma apropii mai mult de intelegerea ideii de libertate si, poate, sa intrezaresc cate ceva din rosturile acestui dar dumnezeiesc. Desigur, experienta mea nu se compara cu a celor inchisi in lagarele de concentrare comuniste, dar m-a ajutat sa inteleg ce se intampla in sufletele oamenilor aflati dupa gratii.

- Nu v-a fost teama?

- Nu. Cu doar cateva zile inainte de a ajunge la Jilava, fusesem in moarte clinica (in dimineata zilei de 14 iunie '90), eram inca in spital, cand m-au arestat. Dar, desi eram destul de "framantat" - la propriu - eram viu, si pentru asta ii multumeam lui Dumnezeu. Caci, mai cu seama dupa anumite incercari incepem sa intelegem cu adevarat valoarea vietii.

- Se spune ca puscaria este o experienta spirituala deosebita. Ti-l descopera, in toata pute- rea cuvantului, pe Dumnezeu. In timp ce erati batut, inchis, prigonit, i-ati simtit prezenta in vreun fel?

- Legat de acest lucru, imi amintesc o intamplare... La Jilava, detinutii puteau primi carti de citit. Cerand si eu niste carti, printre care si Biblia, mi s-a comunicat ca regulamentul penitenciarelor din Romania "democrata" interzicea in mod expres lectura cartilor religioase! Am profitat de o vizita a celor de la Crucea Rosie Internationala si, la interventia dansilor, am primit Biblia. Mi-am dat seama ca nu o mai citisem niciodata cu atata bucurie ca atunci. Cred ca au schimbat si regulamentul penitenciarelor cu acel prilej, asa ca am, si din acest punct de vedere, o multumire ca n-am trecut degeaba pe-acolo.

"Toata tevatura care se face azi cu politia politica este o grava greseala"

- Cu numai un an inainte de fenomenul Piata Universitatii, ati fost ridicat de Securitate si anchetat mai multe zile, pentru ca mergeati la Petre Tutea. Nici atunci nu v-ati temut?

- Ba da, dar pentru familie si in special pentru batranul meu profesor... Pastram acasa conspecte ale prelegerilor pe care mi le tinea in orele cand il slujeam, aveam grija de dansul. Mi-era frica sa nu-mi gaseasca notitele la perchezitie si sa le foloseasca impotriva batranului - desi era clar ca garsoniera lui Petre Tutea era oricum plina de microfoane. Cand mi-au dat drumul, le-am ars, si acum imi pare rau. Sigur ca era un pericol, fusesem avertizat, de altfel, de unii "tovarasi", sa nu merg la dansul, dar am preferat sa-mi asum acest risc. Apoi, dupa ce am fost retinut prima data, mi-am dat seama ca, de fapt, nu erau cu adevarat interesati sa ma inchida... Era o practica nenorocita, de a-si justifica "activitatea" si, bineinteles, lefurile, inventand tot soiul de asa-zise "pericole". Asa faceau, asa era "sistemul". Nascoceau "probleme" care, nu-i asa, trebuiau apoi "rezolvate"... Ca aia din agricultura care legau mere prin copaci, sa zica sefii ca "s-a depasit planul". Cine credeti ca avea nevoie de milioanele de asa-zise "dosare", "interogatorii", "note informative"? Un maldar monstruos de hartii, absolut inutile - culmea! - chiar si pentru propriul lor mecanism. Da' pentru unii dintre ei nu erau deloc inutile, ca-si mai rotunjeau nitelus salariile...

- Au incercat sa va racoleze ca informator?

- Da, bineinteles, de cateva ori, si inainte de a fi "ridicat", si dupa. Habar n-am daca aveau legatura unii cu altii. Dar mi-am amintit ce-mi spunea tata, inca de cand eram mic: "Tine minte, orice s-ar intampla, sa nu semnezi nimic...". Si de cate ori mi-au pus foaia in fata, parca imi rasunau in urechi cuvintele lui taica-meu... si n-am semnat. Am tinut cont de sfatul parintesc, ca altfel, daca era dupa mine, mi-era absolut indiferent. Nu dadeam doi bani pe hartiile comunistilor. "Angajamente"? Ha, ha, in fata cui? A lor? Nu conta ce semnai in fata unora ca aia, singurul lucru important era sa nu faci rau cuiva. Eu, unul, n-am semnat, dar asta nu ma impiedica, ba chiar ma obliga sa spun ca toata tevatura care se face azi cu "politia politica" este o grava greseala. De pe urma "dosariadei" politice, singurii care au de castigat sunt cei cu adevarat raspunzatori de ororile comunismului, caci se pierd in masa nivelatoare a asa-zisilor "informatori". Si, ca de obicei, se mai agita si unii care vor sa fie si ei bagati cumva in seama. N-ati remarcat cati dintre acesti agitatori au fost dovediti si au recunoscut ca au fost turnatori? Oare cine i-o fi pus sa se agite? Constiinta? Sa fim seriosi.

"In prezenta parintelui Cleopa, simteam o mare bucurie"

- Ati avut privilegiul de a va apropia de cativa dintre marii nostri duhovnici: parintele Staniloae, parintele Cleopa, parintele Argatu. In ce fel v-a marcat relatia cu ei din perspectiva duhovniceasca?

- Intalnirile acestea m-au marcat profund, le datorez enorm. Nu stiu insa in ce masura am fost eu in stare sa pun in lucrare ce am invatat de la dansii... Dar le sunt si le voi fi intotdeauna recunoscator.

- Ne puteti spune o invatatura primita de la unul dintre acesti parinti?

- Fondasem "Miscarea Pentru Romania", o organizatie educationala de tineret, si eram acuzat de "legionarism", "extremism" etc. Eram destul de afectat de minciunile si etichetele vehiculate, campania era strivitoare... Nu stiam ce sa fac, asa ca am mers la parintele Staniloae si i-am cerut sfatul. Parintele mi-a spus: "Trebuie sa aplici metodele ortodoxiei". M-a descumpanit un pic, dar am insistat: "Care metode, parinte profesor?". La care dansul mi-a raspuns: "Nu-i baga in seama". (rade) Iar de la parintele Cleopa, am invatat cu totii - daca nu ce este rabdarea, macar cate ceva despre importanta rabdarii...

- Ce simteati in prezenta parintelui Cleopa?

- Bucurie. O bucurie izvorata din harul unui om care te ajuta sa intelegi si sa pretuiesti cu adevarat aceasta stare, nu numai in preajma sa, ci si, printr-o anume rezonanta, in obisnuitul vietii tale, alaturi de semenii tai. Fiecare noua zi ar trebui sa fie pentru noi un prilej de bucurie. Sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem, atat cat avem, si, mai ales, sa pretuim binele pe care il datoram atator oameni. De multe ori, nu bagam in seama, trecem prea usor peste lucrurile bune care ni se intampla si ne lasam dominati de rau...

- Daca am trai mai intens credinta, am sesiza mai usor bucuriile de toata ziua?

- Sunt convins. Sunt multi oameni asa, in adancul fiintei lor, mai multi decat ne inchipuim.

- Nu sunteti prea optimist?

- Deloc. Normalitatea este inca dominanta. Dar e tacuta, linistita, nu se manifesta. Exista foarte multa bunatate, chiar si intr-o societate ca a noastra, care pare destul de zdruncinata de egoism, de agresivitate...

"Gradina Maicii Domnului"

- Ca unul care cunoasteti poporul roman, in virtutea cercetarilor dvs. etnologice si culturale, in ce fel credeti ca si-a pus amprenta ortodoxia pe romanitate?

- Dar si romanitatea a marcat ortodoxia. Toate comunitatile etnice, inclusiv cea romaneasca, "si-au pus amprenta" pe ortodoxie. Dupa cum bine se stie, ea a acceptat si si-a asumat specificitatile diferitelor popoare care o compun, lucru firesc pentru o religie a libertatii. Ortodoxia nu-ti stirbeste cu nimic demnitatea de om liber. Aici se afla, neindoielnic, una din sursele puterii sale si, probabil, tot din acest motiv, unii nu prea o iubesc. Caci exista si oameni carora, din pacate, le vine greu sa le accepte semenilor lor dreptul la libertate.

- Cum credeti ca ne-am pus amprenta pe ortodoxie?

- Cred ca am marcat-o de la inceputurile crestinismului. Inca de-atunci a existat o puternica participare a celor pe care unii ii numesc protoromani (eu ii numesc tot romani), unii traitori in Macedonia, altii in Dobrogea, peste tot, care au imbratisat cu bucurie aceasta credinta. Sa nu uitam ca apostolii au fost goniti din Atena, pe cand in Macedonia, Vestea cea Buna a fost primita cu bucurie, cum bine subliniaza Parintele Staniloaie. Printre primele comunitati crestine a fost cea a locuitorilor din Macedonia, colonie romana, de care se vorbeste in Faptele Apostolilor. O comunitate romaneasca, deci, parte a romanitatii orientale. La fel, sa ne amintim de rolul romanilor in ultimele veacuri, cand la nordul Dunarii dainuia acel "Bizant dupa Bizant", despre care vorbeste lamuritor Nicolae Iorga. Apoi, mai aproape de zilele noastre, dialogul dintre Vatican si Biserica Ortodoxa a fost relansat, deloc intamplator, prin intalnirile si conlucrarea dintre Papa Ioan Paul al II-lea si Patriarhul Teoctist. Nu-i putin lucru...

- De ce spuneti ca nu intamplator?

- Sunt convins ca Roma cunoaste foarte bine rolul jucat de acest popor in istoria crestinismului. Insusi Papa Ioan Paul al II-lea a declarat aici, la Bucuresti, ca traditia incununeaza Romania cu titlul de "Gradina a Maicii Domnului", in discursurile sale avand grija sa puncteze repere esentiale ale istoriei si culturii noastre: Stefan cel Mare, Eminescu... Vaticanul stie ca romanitatea orientala a insemnat mult mai mult decat statele romanesti, a insemnat populatia vorbitoare de limba latina din Carpatii Padurosi panta in Muntii Eladei si de la Adriatica pana dincolo de Nistru. Astia-s romanii! Ca, ulterior, datorita unor straturi de migratii, unele populatii au preluat limba cuceritorilor, este o alta discutie. Dar aceste straturi stau pe un fundament de traditii, de obiceiuri, de mod de viata, de mod de gandire - lucrurile acestea nu s-au schimbat, in adancul lor. Ele se mentin, rezista, subzista.

- Ati vrea sa stergeti ceva din trecutul dvs. inaintea lui Dumnezeu?

- Dar am si facut-o, nu demult. Facem asta de cate ori ne spovedim, ne "stergem" pacatele, nu? Pentru pacate exista solutie: pocainta si nerepetarea lor. Altceva n-as vrea sa sterg nimic. In plan profesional, social sau personal, desigur, sunt multe greseli pe care mi-as fi dorit sa nu le fi facut. Dar, uneori, si greselile, cel putin unele dintre ele, au un rost al lor. Mai invatam cate ceva...

- Spuneati, la inceputul interviului, ca nu va considerati un crestin practicant. Totusi, obisnuiti sa va rugati?

- Da.

- Ce inseamna, pentru un intelectual, rugaciunea?

- Rugaciunea este, cred, pentru oricine, ca apa pentru un om insetat. E leacul ce-l avem pentru cea mai amenintatoare uscaciune dintre toate, uscaciunea sufletului. Asa cum trupurile noastre nu pot trai fara apa - suntem precumpanitor apa, nu-i asa? - la fel, sufletul nostru are nevoie de rugaciune. Altfel, ne uscam si pierim.