Grozama salbatica

Am fi putut avea un sfarsit de saptamana minunat. Tudor ma luase prin surprindere dis-de-dimineata: "Scoala-te, somnoroaso, hai sa dam o fuga pana la mare!".

Ne-am urcat in masina si am pornit, fara o tinta precisa. In ultima parte a drumului am luat-o pe cai ocolite, ne-am abatut pe langa tarlale de rapita, pe sub tei umbrosi, prin sate cu gaini care scormoneau in praful ulitei si cu livezi de meri in spatele caselor. In cele din urma, am inchiriat o camera la o pensiune, foarte aproape de tarm. Ne-am plimbat pe malul marii ceasuri intregi, iar seara ne-am dus sa cinam la primul restaurant care ne-a iesit in cale.
Sticla de vin rosu este deja pe masa si asteptam pestele comandat, cand Tudor primeste un apel pe mobil. Arunca scurt privirea pe afisajul telefonului, iar fata lui, pana atunci destinsa, paleste si se crispeaza. "Da? Nu. Nu acum. Da, o sa ma ocup de asta". Inchide si decupleaza mobilul. Ne privim in tacere. Chelnerul ne pune farfuriile cu peste in fata, dar nici unul dintre noi nu se atinge de mancare. Cinci minute, in care ne simtim ca pe o calota glaciara. "Ce voia?", intreb eu intr-un tarziu, fiindca am stiut imediat cine il suna.
Era ea. Cealalta. Melania, femeia cu care sotul meu ma inselase, vreme de zece luni. A trecut un an de atunci, sunt convinsa ca aventura s-a incheiat si totusi e de ajuns ca ea sa dea un telefon si mie imi fuge pamantul de sub picioare, de parca m-as prabusi intr-o prapastie. "Ce voia?", intreb inca o data, iar vocea imi suna cu o asprime pe care n-o recunosc. "Nu stiu", raspunde Tudor netulburat si imi ia mana. "N-am avut chef sa stau de vorba cu ea. Vreau sa ma bucur de timpul petrecut aici, cu tine".
Asta doream si eu. Ar fi fost minunat, doar ca acum nu se mai poate. Telefonul ei a stricat tot. Stia, probabil, ca suntem la mare si a facut-o intr-adins...
De ce il mai suna pe Tudor? De ce tocmai vineri seara, cand ar trebui sa stie ca plecam impreuna in week-end? O face dinadins? Ori din disperare? Sunt sigura ca ea continua sa-l viseze pe sotul meu. O lipsa pe care nu poate sa si-o reprime, asa cum sunt durerile fantomatice, care apar cand ti-ai pierdut un picior. Dar asta e treaba ei, de ce sa-mi tulbure fericirea? Nici ei nu i-a pasat cand eu sufeream. "Spune-i sa te caute la serviciu. Nu vreau sa telefoneze cand suntem impreuna", rabufnesc, rastindu-ma la Tudor. El rezista vitejeste, imi mangaie mereu mana si se straduieste din rasputeri sa ignore cheful meu de cearta. "In regula, am sa lamuresc problema asta", spune, "iar supararea ta o vom trimite sa zboare pe aripile vantului". Imi vine sa rad. Ma priveste cu aceeasi privire care m-a sedus in urma cu 7 ani. O privire de jar. Enervarea mi se volatilizeaza la fel de repede cum a aparut. In pofida obstacolelor neprevazute, seara noastra pare sa mai aiba o sansa.
In orice caz, eu am facut mari progrese. Cu o jumatate de an in urma, mi-ar fi trebuit zile bune ca sa-mi revin, sa ies din suferinta aceea ingrozitoare, ale carei urme mi-au ramas inca in suflet. Intai m-as fi inchis in mutenie, dupa aceea as fi varsat venin, jignindu-l si acuzandu-l pe Tudor. Desi il cred cand imi spune ca povestea s-a terminat, iubirea noastra nu mai seamana cu aceea de la inceput. Apasa o umbra pe ea. O spaima care imi paralizeaza increderea. Adeseori ma gandesc ca ceea ce simt, de fapt, e frustrare. O frustrare profunda, care tine locul adevaratei iubiri. Limita dintre suferinta si bucurie e adesea fragila. Durerea dulce... Dar cel mai tare ma face sa sufar prezentul, faptul ca Tudor n-a pus capat relatiei. Ce au inca de discutat amandoi? De ce se mai intalneste cu ea inca? Nu pretind sa-mi dea raportul despre relatia lor, desi... de ce nu as face-o, e sotul meu, s-a intors de bunavoie la mine. O prietena cu care am vorbit despre suferintele mele nu-si putea reveni din uimire: "Ce tot spui? Cum adica se mai vad?".
Da, ei se mai vad. Toti trei lucram in aceeasi firma, in departamente diferite, ce-i drept, dar in aceeasi cladire. In asemenea conditii, cum le-as putea interzice cu desavarsire contactele? Si daca el ar evita-o numai din pricina interdictiei mele, ar insemna asta o sansa reala pentru noi? In linii mari, pot sa spun ca acum relatia noastra merge bine. La o privire din afara, s-ar zice ca eu am invins. Tudor a renuntat la aventura lui, in favoarea mea. Dragostea pentru mine a fost mai puternica decat atractia catre cealalta femeie, dar pana cand am ajuns sa ne limpezim gandurile si sa luam aceasta hotarare, am trecut prin infern. Nopti intregi de discutii, plansete si certuri si, la un moment dat, in sfarsit, iertarea. Am cautat cauzele, am dat glas celor mai ascunse dorinte si temeri si, dupa o calatorie istovitoare in profunzimile sufletului, am decis de comun acord: "Putem indrazni s-o luam de la capat"."Nu stiu cum vom face, insa o doresc din toata inima", a scris Tudor pe o bucatica de hartie albastra si mi-a strecurat biletelul in geanta. Apoi am trecut pur si simplu la fapte. Ne-am reluat viata impreuna.
Cu timpul, imaginile frumoase ale mariajului nostru le-au dat la o parte pe cele urate: casuta noastra de la poalele Fagarasilor, vacantele petrecute pe munte, in cort, gustul cartofilor copti in jar si al slaninii prajite. Imagini-simbol, care ma trimit sa colind printre amintiri. O multime de amintiri! Micile ritualuri, cultivate de-a lungul anilor. Micul dejun, pe care il lasam nu o data la jumatate, ca sa ne intoarcem in pat, desi riscam sa intarziem la birou, sms-urile lui decorate mereu cu inimi si flori, dusurile in doi, serile brate in brate petrecute in fata televizorului. Si prezenta exclusiva pe care mi-o acorda, cand mergeam la mese sau la petreceri, unde erau si alte femei. Stia sa ma faca regina. Si chiar eram.
Din nefericire, exista insa si zile tulburi, in care n-am destula putere sa alung sentimentele intunecate si otravite. Se tin dupa mine ca un sarpe veninos. Mi-e suficient sa-i aud numele, rostit de vreun coleg de birou si in interiorul meu se face intuneric. Nu pot sa lupt. Suferinta imi taie picioarele. Cand trec prin fata unui salon de coafura de pe strada noastra care se cheama "Melania", sunt prost dispusa ceasuri intregi si mintea mi se umple de imagini cumplite, ca si cum totul s-ar fi petrecut ieri. Imbratisari patimase, un pat tiparit cu urme de trupuri fierbinti, bratele lui in jurul altei femei, mirosul de grozama salbatica pe care il raspandea... Groaznic! Imagini ca niste proiectile ucigatoare. Cum sa uit? Poate n-ar fi trebuit sa citesc sms-urile lui Tudor, acea colectie de mesaje pline de atatare, care dadeau senzatia unei atractii irezistibile. Chiar si azi, cand Tudor imi spune o fraza pe care a scris-o candva celeilalte femei, eu o recunosc imediat, chiar daca el a uitat-o de mult. De altfel, comunicarea lor virtuala, prin telefoane si email, m-a durut mult mai tare decat relatia lor sexuala. Functiona un cod secret intre ei, un limbaj aluziv plin de asteptari si tandrete, pe care il nascocisera in fierbinteala iubirii lor. Un univers paralel, cu expresii inedite, a caror lectura imi taia respiratia mai mult decat orice escapada de o noapte. Oare limbajul nu e mai intim, mai pasional, mai conspirativ decat sexul?
Desigur, stiu ca singura sansa pe care o am este sa ne impacam cumva cu trecutul. Am citit si cateva ghiduri de psihologie practica, acele cartulii ingenioase, pline de retete aplicabile in diferite imprejurari ale vietii, care pretind ca te pot invata cum sa te transformi dintr-o sarmana gaina alungata din cuibar de cocos, intr-o paunita mandra. "Trebuie sa acceptati: ceea ce s-a intamplat nu se mai poate anula". Dar de dorit, am voie sa mi-o doresc, nu? Or fi existand, in realitate, asemenea femei superioare, puternice, capabile sa aplice solutia recomandata de psihologi, ca iesire din dilema triunghiului conjugal: "o relatie de prietenie, care sa-i uneasca pe toti trei, prin legaturi de simpatie si afectiune, astfel ca nimeni sa nu se simta exclus?". Altfel spus, sa integreze infidelitatea in viata normala a cuplului, oferind tuturor o sursa de "imbogatire" sufleteasca. Multumesc de sfat, dar pe mine nu ma intereseaza. Cum sa ridic la rangul de prietenie pe fosta amanta a sotului meu? Stia ca este casatorit. Ma cunostea si pe mine, doar eram colege de institutie. Si totusi, a indraznit. Nu i-a fost nici mila de mine, nici mila de cei din jur. S-o iert? In gandurile cele mai adanci ale mele ma vad, adesea, ducandu-i o coroana de flori la mormant. E singurul lucru pe care as putea sa il fac pentru ea.
Uneori ma gandesc ca ar trebui sa am darzenia prietenei mele, Gilda. Cand n-a mai putut suporta gungureala barbatului ei cu una din secretarele directorului, reputata pentru felul in care isi incerca seductia pe colegi, a pus mana pe telefon si l-a sunat: "Dumneavoastra decideti. Sau o concediati, sau sotul meu demisioneaza si ne cautam alt serviciu". Intrucat seful n-a consimtit sa-si piarda cel mai bun consilier, secretara si-a cautat, in curand, alta slujba. "Si ce sa vezi?", spunea Gilda. "Sandu mi-a fost recunoscator. Spunea ca n-ar fi avut niciodata curajul sa se desparta si pe urma s-o intalneasca zi de zi la birou".
Alteori, imi zic ca as prefera sa ma indragostesc din nou. Sa iau drumul de la capat cu un alt barbat, fara balastul de vinovatie si de minciuna, de ura si de tradare - o iubire noua, curata ca o coala nescrisa. Dar atunci il privesc pe Tudor, ii vad primele fire carunte aparute pe tample, ridurile fine de la coada ochiului, pe care nu le avea acum sase ani, cand ne-am cunoscut, si inima imi sopteste ca vreau sa imbatranesc langa el.
Deodata mi se face dor de aerul sarat si umed care-ti mangaie pielea pe malul marii. "Vino", ii spun lui Tudor, "hai sa mergem pe plaja". Recunoscator, el ma apuca de umeri intr-o imbratisare cumva timida si vinovata, dar care imi face atat de bine, incat incep, brusc, sa plang. Miroase a grozama salbatica. Un parfum amarui, care atunci cand ma strange in brate, imi curata trupul si sufletul de amintiri.
ELIZA TOFAN