Omul care alunga ploaia

Gheorghe Zait este bucovinean, canta la vioara ca zeii si a mostenit stiinta straveche a solomonarilor, zburatorii prin cer

E recunoscut in tot tinutul drept un mare intelept. Oamenii zic despre el ca "stie totul". Cei care spun asta sunt gospodari de frunte, pe care i-am intalnit in satele din preajma izvoarelor Moldovei. Daca vrei sa afli orice despre vraji, descantece si obiceiuri vechi, toti te trimit la el. "Apai batranu' ceala stie cat in cer si in stele...". Asta e primul raspuns, imediat ce aduci vorba, pe ulita, despre Gheorghe Zait, muzicantul din Breaza. Satenii zvonesc c-ar tine ascunsa in casa "o carte" straveche, din care citeste toate tainele lumii. Ca atunci cand se apuca de cantat din vioara, singur in fata casei, il apuca asa, un dor si-o tristete anumita, ca "pana si nourii stau sa-l asculte si nu marg mai departe, staviliti ca turmele pe ceri, di cantecu' lui frumos...", zice Popescu Gheorghe, un vecinut scundac, dintr-o casa a carei prispa se inalta chiar deasupra apei Moldovei, si care il asculta adesea pe Gheorghe Zait, cantand in inserari. "Atata de frumos, ca si nourii din ceri incremenesc..."
Dar, peste toate, exista convingerea ca acest barbat invatat ar fi mostenit unele vraji rituale cu care poate sa poarte ploile si vanturile, dupa voia lui. Nu mai departe, vecinul sau de pe Rachitis, un barbat inalt si masiv, de 71 de ani, numit Radu Lucasiuc, a fost partas chiar anul trecut la o intamplare incredibila. "Era vara, prin august, si noi lucram amandoi la fan, in culmea Rachitisului. Eram unu' langa altu', asa cam de-aici, la 70-100 de metri. Tare aproape. Deodata, o vinit o zloata di 'ceea maaare, cu tunet, cu trasnet, cu tat absolutu'. O trecut pisti tat pamantu' meu si vinea pe-a lui. Prapad facea vantoasele alea! S-apai Zait acela, numa' ce-o radicat on lemn mic deasupra capului si-o-nceput a face cu lemnu' ceala asa, ca niste semne inspre cer. Cum le-o facut, tata stihia s-o oprit. Ma uitam ase... si parca zau, nu-mi vinea a crede! Tata ploaia s-o oprit ca un parete lung, inspumat, dinaintea hotarului, si pe pamantu' lui nu o ajuns nimica-nimicuta... "
Intamplari ca aceasta, privitoare la puterile violonistului Zait, au fost multe in Breaza. Comuna mare, bogata, cu oameni mandri si pamanturi intinse, in care iarba e comoara vie, grindina blestem, iar o vita manoasa si grasa mai pretuita adesea chiar decat o nevasta. Cand vine vremea fanului, satenii il spioneaza indeaproape pe batranul descantator. Il pandesc diminetile, din casele lor, sa vada cand acesta iese la lucru. Iar vestea se raspandeste repede, de la vecin la vecin. Toti ies atunci la munca, chiar daca n-au chef ori au alte treburi. Asta, fiindca in zilele acelea e sigur ca pe pasunile lui Zait nu va cadea nici un strop de ploaie. Iar ei pot sa spere ca nu va ploua nici pe ale lor... Aveam sa ascult in sat vreo patru-cinci astfel de declaratii: "Aceala ii omu' lui Solomon, parca nu il ploua niciodata. Ii ferit de trasnet si piatra. Mergem la fan numa' deodata cu Zait, ca atunci o sa fie vreme buna!". Parca ar fi deja o lege a pamantului. Zait spune. Zait face. Zait stie totul. Acest barbat este acum un stalp al asezarii, un reper al satului intreg. Indirect, el le face "programul" tuturor, le ordoneaza zilele dupa un talc al sau tainuit. De aceea, oamenii il respecta cu piosenie, ferindu-se sa spuna despre el orice cuvant de rau. Printre vorbele lor se strecoara insa, nu o data, cuvinte ca acestea: solomonar, solomonarie, vraji solomonaresti... Si mai spun acesti oameni, ca e foarte greu sa traiesti asa, ca Gheorghe Zait. O viata intr-o deplina curatenie. Un om care nu a mintit niciodata "nici atatica!", care nu s-a atins in viata lui de rachiu, tutun sau de muiere straina. Care stie sa se infraneze de la toate poftele posibile. In general, un om "mai altfel" decat restul. Un om cum nu se naste oricand.

Insinguratul

L-am cautat trei zile la rand, ca-n povesti. Casele lui "de jos" sunt chiar in mijlocul Brezei, de-o parte si de alta a strazii mari - una chiar langa apa Moldovei, alta peste drum, la inceputul suisului spre munti. In prima zi amandoua erau zavorate. A doua zi, am gasit-o doar pe nevasta lui, Rodica. Femeie scunda, imbrobodita, rotunjoara, cu glas subtirel si mereu razatoare, preocupata exclusiv de treburile bucatariei si ale ograzii. La orice intrebare mai insistenta, raspunde imediat ca nu stie, desi stie prea bine si ea. "Eu nu pot ca sa vorbesc. Aistea lucruri tre' sa-l intrebati pe el. El stie tot absolutu'. Pentru aistea lucruri trebuie om sa povesteasca..."Aveam sa observ apoi ca aceasta femeie isi intampina sotul sarutandu-i mana, ca nu vorbeste cu el decat cu dumneavoastra si plecandu-si capul, iar toate astea le face nu din constrangere sau dintr-un oarecare obicei, ci dintr-o profunda pretuire, aproape o venerare a fiecarui gest. Deocamdata, el e plecat la casele lui "de sus", de pe varful muntelui. Acolo tine fanul, animalele, acolo ii place sa stea cel mai mult. Singur, departe de lume. Sa vada cat mai putini oameni in jur. Uneori se intampla sa nu mai coboare in sat saptamani la rand. Chiar si acum e plecat de opt zile, insa femeia nu e deloc ingrijorata. Ii stie prea bine pofta asta de singuratate. I-a respectat-o dintotdeauna, inca de cand erau tineri miri. Stia ca el nu poate trai altfel. Jos, langa sosea, langa carciuma, sau langa larma vecinilor, "i se usuca sufletu-n el", zice. Dar maine, cu siguranta va veni. Maine in zori, Gheorghe Zait va cobori printre oameni.
Vioara Solomonului
Asadar, abia a treia zi l-am gasit. Poate si din cauza asteptarilor, prezenta lui ne-a uluit. Intr-adevar, un om dintr-o rasa superioara. Ochi albastri, ce te privesc de sus, dintr-un chip ca sculptat, cu trasaturi viguroase, ale caror linii ferme iti dau impresia ca-s neschimbate de generatii intregi de stramosi. La 76 de ani, nu pare deloc batran. Corpul ii e anormal de subtire si parca sfios, plin de gratie, ca de baietan scolit, ce-si ticluieste fiece miscare. Toate incheieturile acestui trup feciorelnic sunt legate vartos, in noduri zdravene si proeminente, prin care zvacnesc adanci puteri. Asa cum ne-a intampinat, cu camasa lui alba, imaculata, peste pieptul ingust si voinic, cu mijlocul strans zdravan intr-un chimiras roscovan si c-o mitoasa larga de salbaticiune revarsandu-i-se pe umeri, pare mai degraba un printisor cioban, ce-si mana turmele din munti, cu fluierul sau fermecat. Caci, intr-adevar, intr-o mana tine tilinca, "cel mai vechi instrument isit din paduri, dinainte de daci", iar in cealalta vioara, mandria neamului sau, vioara cu care zice-se ca poate opri turmele de nori ce alearga pe pajistile albastre ale cerului. Il ascultam cantand. Un sunet nemaiauzit iese din vioara aceea. Nu e o muzica asa cum auzi prin folclor. E un amestec de sonoritati ancestrale, calauzite de o aceeasi tema. Un bocet ce se repeta incapatanat, continuu, din care se desprind apoi altele si altele, mai fine si mai ascutite, ca un alai de sunete ridicandu-se impaienjenit in vazduh, din aceeasi matca ce curge, iarasi si iarasi. Nici nu poti sa aplauzi ori sa spui bravo dupa asa un cantec. Doar ramai inmarmurit, privind omul cum aseaza vioara alaturi, pe lavita, si arcusul pe genunchii sai. Apoi Gheorghe Zait se scuza ca i s-au mai betegit degetele, ca nu mai poate canta la fel de bine cum o facea pe vioara lui de suflet, cea pe care i-a dat-o acum cativa ani nepotului de la cel dintai nascut, dintre toti cei sase copii ai sai, un baiat care traieste acum la Cluj si care canta la fel de bine ca dansul, numai cantece de-ale lor, stramosesti. Toti fiii si nepotii lui au in sange cantecul asta, oriunde s-ar afla ei in lume. Toti, fara deosebire, indiferent daca ei sunt doctori, preoti, ingineri, ofiteri. Ma uit mai atent: arcusul cu care tocmai a cantat Gheorghe Zait este un Stradivarius autentic. Abia acum aflu ca acea vioara a sa "de suflet" este chiar perechea acestui arcus, un Stradivarius teribil de vechi, "cre' ca patru sute de ani are, mostenita de la tata lu' tata si din tati stramosii nostri, luata de la niste jadovi care-o fost aicea, in Bucovina, demult tare. Jadovii solomonari o facut primele viori de pe pamant! Si italianu' ceala, Antoniu Stradivariu, tot de la jadovi o invatat. Jadovii o scos prima data sunetu' aista asa frumos, dintr-on lemn. Ei, vrajitorii calatori prin nori, care-o coborat din sangele regelui Solomon si-o invatat intelepciunea la scoala solomoniceasca s-apai s-o raspandit pe tata fata pamantului..." Vioara aceasta exista. Nu si-a stirbit sunetul catusi de putin. Zait a dat-o nepotului doar pentru ca nu mai poate s-o pastreze in siguranta - e mai scumpa, azi, decat toate casele si pamanturile sale la un loc. El si-a pastrat numai arcusul, drept amintire. Dar cel mai important mi se pare alt lucru: anume, ca pe "grif"-ul acestei viori, legati cu un snur, sunt si astazi doi canafi din caciula unui solomonar veritabil. "Aceia doi canafi is chiar de pe caciula la un solomonar din aceala care stia sa marga prin cer si prin nouri, calare pe-un balaur si sa opreasca furtunile. Aistia i-o pastrat mosii mei pe gatu' la vioara lor, ca numa' ciucurii istia le dadea lor haru' sa cante cel mai bine..." Asa a cantat Gheorghe Zait o viata intreaga.Asa au cantat neamuri la rand, de stramosi violonisti, inaintea lui. Pe aceeasi vioara seculara, cu cei doi canafi de pe capetele "caciulatilor" jidovi, acei magi nobili care stiau sa poarte ploile si stihiile cerului cu puterea lor invatata in scolile secrete de solomonarie. Acei doi canafi n-au fost dati jos niciodata, de sute de ani. Sunt stersi, rosi, dar in ei se mai vad inca o multime de culori amestecate: visiniu, roscat, cafeniu, albastru... Vioristul imi face o marturisire: uneori are impresia ca, daca i-ar scoate de acolo, daca i-ar taia ori daca s-ar rupe de la sine, atunci intregul instrument ar amuti si ar putrezi in cateva zile. Fiindca aceasta vioara nu e chiar una oarecare. Este o urmasa a Viorii regelui Solomon, despre care el a citit de atatea ori in "cartea" sa de intelepciune. Inteleg ca e vorba de o carte foarte veche, cu litere slavone, mari, mostenita din tata-n fiu, din mana in mana, pe care el o tine acum in casele lui "de sus", din munti, si din care - zice - a invatat absolut tot ceea ce stie. Imi spune, din aceasta carte, niste intamplari uimitoare. De pilda, ca tatal lui Solomon, regele David, a fost inselat de sotia sa atunci cand a fost plecat sapte ani in razboiul contra filistenilor. Cuvinte stranii, neintalnite prin Biblie sau alte carti sfinte. "S-apai cat timp el o fost plecat, regina Batseba l-o nascut pe Solomon si se iubea cu altu'. Da' copchilu' mic crestea intr-o noapte cat in trei luni si capata intelepciune mare. El intalegea tat ce vedea si se ducea intr-o odaie deschisa si acolo scria imidiat tat ce facea mama lui cu alti barbati. Mama o gasit scrisorile lui si s-o prins de cap. L-o blastamat pe copchil: "Sa vorbesti atunci cand o sa vorbeasca lemnu'!". O amutat Solomonu'. Si-atuncea, ca sa poata prinde grai, in marea lui intelepciune, el o facut VIOARA! O tras o data pe vioara cu arcusu' lui si lemnu' o vorbit minunat! Premintele Solomon o facut prima vioara din lume. Si dupa el o vinit solomonarii lui, sa cante la lume mai departe..."

Balauri si caciulati

Daca acesti doi ciucuri de pe vioara neamului Zait se pastreaza si pot fi atinsi, asta inseamna ca si vrajitorii care calareau balauri prin cer au existat in realitate. Gheorghe imi zice ca da. El nu i-a vazut, dar tatal sau i-a vazut, atunci cand era copil, in vremea cand oamenii inca mai aveau puterea sa vada lucrurile tainice. Inteleg din vorbele lui ca aparitiile acestor "caciulati" au fost totusi rare, in toate vremurile. Chiar si-n cea a bunicului si a strabunicului sau. Balauri s-au mai vazut, zburand slobozi peste sat odata cu furtunile - chiar si el ii "presimte" uneori. Dar oameni care sa-i "lege" cu toiagul lor si sa-i incalece, pe acestia ii vezi mai putin. Ei traiau in pustie, prin paduri, singuri pe langa iezere inalte, si nu dormeau sub acoperis, nici de crapau lemnele de frig. Iar cand ii vedeai, ii recunosteai dupa caciula asta a lor, o "caita" de lana impletita dupa socoteli magice, care n-ar fi fost altceva decat "dedesubtul" stravechilor coroane ale vrajitorilor-regi coboratori din sangele lui Solomon.Tatal sau, Nicolae, a vazut aceste caciuli si pe magii cersetori care le purtau, prin pustietati. Bunicul - Mihai Zait - i-a vazut in carne si oase, om in spinarea unui balaur de vreo 7 metri, zburand peste sat. Acum nu mai zboara decat balaurii singuri, de capul lor, fara stapan. "Nu mai is inteleptii 'ceia care stiau sa puna capastru' pi gatu' la balauru' si sa-l poarte unde vra ei, prin cer, ca s-arunce cu foc si sa bata piatra. Azi umbla numa' balauri nelegati, dintr-un iezer la altu'. Si aicea, la noi in sat, ii unu'. Daaa, se-ntampla si acuma!... Balauru' sta sus, intr-o borta de pe langa iezeru' Cajvanca, undeva pe-acolo, pe muntele Corhana. Sta acolo amortat, sapte ani, in pestera lui. S-apai la sapte ani o data, el se radica si se muta in alt iezer, de pe alt munte. Fereasca Dumneadzau, ii periculoasa treaba asta! Da' eu stiu dinainte ziua cand o sa fie. Stiu cand o sa se radice balauru' si-o sa plece cu ploi cu foc dupa el, cu trasnet si cu fulger, pana-n alt iezer... Se aude vuiet! Si-l vad asa, ca o bulca mare si alba, cu aripi, cum zboara peste sat. Putani il vad cum trebuie, caci oamenii de rand nu mai stiu sa se uite. Acuma oamenii is "necredibili", iar cine nu crede nu poate sa invinga nimic. Se uita numa' la ploaie si fulgere si la tat fumu' si pacla 'ceea mare din cer. Da' daca te uiti ase, printre nouri si lumina, daca ai mintea limpede si curata, atunci poti ca sa-l vezi. Eu l-am vazut - sarchi mare, lung, cu doua capete si cu dintii asa urati, cascati... L-am vazut de cateva ori. Da' n-avea solomonaru' calare pe coama lui. Era sangur. Se muta sangur pe un alt iezer. Putani intaleg ce-nseamna asta cu adevarat. Ca daca nu s-ar intampla asta, ar arde lumea. Asa se primeneste omenirea, o data la sapte ani - prin foc. Asta ii calea - prin balaur care trece catre apa si prin foc. Batranii stiau. Bunicu', strabunicu' meu. Ei stateau patru-cinci nopti la rand si nu termina o sangura poveste de povestit. Acuma... oamenii nici nu mai stiu sa povesteasca. Or, daca zic o poveste, o si gata intr-un sfert de ora. Asa, ca pe-un banc..."

"Eu stiu si pot!"

Rodica sta in spatele barbatului sau, pe un scaun, atenta sa intervina la fiece semn. I-o fi cald? I-o fi sete? Il contempla tacuta, cu ochii aproape inlacrimati de afectiune si de mandrie. Abia acum a venit momentul ca omul ei sa ne confirme faptul ca stie si poate. Infasurat in bunda sa de salbaticiune, veche de peste o suta de ani, umbrindu-si chipul sub palaria ce poarta vechile insemne voievodale - "pana de bursuc" cu dintii albi ai unui cerb instelat -, Gheorghe Zait o zice cu toata gura: "Da, stiu si pot sa aduc ori sa alung ploaia!". A facut-o de multe ori, in diferite locuri, e constient ca oamenii din jur il spioneaza si-l respecta pentru asta. Dar el nu se fuduleste nicicum cu puterea aceasta a lui. Zice ca n-a facut nimic altceva decat sa o mosteneasca precum sangele de la inaintasii lui, straduindu-se sa traiasca macar pe jumatate la fel de curat ca si dansii. Tatal sau, Nicolae, i-a lasat un cutit din lemn descantat - cutitul asta il pune mai intai inaintea stihiilor, ca sa le opreasca. Lung cat o sabiuta, sculptat pe toate partile cu tot felul de "semne vechi". Cu acest cutit, zice-se c-ar fi fost scoasa o broasca din gura unui sarpe viu sau chiar c-ar fi o tandura dintr-un vechi toiag de solomonar adevarat-adevarat, unul din aceia care stiau sa mearga prin cer si sa se "teleporteze" oricand dintr-un loc in altul. Zait il poarta mereu sub chimirasul roscat, atunci cand merge la lucru pe munti. Nu ni-l poate arata, caci acum e tot la casele sale de sus, la fel ca si "cartea" de intelepciune. Si de ce le-ar tine aici? Toata averea lui e acolo. Vitele, fanul, padurea... Linistea. Singuratatea lui frumoasa. Doar acolo, sus, se simte cu adevarat puternic. De acolo, din pustietati, poate prevedea mai lesne vremea care va veni. Ne pofteste sa venim odata acolo, neaparat intr-o vara, caci atunci apar fulgerele si puhoaiele cele mari. "Veniti la vara si o sa va demonstrez cum stau ploile inaintea mea si cum le pot invarti prin munti." Asa zice. Dar fara vreo mandrie anume. Precizeaza de la inceput ca puterea acelui cutit magic nu e doar mostenita si gata, ci ea trebuie mereu intretinuta si sporita prin ravna sa personala. "Trebuie sa muncesti mereu in inima ta. Fara curatenia inimei si fara sa faci tat ce scrie in cartea 'ceea veche, cutatu' ceala ii numa' o bucata de lemn mort. Da' daca tii toate cate trebuie, atuncea el devine ca toiagu' de foc din mana lu' Premintele Solomon!..." E vorba de 12 vineri din an de post negru, fara apa macar. Apoi de alte trei "ajunuri" ale fiecarui Craciun, in care el ii vorbeste direct Solomonului. In toate acele trei seri de iarna, Gheorghe Zait face acelasi ritual. Merge mai intai prin sat, cu pomeni in numele tuturor celor din neamul sau, pagubiti, sinucisi, inecati ori scarbiti. Cand se intoarce, isi tamaiaza propria casa, cu un amestec de plante si rasini anumite. De trei ori inconjoara casa, incet, oprindu-se de fiecare data inaintea usii si batand in ea de trei ori cu cutitul sau descantat. Se opreste, bate si striga tare, zguduitor: "Da' ce faceti in casa?!". De departe, din adancul odailor, se aude vocea subtirica a femeii sale care ii raspunde umil: "Facim branza, numaram banii, dam mieii la oi, fata o vaca, prigatim o nunta...". De trei ori descantatorul intreaba, de trei ori i se raspunde. Iar apoi el intra in casa. Barbat puternic, nins, cu bunda de blana pe umeri, pregatit sa dea piept cu zeii. Sta in picioare, dinaintea mesei intinse, luminate, si tot neamul sta la picioarele sale. Acum, dupa lungile posturi, a sosit clipa ca el sa-i vorbeasca lui Solomon. Amenintator ii vorbeste, cu-n glas in care puterile nu trebuie sa ii scada nici un moment.Il ascult acum pe Gheorghe Zait poruncind, ca atunci, in iarna: "Solomoane!!! Daca n-ai puterea sa vii acum, sa stai cu noi la masa, sa gusti din ce mancam noi, tot asa sa n-ai puterea nici la vara, sa vii cu foc si cu grindini si sa faci prapad pe pamantu' nostru!". E greu sa rostesti asemenea vorbe. Epuizant aproape. Zait isi trage sufletul cateva secunde, apoi continua cu un glas mult mai "omenesc". Imi zice cu toata convingerea ca cel ce reuseste sa tina ritualul si canonul asta va fi ferit de ploi si traznete anul intreg, fara nici o indoiala. "Suta-n suta! Imposibil sa nu se-ndeplineasca! De cand fac eu, n-am patat nici un caz - nici unu'! - cand sa am eu indundatai, ploi, ori grindini, ori trasnet. Cand vad ca vine ploaia si negura 'ceea mare catra mine, eu numa' radic cutatu' de lemn in cer si-i zic lu' Premintele Solomon, in fata: "Solomoane! Asa cum n-ai avut puterea sa vii in iarna si sa stai la masa cu noi, asa sa n-ai puterea sa vii nici acum!". Si nu vine. Va spun, nu vine. Se-opreste acolo, in fata mea, cu ploile si grindinile lui. Prin sat, oamenii deja stiu. Stiu, fiin'ca m-o vazut. Unii se si tem oleaca, zic ca Zait asta precis face ceva acolo cand merge la fan. Cu asta trebuie sa ne comportam bine, ca cine stie ce-om pati si noi. Eu mai si rad de dansii, le zic ca nu, ca stati sa videti, ca eu doar ma laud... Da' ii adevarat! Am puterea asta, pentru ca toti din neamu' meu o fost muzicanti si lemnari si maistri de case si o pastrat in casa lor vechile invataturi. Ca aistia o fost artisti!, cu mintea curata si inima vioaie, care le-o cantat la cei din neamu' lu' Solomon si le-o furat intelepciunea cantand. Iara oameni ca ei stiu sa vada si sa-ntaleaga tat, acolo unde nu-i nimic de vazut si de intales..." Iar ca dovada, Gheorghe Zait isi ridica privirea albastra spre munti si ne canta ceva din tilinca.
Ii pun descantatorului o ultima intrebare: cand anume si-a dat el seama ca poate sa poarte ploile? Cand a simtit prima data, concret, aceasta putere? Gheorghe Zait isi aminteste precis ziua aceea - putin dupa moartea tatalui sau Nicolae, care i-a daruit lui, in ultimele clipe, cutitul de lemn descantat. N-are cum sa uite. Era tanar atunci, sarac, obligat sa munceasca la stat pentru altii - asta a fost una din umilintele vietii sale. Traia in vremea aceea si fratele sau, Andrei, pe care l-a iubit cel mai mult, din toti cei zece frati. Lucrau impreuna la brigada silvica, la "corhanit" lemne, in padurile de pe muntele Prihodisu Mare. "Si atunci c-o fost o furtuna mare! O vinit asa, o ceata de jos, din vale, si tat ceru' s-o intunecat deodata, de ziceai ca-i noaptea. Auzeai tunetele des, de piste tat! Si sefu' de brigata s-o spariat. S-o spariat tare! Era asa, on om mitican, burtos si cracanat, care-o tat tanea intruna cu partidu' comunist. O poruncit rapede: "Hai, oprim tata miscarea! Facem coliba!" Si tati s-o aruncat la pamant ca sa caute prin mazga 'ceea coaja de la copaci si sa-nciripeasca o colibuta. Erau speriosi tati la ordinu' lui. Numa' eu si cu fratele Andrei, Dumnedzau sa-l ierte, am ramas in picioare. S-apai cand i-am vazut eu pe tati oamenii 'ceia imprastiati pe pamant si cum scurmau tati imprejur ca ramele, ca animalele - nu ca oamenii! - inspaimantati atata de mult din cauza la o ploaie si de la ordinu' de la partid, atuncea m-am uitat eu prima data bine-bine la cer si... am samtit! Am samtit asa, o putere si o stiinta anumita. Zac: "Dom' brigadier, nu faceti nici o coliba, stati pe loc!". Aista se uita la mine ca lunatic: "Ce?! Vrai sa iti bati joc de noi?! Gios! La pamant, Zait! Du-te imidiat si aduna lemne!...". Eu nu m-am pus la pamant. I-am mai zas numa' atata:
- Dom' brigadier, eu nu imi bat joc niciodata de nimenea. Da' aicea, in locu' aista, ploaia n-o sa vina.
- Cuuum n-o sa vina?! Pentru ca asa zici tu?
- Da, dom' brigadier. Pentru ca asa zic eu.
Ploaia vinea mare, din vale, cu zloata si piatra multa. Da' eu parca nu ma mai temeam. Oamenii era bagati tati pe sub brazi, pe sub tufe ori in colibutele 'celea din coji mazgoase, ca vai de ele, pe sub pamant. Stateau si asteptau ca soarecii, spariati. S-apai, chiar cand o agiuns puhoiu' in fata noastra, numa' atuncea am pus mana la curea si am scos cutatu de lemn a lu' tata. Si m-am concentrat asa, cumva, in mintea mea, si m-am rugat pana la Dumnedzau in cer, cat am putut de tare in inima mea: "Ploaie, nu veni!". Iara ea s-o oprit, de parca m-ar fi auzit. Statea asa, cam la 70-100 de metri inaintea noastra. Statea si vuia si batea uite-atata gheata! Da' la noi nu o vinit deloc absolut. Huia maaare, de la pamant pan' la nouri, da' hainele noastre nici nu le-o atins. Atunci eu si cu fratele meu am plecat de acolo. Am urcat amandoi pe muntele Botusu Mare, la Poiana, si eu i-am aratat lui Andrei ce era imprejur. Tate viroagele acelea, din Runc si pana in Parau Negrii, tate erau albe de atata gheata cat o batut. Tat imprejur era alb absolut, ca-n iarna. Si noi am stat impreuna acolo sus si am vorbit si am ras amandoi. Bietu' meu frate Andrei, Dumnedzau sa-l ierte... Ce pot sa va zac? Decat ca atunci, cand stateam pe varfu' muntelui cu fratele meu Andrei, cand stateam acolo sus, in linistea 'ceea, dupa ploaia cea mare, atunci m-am simtit cu adevarat ca sunt om."

Fotografiile autorului