Muntele vrajit

Barbatul din fata mea vorbeste incet si masurat, cu vorbe cautate indelung. E atat de scufundat in amintirile pe care le evoca incat daca l-as intrerupe ar fi ca si cum ar striga cineva intr-o catedrala. Impatimit de natura si de drumetiile in munti, le-a lasat sa-i strabata viata, transformandu-le in crez. Nicaieri, frumusetea lumii nu este asa de desavarsita ca in singuratatea plina de vraja a muntelui, unde pe fiecare poteca iti iese in cale chiar Dumnezeu

Initierea

Il cheama Viorel Gliganeanu si locuieste in Curtea de Arges. L-am intalnit de curand, intr-o adunare de prieteni, la pensiunea Irina, in Corbeni, sat asezat la poalele Muntilor Fagaras, pe care ii cunoaste mai bine ca oricine. Ii stie pe dinafara, dar si pe dinauntru, in toate cotloanele lor, pentru ca a lucrat o viata intreaga ca geolog, la tunelele subterane de captare a apelor de la complexul Vidraru, dar si pentru ca a facut sute de drumetii pe ambele versante ale masivului. Acum este pensionar si urca mai rar pe creste, a ajuns la vremea povestilor si-a amintirilor. Si-acestea nu se lasa mult asteptate.
"Aveam sapte ani cand parintii m-au luat prima data cu ei in Fagaras. Am plecat in dimineata de 15 August, de Sfanta Maria. Era un obicei mai demult ca in aceasta zi iubitorii muntelui sa faca drumetii. Se pleca de la Curtea de Arges, din Gara Mica, cu un tren forestier care n-avea vagoane, ci numai niste platforme pe care erau carati bustenii la vale. In patru-cinci ore, trenul facea distanta intre Curtea de Arges si halta finala de la Cumpana, undeva intre Capra si Buda, mai sus de barajul de azi. Locul acela este acum inundat de apele lacului. De-acolo, de la Cumpana, se pornea spre varf, dar se mai facea un popas de noapte la o stana. Am ajuns acolo pe o vreme frumoasa, ne-am culcat, dar dimineata, pe la trei, patru, a inceput o furtuna cumplita, cu vifor si ninsoare. Cand ne-am trezit, era zapada de doua palme. Echipati subtire, de vara, parintii au hotarat ca e mai bine sa ne intoarcem. Dar drumul acela eu nu l-am uitat niciodata, pentru ca eram incaltat doar cu niste tenisi de panza si aproape ca mi-au degerat picioarele. Mergeam si plangeam si m-am jurat ca niciodata n-am sa mai urc pe munte. Dar daca picioarele imi inghetasera aproape de tot, inima mi-a ramas pe veci fermecata de frumusetile acelea pe care le vedeam in timp ce coboram catre Cumpana, pe platforma trenului forestier. Cu tot chinul ei, iarna aceea din mijlocul verii avusese un farmec aparte, i-am simtit muntelui forta si maretia, care m-au robit apoi pentru toata viata. Nu exista nimic comparabil pe lume. Daca stii sa te apropii de munte cu sufletul, il descoperi pe Dumnezeu. Doar frumusete si armonie."
Viorel Gliganeanu face o pauza si zambetul care-i insoteste amintirile ii imblanzeste trasaturile. Imi povesteste apoi despre Petre Ianculescu, preotul care a facut o adevarata scoala de turism montan in Curtea de Arges, acum mai bine de cincizeci de ani. "El este acela care a facut primele marcaje pe versantul sudic al Fagarasilor. Nu prea a profesat meseria de preot, pentru ca era mai mult pe munte. Il gasea poate mai usor pe Dumnezeu pe-acolo. Era un mare singuratic. El a atras tineri din oras, mai ales intelectualii isi trimiteau copiii cu el, si organiza excursii in munte. El ne-a dat primele notiuni de ecologie, ne-a invatat ce inseamna solidaritatea pe munte si in general, care lipseste atat de mult tinerilor de azi, ne-a invatat sa pastram curat tot ceea ce este al muntelui, cabanele si refugiile. Pe vremuri, puteai sa-ti lasi rucsacul si schiurile in fata cabanei, chiar si trei saptamani, si totde acolo le luai, neatinse. Gaseai in refugiu lemne de foc, sare, zahar, cateva alimente de baza pentru orice eventualitate, paturi, chibrituri. Legea muntelui era clara, puneai la loc ce-ai folosit, lasai ceva la schimb, pentru ca si altii sa aiba in caz de nevoie. In ultima vreme insa, pe munte au inceput sa urce si barbarii, le spun asa pentru ca ramane prapad in urma lor. Sunt refugii in care au ars scaunele si mesele, fiindu-le lene sa-si faca lemne de foc, au furat paturile, au distrus paturile. Numai barbari se pot numi asemenea indivizi. Dar sa revenim la amintiri mai placute. Cand urcam pe platforma trenului care pornea din Gara Mica, parintele ne tinea intotdeauna un cuvant de plecare. "Nu oricine merge pe munte, nu oricine ajunge acolo unde veti fi voi", ne spunea el. "Trebuie sa fiti mandri si onorati ca ajungeti acolo si sa va purtati cu respect fata de locurile in care veti calca pentru intaia oara. Traiti ceasurile acestea numai cu gandul la ele, nu va ganditi la ce ati lasat in urma. Uitati-va bine pe unde mergeti, unde puneti piciorul, ganditi-va ca fiecare loc pe care-l vedeti este unic si ca muntele va innobileaza de fiecare data cand ajungeti sus pe creste.""

Recviem pentru singuratate

Intalnirea care a schimbat si mai mult viata lui Viorel Gliganeanu s-a petrecut in vremea adolescentei. Intr-o dimineata, tatal lui a venit acasa insotit de un barbat inalt si scheletic, ce abia se mai tinea pe picioare. Flamand, descult, purtat din post in post de un militian, indurase batai si umilinte pentru o unica vina: fusese instructorul de schi al regelui Mihai. "Ajuns cu domiciliu fortat la Curtea de Arges, Vasile Nicolau fusese trimis sa incarce piatra in vagoanele de tren. Intamplarea a facut sa-l intalneasca pe tata, tocmai cand isi cauta un adapost, dupa ce statuse intr-o magazie. Tata l-a luat la noi, unde a si ramas pana la sfarsitul vietii. Devenise aproape ca un membru al familiei. Mi-a dat lectii de pian, desi degetele ii erau ingrosate de la caratul pietrelor, asa incat atingea doua clape in loc de una. El mi-a vorbit ca nimeni altul despre munte, despre maretia naturii, despre profunzimea muzicii, despre cinste si onoare. Era un om instruit, vorbea sase limbi, stia istorie si asculta tot timpul muzica clasica. De la el am deprins si eu acest obicei minunat. Sa stiti ca Chopin, Bach, Mozart se aud altfel la peste doua mii de metri. Faceti si dumneavoastra aceasta experienta si veti vedea ca n-o veti uita niciodata. Si muntii asculta muzica, oferind tot muzica in schimb. E mare lucru sa poti sa auzi simfonia muntelui. Ea vine de undeva din strafunduri si se schimba dupa lumina, dupa soare, dupa vant. N-o auzi de la inceput, trebuie sa inveti s-o asculti, sa ai rabdare. Daca se-ntampla asta, poti sa zici ca esti cu-adevarat un om al muntelui."
Ucenicia pe langa instructorul regelui a fost decisiva. Intre maestrul Nicolau si ucenic s-a nascut o prietenie rara, o legatura care s-a pastrat si dincolo de moarte. In timpul unei ascensiuni in Muntii Fagarasului, Sile Nicolau a cazut intr-o sa care traversa o viroaga. A murit acolo. A ramas astfel al muntelui pentru eternitate. Ucenicul lui i-a ridicat o cruce, la peste doua mii de metri, carand cu spatele nisipul si cimentul, in zeci de drumuri, de jos, de la poale, pana sus, pe creste, aproape de Balea. Iar cand monumentul a fost gata, i-a fost dat sa asculte cea mai frumoasa muzica, pornind de-acolo din inima muntelui, din strafundurile pe care el, ca geolog, le-a cercetat de-atatea ori. Din linistea aceea totala, perfecta, de inceput de lume, se nastea cel mai trist recviem pentru singuratate.

Muntele vrajit

S-a lasat tacere intre noi. Am impresia ca povestitorului meu ii pare oarecum rau ca mi-a destainuit atatea lucruri. Cu siguranta, modestia lui ascunde si alte taine ale muntelui. Intreb si-mi raspunde cu greu. Intreb iar, repet intrebarile, insist, pana cand minunea se petrece si vorbele lui tematoare la inceput devin un suvoi de neoprit. Aflu astfel ca oamenii de munte se gasesc singuri, se simt, se descopera intr-o multime oricat de mare. Ca montaniarzii sunt oameni ciudati, singuratici, de cele mai multe ori. Ca acolo, in varf, pe creste, are loc, de fapt, o metamorfoza. Ca muntele transforma omul. Ca, in realitate, nu mergi pe munte ca sa-l cuceresti, sa ajungi pana in cel mai inalt varf al lui. Mergi pe munte ca sa te cunosti, sa cuceresti muntele din tine, sa cercetezi crestele si piscurile din sufletul tau, sa vezi vaile si adancimile din mintea ta. Mergi pe munte ca sa-ti cunosti si sa-ti masori fiinta. "Aceasta este taina montaniarzilor, vraja muntelui si odata ce-ai pornit s-o ghicesti, nu te mai poti opri. Cunosc un mare alpinist din Bucuresti, Dan Oprean, in varsta de 72 de ani, care nu putea trai fara sa simta aerul muntilor. Pentru ca ii era greu sa faca fata unui urcus serios, inchiria o data pe an un elicopter, cu mari eforturi financiare, vanzand ce mai avea prin casa si economisindu-si crunt banii. Elicopterul il ducea sus pe munte si-l lasa acolo, dupa care el cobora in ritmul care-i era mai potrivit. Asa a fost si preotul Ianculescu, caruia, la batranete, catre sfarsitul vietii, nevasta ii ascundea echipamentul de munte, pentru a-l opri sa mai urce in Fagaras. Dar el avea haine dosite prin cine stie ce locuri, si in ciuda problemelor de sanatate, fugea pe munte zile intregi. Si de acolo se intorcea intotdeauna parca mai fericit.
Muntele te ajuta sa te descoperi. Gandurile sunt mai concentrate, poate pentru ca aerul e mai curat, poate pentru ca e mai mult ozon, ar zice medicii, dar eu spun altfel, mai simplu: asta se intampla pentru ca muntele are o taina, o vraja ce-i prinde in mrejele ei pe cei care-l iubesc si-i face mai fericiti. Fericirea de a cuceri un munte, de-a cuceri muntele din tine nu se compara cu multe lucruri pe lumea asta. Putini sunt cei care se pot lauda ca au cunoscut-o, putini o inteleg si tot mai putini ajung la ea, din pacate, acum in era aceasta a internetului si a televizorului, care sunt ca varcolacii, mancatoare de energii."

***

Ma gandesc acum cand scriu ca omul acesta, Viorel Gliganeanu, calator neobosit pe poteci de munti, este un om fericit. Fericit ca acolo sus, deasupra lumii, pe creste, cucerind muntele, s-a descoperit si pe sine. Multumit ca a adunat in toti anii acestia bogatii pe care nimeni, niciodata, nu i le poate lua: amintirea unui urcus pe vreme de ploaie, un varf de piatra inrosit de focul asfintitului, fericirea de a sta ghemuit in inima muntelui ca un prunc in pantecul mamei, linistea de acolo, ca de inceput de lume, padurile batrane, silueta unei salbaticiuni trecand departe, printre copaci, dupa amiaza in care un glob urias si fosforescent plana deasupra unei poteci, drumurile cu sacii de nisip si ciment in spate, cu gandul la cel mai bun prieten...

Foto: Florian Andreescu