Comori ascunse la Curtea de Arges

* Biserica domneasca Sfantul Nicolae Vechi


* Biserica Olari

In Curtea de Arges, drumurile vizitatorilor au o singura directie - Manastirea Argesului si superba biserica episcopala. In agitatia lor neobosita, turistii se grabesc sa admire minunea dantelata in piatra a Mesterului Manole, fac poze si privesc cu uimire faimoasele turle alungit spiralate, fara sa banuiasca vreo clipa ca, de fapt, istoria si frumusetea cea adevarata se afla in cu totul alta parte, in marginea opusa a orasului, in modestia cartierului Olari si a vestigiilor fostei Curti Domnesti. Se intampla ca, uneori, marile comori sa se tainuiasca la lumina zilei, nepazite de nimeni, asezate in drum. Se intampla ca uneori sa fim bogati si plini de daruri fara sa stim, fara sa banuim macar.

Pazitoarea umbrelor domnesti

O zaresti de departe, prin poarta grea si boltita a batranului asezamant domnesc din Curtea de Arges. Sta sprijinita de zidul bisericii Sfantul Nicolae, infofolita in haine groase de iarna, cautand cu privirea un grup de turisti interesati de istorie si arta religioasa, un vizitator, macar, pe care sa-l insoteasca si sa-i descopere tainele ascunse in firide si zugraveli, in catapeteasma si cele cateva cripte princiare din incinta. Fara muzeografa Elena Teodorescu, zugravelile celei mai vechi biserici ortodoxe din Arges s-ar transforma intr-o simpla si infrigurata sala de expozitie, cu ornamente si simboluri bizare, greu de deslusit. Fara cultura si eruditia ei, fara patosul si talentul de povestitor inflacarat, istoria si intamplarile teribile ce s-au abatut asupra lacasului voievodal s-ar pierde intr-o insiruire monotona de nume, cifre, stiluri si influente. Langa muzeografa Elena Teodorescu vezi, descoperi si intelegi. Inveti istorie, teologie, arhitectura si arta bizantina. Compari, apreciezi si pretuiesti apoi cu ochiul celui initiat si pus in tema.
Modesta si nemiscata ca o statuie a rabdarii, alungata de frigul si umezeala din interior, sta lipita de zid, cautand iradierea calorica a braului de pietre, incalzite de stingherele raze ale lui ianuarie. Sta, cum singura o spune, ca "un paznic umil al umbrelor domnesti", privind in departare, la linia imaginara ce uneste peste gradini si case primele lavre ale ortodoxiei romanesti: Sfantul Nicolae si biserica Olari, de unde regii Basarabi si Vlad Tepes comunicau prin focuri si jocuri de oglinzi cu pazitorii granitei de la cetatea Poienari, cale de 40 de kilometri. Autocarele si grupurile pestrite de pelerini se indreapta in valuri succesive spre ceea ce cred ei ca e mai de pret in Curtea de Arges - biserica si fantana lui Manole, mormintele primilor regi ai Romaniei si moastele Sfintei Filofteea. Muzeografa Elena Teodorescu tace si zambeste resemnat. Doar ea stie ca adevarul si istoria cea veche incep, de fapt, din locul in care se afla, de la ruinele palatului domnesc si biserica lui Nicolae Alexandru Basarab, pentru a se opri apoi in dreptul celeilalte biserici nestiute si intemeietoare - fosta manastire a breslasilor Olari.

*

Infofolita cu un batic gros de lana si ascunzand cu greu durerea unei nevralgii sacaitoare, Elena Teodorescu te poarta prin interiorul bisericii pe un traseu doar de ea stiut, intrerupt de exclamatii si atentionari, de reveniri, insistente si derutante salturi in timp. De la catapeteasma la firida severa a ferestrei, de la cupola invesmantata in chipuri de sfinti, la semnificatia scenelor pictate in pridvor - totul se prefigureaza ca un labirint istoric ce se strecoara, dupa o noima abia banuita, printre forme si culori, intamplari dramatice si nume vestite de voievozi: Dan, Radu, Negru Voda, Basarab, Vlaicu.
Erudita si navalnica in tot ce spune, savanta doamna Elena vorbeste, explica si reda cu o dictie perfecta citate prelungi in franceza, italiana, greaca - marturii docte si amar intristate, ce pun in contrast entuziasmul nebun al strainilor fata de arta noastra religioasa, cu nestiinta indiferenta a conationalilor. Incet si temeinic, launtrul bisericii Domnesti se lumineaza si capata sens. Brusc, biserica are orizont si mai ales adancime. Cele patru randuri de picturi stau marturie. Se dezvaluie una cate una, adaugate suprapus ca straturile geologice. In cateva locuri, o fereastra alungita si ingusta dezvaluie pojghita primordiala a primului strat de zugraveala. Urmeaza al doilea si al treilea, ultimul (din 1827) fiind semnat orgolios de un necunoscut zugrav Pandelie.
E un miracol incredibil ca s-a pastrat ceea ce a fost dintai. Doar graba si nestiinta restauratorilor au facut ca Sfantul Nicolae din Curtea de Arges sa ramana singurul locas romanesc ce mai pastreaza pictura originala de la 1300 pe ziduri. Randurile de icoane si culori adaugate de la un domnitor la altul au acoperit, pastrand. Ca vinul cel vechi, pictura superba si anonima a veacului al XIV-lea si-a intregit buchetul si culoarea sub greutatea anilor, a prafului de var si a uitarii. Uneori, indiferenta poate fi salvatoare. Uneori, piatra cea mai umila ajunge in capul unghiului, sa sprijine adancul rasturnat al boltei stelare.

Iisus Mantuitorul cu Fecioara Maria in brate

Insotitoarea noastra nu are odihna deloc. Se agita, te copleseste cu detalii, te ia in custodie, te obliga sa-i stai aproape, ca nu cumva sa ratacesti. Asculti cu politete cuvenita cronologii, polemici si dispute istorice, si deodata incepi sa vezi, sa simti bucuria, sa te uimesti ca un copil in fata culorilor de negru grisaille, bleu azur transparent, rosu si verde palamida, in tente discret sincopate de alb, caramiziu si vernil - culori italian renascentiste, invesmantand personaje ce ies cateodata din canoane si Erminii: Preasfanta Fecioara insarcinata, cu pretioasa comoara in pantece, la recensamantul roman, dar si Iisus Mantuitorul cu Fecioara Maria in brate, mica si nevinovata ca un copil, ce tinde sa se inalte la cer pe un fuior de lumina, pana la poarta de aur si nestemate a Imparatiei Ceresti... Ceea ce pare a fi doar pictura murala este de fapt, viata. Intamplari, marturii si lupta. Iubire si tradare. Martiraj, miracol si speranta. Un film decupat in secvente unice, succesive si de sine statatoare - un film al credintei si al devenirii noastre nationale.
In pridvor, intre scenele a doua lumi opuse si viitoare (Raiul si Iadul), se afla prezentul continuu si ostenitor, momentul simbolic al inceputului ce nu are niciodata sfarsit. La picioarele Dumnezeirii, abia atingand degetele de la talpa lui Hristos, sta ctitorul, domnitorul solemn si fara nume - Vlaicu, Radu sau Nicolae Alexandru Basarab. In mana nu are macheta bisericii, asa cum cer canoanele si traditia. Nu are nimic, decat sufletul si pocainta. Nu cere si nici nu ofera ceva. Se da pe sine doar, incredintand Marelui Stapan povara ortodoxiei si a tarii, biserica nevazuta si destinul neamului din care face parte.
De-ar fi ramas din toata pictura doar aceasta fresca, si tot ar fi fost de ajuns sa simti forta si rafinamentul istoriei noastre medievale, deschiderea europeana a primilor domni romani, stralucirea occidentala a unei epoci mutilate in cartile de istorie, transformata intr-un raboj de victorii si infrangeri ale dusmanilor. Lipsita de complexe, cultura primilor nostri regi argeseni ne ingeamana cu marea cultura a vechii Europe pe care nu am parasit-o, de fapt, niciodata.
Doamna Elena Teodorescu are multe de spus despre pictura si mormintele princiare ale Basarabilor, despre iminenta demolare a bisericii la inceputul anilor 1900 si salvarea ei miraculoasa la interventia lui Nicolae Iorga, care, cu glasul sau tunator, cerea intregii tari sa sprijine sfantul locas si "carjele reparatiunii noastre nationale". Dar povestea plina de evocari, de explicatii si zaboviri istorisite se intrerupe brusc. In frigul fastuoasei biserici, plina de comori iconografice si superbii bizantine, doamna Elena tresare. Nu departe, cale de cateva gradini si case, clopotul bisericii Olari cheama credinciosii la vecernie si la Sfantul Maslu. Ca intr-un joc de oglinzi amagitoare, cele doua lacasuri de cult se recunosc si se saluta frateste, ferindu-se smerit din calea turistilor de ocazie. Comori nestiute, amandoua se ridica pe oseminte de martiri si rugatori fara nume. Amandoua au pe pereti patru randuri de zugraveli, cu patru stiluri si scoli iconografice distincte. Amandoua uimesc prin ciudatenia si temeritatea unor reprezentari biblice consacrate sau doar apocrife: Maica Domnului insarcinata sau reprezentarea Mortii pe exteriorul zidului de la intrare al bisericii Olari. Unicat in Erminia rasariteana.
Spre deosebire de Sfantul Nicolae Domnesc, Olari e o biserica mica, aproape taraneasca, dosita intr-un cartier de case si blocuri noi, retrasa intr-o parte a unei curti - atat cat sa faca loc unei alei inguste, strajuita de doi brazi inalti si cateva straturi ofilite de flori, lasate acolo de cu toamna. Imbracat in odajdiile simple ale preotiei de mir, parintele Vasile Marinescu asteapta nemiscat in dreptul altarului si ne fixeaza atent cu privirea, cercetandu-ne de departe gandul si rostul prezentei noastre in biserica. Observa ca mai intai ne inchinam si sarutam icoanele praznicare si, cand ajungem in dreptul sau, se bucura si ne marturiseste in soapta: "Asa se cuvine a intra in biserica, cuviincios si crestineste, dand binete Stapanului cel adevarat - lui Dumnezeu, nu mie. Eu sunt doar chelarul, sluga vremelnica si plina de pacate a celor sfinte". Despre istorie, voievozi si domnii nu ne spune nimic. Ne lasa singuri sa privim si sa luam aminte la amprenta lasata de simtirea si simplitatea mesterilor olari ce au ridicat la 1680 manastirea si cartierul; la sfintii si Apostolii pictati neconventional, cu chipuri rubiconde, usor inveselite, ca dupa o agapa crestina; la ciudatul desen al Mortii, ca o expiere a fricii pacatului ancestral, in lumina nepieritoare a Invierii.
Chiar daca programul liturgic al zilei se arata deosebit de incarcat, parintele gaseste ragazul sa ne vorbeasca si sa ne explice, intr-o insotire discreta si rabdatoare, de om fericit ca slujeste in cea mai veche biserica de mir din oras - o biserica vie si neintrerupta, in care rugaciunea, acatistul si ecteniile nu s-au stins niciodata.
Ca si muzeografa Elena Teodorescu, parintele e pasionat de istorie, de arta si iconografie medievala. Ne da cateva repere si comentarii privind stilul, scoala si datarea picturii, ne arata peretii afumati ai bisericii, pe care stau patru straturi de icoane din patru epoci diferite (necercetate vreodata), pictura exterioara - influenta certa a zugravilor moldoveni de la Putna, sau crucea de piatra argeseana din dreptul mormantului monahiei Salomeea (prima stareta de la 1680, ingropata chiar langa bradul din fata bisericii), atentionandu-ne sa calcam cu mare grija, cu gand pios si curat. La Olari, fiecare palma de pamant ascunde oseminte si relicve sfintite - urme de monahi nevoitori, de martiri si duhovnici fara nume. E un loc cu pamant aparte. Pamantul stralucitor si galben ca mierea al mesterilor olari de la 1600. Pamantul biblic al facerii si al creatiei, al modelarii dupa sufletul si simplitatea omului.

Rugaciunea olarului

Cu greu gasesti o meserie mai apropiata lui Dumnezeu ca cea de olar. Nu poti sa dai forma lutului, fara sa te formezi si pe tine. Nu poti crea un blid sau o cana macar, fara sa-ti lasi urma degetelor si caldura rasuflarii in pamantul moale si primitor. Multe a avut parintele de invatat de la batranii olari. Ultimul a fost Ion Vieru. Un prototip al crestinului adevarat si ravnitor. La 90 de ani, venea din capul dealului in doua carje, pentru a ajunge primul la biserica. Pleca de cu noapte, strabatand cu mersul lui de melc doua sau trei sute de metri, ca nu cumva usa bisericii sa se deschida fara el. Statea refugiat intr-o strana din colt si se ruga in permanenta, cu lacrimi si pocainta, dar nu pentru sine, ci pentru tatal sau, mort in chip cumplit, in marele pacat al sinuciderii. La 90 de ani, cu putin timp inainte de a-si da ultima suflare, pe chipul batranului au inflorit surasul si bucuria. Chiar de Sambata Mortilor din Postul Pastilor, ii aparuse in vis o apa mare, cu multime de oameni imbracati in negru pe malul celalalt. Printre figurile insingurate si cernite ale oamenilor, l-a zarit pe tatal sau. Era singurul imbracat in straie albe si stralucitoare. Singurul care i-a facut cu mana si i-a zis: "Ioane, du-te la biserica si multumeste Domnului. Ruga ta a fost ascultata".

*

Ultimul olar din Curtea de Arges a murit. S-a stins dimpreuna cu breasla din care facea parte, cu secretele mestesugului modelarii si arderii pamantului. Au ramas in schimb biserica, pomelnicele de vesnica pomenire si restul credinciosilor din cartier, care in saracia lor nu uita nici o clipa de Dumnezeu si nu-si pierd vreodata nadejdea in ajutor. Asa cum pare, subrezita de ploi si umezeala in interior, biserica olarilor argeseni nu s-a pustiit. E vie si lucratoare, plina de oameni, chiar si in miezul noptii, in timp ce greii orasului, refugiati in elegantele lor vile de peste drum, nici macar nu deschid poarta sa intre si sa aprinda o lumanare. "Te duci la doctor cand esti bolnav", zice parintele. "Te duci la Tribunal cand te judeci. La biserica Olari, vii numai si numai din dragoste. Vii sa multumesti, sa te bucuri, sa dai necontenit slava lui Dumnezeu."
Multimea rabdatoare din biserica asteapta dezlegarile si rugaciunile Sfantului Maslu. Parintele Marinescu ne face semnul binecuvantarii si ne petrece cu privirea. Ne departam, purtand cu noi imaginea unor superbe picturi exterioare si a unei batrane biserici, a carei restaurare nu mai poate fi amanata nici o clipa, amintindu-ne de vorbele memorabile si dureros de actuale ale lui Nicolae Iorga: "Calatorind pe drumul vechi al Basarabilor, calauzit de epicele vremi ale inceputului, ma opresc in curtea batranei biserici care, singurateca si tacuta, uitata de toti, numai de Dumnezeu si de istorie nu, proptita in carjele reparatiunii noastre, asteapta sa fie scoasa la lumina".

Foto: Andrei Cheran