"Nu avem nevoie de aprobare pentru a fi fericite"
(Scrisoarea: "Tu, mama? Un prieten la varsta ta?")
Am aproape 62 de ani. Am un copil pe care l-am crescut singura. Tatal lui a emigrat cand avea un an si cinci luni. La patru ani, copilul a plecat in vizita la parintii mei si mi-a spus: "Mama, cand vin, sa te gasesc maritata". Acum are 30 de ani si-mi spune: "Mama, de ce nu-ti faci si tu un prieten, sa ai cu cine te plimba, cu cine sa mergi la teatru?". As face-o, poate, daca m-as simti singura. Dar eu nu sunt singura niciodata, am un catel, o pisica, flori, carti, muzica, calculatorul si, mai ales, am prieteni. Prieteni buni. Dar sa stiti ca o femeie de 60 de ani nu e prea batrana pentru a se recasatori. La orice varsta ai nevoie de tandrete, de mangaiere. Copiii care nu inteleg acest lucru sunt egoisti. Nu avem nevoie de aprobarea nimanui pentru a fi fericite. Am muncit o viata sa crestem acesti copii. Nu am avut timp sa ne gandim la noi, avand tot timpul grija de altii. Acum, copiii au viata lor, ne dau un telefon o data pe saptamana, daca au timp, dar au pretentia sa ne gaseasca tot acolo, tot singure, daca au ei nevoie de noi. Nici nu le trece prin cap ca si noi avem nevoie de tandrete, de un suflet care sa ne spuna buna dimineata in fiecare zi. Nu mai cereti voie nimanui. Avem dreptul la fericire la orice varsta. Nimeni nu ne poate impune sa traim in singuratate. Din fericire, eu nu simt acut aceasta singuratate, cu toate astea, mi-ar placea sa gasesc pe cineva cu care sa merg la teatru, sa ma insoteasca la o plimbare, sa pot discuta despre o carte pe care am citit-o, sa merg intr-o drumetie la munte. Atat! Curaj, doamna, nu mai cereti parerea nimanui si fiti fericita!
VIORICA BUZDUGAN
"Traiti-va viata din plin!"
(Scrisorile: "Sa-mi fie rusine?" si "Am 60 de ani si vreau sa fiu fericita")
Doamna Magdalena,
Doamna Doina,
Sunt un "copil" de 30 de ani. De fapt, as putea fi fata fiecareia dintre dvs., incat, va rog sa vedeti mesajul meu ca fiind scris cu cele mai sincere intentii. Am citit randurile dvs. si am ramas cu un amestec ciudat de sentimente. Sentimente frumoase - vazand ca aveti curajul sa cautati dragostea. Suna ciudat cuvantul curaj in acest context, pentru ca ceea ce faceti dvs. este un lucru normal, dar intr-o lume ca a noastra, care te constrange la singuratate si-ti pune o eticheta atunci cand faci ceva iesit din "tipare" e vorba, cu adevarat, de curaj! Oare de ce este anormal sa cauti dragostea si fericirea la 60 de ani? Este normal la 30, este normal la 45, de ce nu mai este normal cand femeia (mai ales femeia!) a depasit varsta de 55 de ani? Nu incetati cautarea! Nu ascultati de cei ce reactioneaza negativ: nu ei sunt cei ce traiesc in singuratate, intre patru pereti! Nu ei sunt cei ce petrec revelionul singuri (copiii fiind la vreo petrecere cu cei de varsta lor). Nu ei sunt cei ce ajung sa traiasca doar pentru momentele cand vin copiii acasa. Asa incat, cautati fericirea! Iar daca asta inseamna a trai alaturi de o persoana de sex opus, atunci mergeti inainte. Traiti-va viata din plin!
OANA MARINESCU
Intrebari fara raspuns...
Am 45 de ani si 23 de ani de casnicie. O viata echilibrata, o comunicare ireprosabila cu sotul meu, pe toate planurile, mai putin cand se abordeaza subiectul "sex". Aici totul se "blocheaza". Fara explicatii, fara alte dezbateri... Un singur raspuns. "Nu se mai poate, nu mai simt nevoia, am imbatranit etc." Acestea sunt raspunsurile primite din partea celui care imi este tovaras de viata. Are 50 de ani, este un tata admirabil, un familist convins, zic eu, insa totul se opreste aici. Care sa fie cauza? Varsta? Stresul? Viata aceasta plina de neprevazut? Eu? Faptul ca m-am ingrasat? Ii ofer totul, absolut totul, respect, admiratie, confort, tandrete, in schimb, nu primesc decat remarca: "Cand eram tanar, nu ma solicitai asa. Acum, ca am imbatranit, imi ceri explicatii.". Sa fi intervenit andropauza? Nu prea cred. Cand vrea, o poate face... si inca frumos. Am convenit sa facem un examen medical. In urma discutiei cu medicul, i s-a prescris un tratament pe baza de vitamine. Dar sotul meu a fost total dezinteresat de urmari. Nu a acceptat ideea ca ar avea probleme medicale. In schimb, privirile ii sunt captate de trupurile tinere, muschii corpului ii tresar si licarul ochilor da de inteles... Atunci imi pun intrebarea: "Ce anume ar trebui sa fac eu? Sa las lucrurile asa cum sunt? Sa astept ca timpul sa rezolve totul? Sa fi intervenit "neprevazutul, noul"...?".
ANA ION
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
