Dimandarea parinteasca

Blestem mare s-aiba-n casa/ Cari di limba lui s-alasa

O Europa plina de frati

Reportajul acesta este de fapt sfarsitul unei calatorii. Calatoria unei echipe de reporteri, dintr-o parte in alta a Balcanilor, incepand cu Bulgaria si apoi prin tot nordul Greciei, pana in Macedonia, Croatia si Albania, in incercarea de a-i gasi pe ultimii aromani, de-a ne imagina o tara intinsa a unor inaintasi de-ai nostri comuni, asa cum a fost ea candva, in stravechime.
Sunt inca foarte multi. Multi de tot! Oameni frumosi. Sute si sute de mii raspanditi prin sate si localitati cocotate pe varfuri de munti. Vorbesc o limba romaneasca straveche, sora buna cu a noastra, pe care o poti intelege usor. Cine sa fie acesti oameni? De unde stiu ei cuvintele astea ancestrale, daca n-au fost niciodata in Romania, tara unde ele se rostesc si acum? Unii, cei mai in varsta, inca mai zic ca sunt daci, urmasii lor din Vlahia Mare. Asa le-au spus la scoala dascalii lor, care in perioada interbelica au fost adusi sa invete in Romania. Altii nu-si mai amintesc. Stiu doar ca sunt "de un alt neam". "Altceva". Nici greci, nici albanezi, nici slavi... Si totusi, se agita pentru limba, credinta si obiceiurile lor batranesti, fac asociatii, manifestari, festivaluri... Se lupta mai mult asa, pentru ca simt in sangele lor dorinta asta de-a lupta, ca pe o mostenita datorie. Bunicii lasa cu limba de moarte ca nepotii lor sa mearga sa invete in Romania, pentru a implini astfel "o veche lege a neamului". si multi chiar se duc. Apoi se intorc. Dar se intorc luminati. Se cutremura intelegand cat au fost de manipulati pana atunci, cat de stravechi sunt de fapt neamurile lor pe aceste pamanturi indepartate. De fapt, oamenii astia se straduie astazi doar sa supravietuiasca. Atat. Sa reziste macar putin, cativa ani, macar inca o generatie. "Sa nu si sparga credinta si limba noastra..." Atat isi doresc. Caci nimeni nu-i ajuta. Nici din Romania, nici din tarile pe unde isi duc traiul, in "insule de romanism", izolati si parasiti. Cei mai multi tresar cand aud vorbind pe strada "straini" ca noi, se minuneaza, nu pricep cum de rostim vorbe asa de asemanatoare cu cele pe care le-au auzit candva, prin casele parintesti. "Di'un vinirati voi?", ne intreaba curiosi. Le spunem. Apoi ii intrebam ce sunt ei. "Aromani!", zic imediat. "Farseroti" sau "gramusteni", dupa loc. Sau vlahi, sau armani, rumani, ramani, sau chiar de-a dreptul romani. "Da' voi din un' vinirati?", le zicem, la randu-ne. Multi ridica din umeri, neputinciosi. De unde ar putea sti? N-au scoli, n-au carti, n-au biserici. Si, in ultima vreme, parca nici mare speranta nu mai au. Am constatat, insa, ca le-a mai ramas ceva. Toti, absolut toti, mai au inca in inimile lor doua valori de neclintit. Doua simboluri sfinte ale acestor vlahi sud-dunareni. Primul se numeste Moscopole. Amintirea faimoasei metropole a vlahilor din veacul al 18-lea, cel mai mare si mai infloritor oras din Balcani, dupa Istanbul.Nu am gasit nici un aroman in drumul nostru prin tarile astea - niciunul, de la mos la copil! - care sa nu fi auzit de Moscopole. "Mecca aromanilor!", i se spune si acum. "Atlantida aromanilor", i se mai zice, caci a fost pradata si parjolita pana la temelii de hoardele musulmane. Dupa ce ii rostesc numele, oamenii adauga cu mandrie: "Am fost puternici!", gandindu-se la aceasta cetate fabuloasa. "Duceti-va la Moscopole. Acolo suntem noi!" ne zic cu ochii in lacrimi, si privesc, cu totii, spre apus, spre Albania, pe-acolo pe undeva, nici ei nu stiu prea bine unde.
Al doilea simbol sfant este imnul lor. "Dimandarea parinteasca". "Parinteasca blestemare". L-am auzit in toata calatoria noastra, cantat cu exact aceleasi cuvinte, din Rodopi pana-n Pind, Tracia, Epir si Thesalia. In Veria (Veroaia), Metsovo (Aminciu), Ohrid, Bitolia, sau Korcea (Corita), toti aromanii il stiu si-l canta cu palma pe suflet, cu mai mult foc si jale decat cantam noi "Desteapta-te romane". E-un cantec despre cumplitul blestem ce cade asupra parintilor care nu-si invata copiii limba stramoseasca. Un cantec de manie, scris cu sange parca. Cand il canta, oamenii plang. Autorul acestui imn este marele preot Constantin Belimace, facator de scoala, eroul "national" care a fost ucis ca un martir, fiindca a luptat pentru drepturile aromanilor. Casa lui, lucrurile lui se afla inca acolo. Vreau sa merg sa le vad. Sa calc si eu pe ultimele ramasite ale marii Moscopole. Vreau sa caut cele doua sfinte simboluri in saraca Albanie, la capatul drumului nostru prin aceste tari sud-dunarene. Intr-acolo merg, purtand in minte mereu, ca pe o calauza, versurile "Dimandarii", intonandu-le uneori cu glas scazut, ca pe un ecou indepartat, care-mi susura prin inima, ca un val, dinapoi din parinti: "Blastem mare s-aiba-n casa/ Cari di limba lui s-alasa/ Cari-si lasa limba lui/ S-lu-arda para-a focului!"

Moscopole, capitala "ramanilor" albanezi

Granita albaneza. M-am despartit de ceilalti colegi, ramasi in Macedonia, prin alte comunitati aromanesti, despre care merita sa scriem. Hotarul macedo-albanez e pustiu. Doar doi vamesi intr-un ghiseu paraginit, chinuindu-se sa-nvete impreuna cum sa apese pe butoanele unui computer galbejit, foarte demodat. Sunt tineri, noi in serviciu, si de mult n-a mai trecut vreun roman punctul asta de vama, de la Lin. Ar vrea sa fie mai duri cu noi, dar nu prea reusesc. Pana la urma, simtind ca n-avem nimic de ascuns, isi scot chipiurile cu respect, ca-n fata unor "domni veniti din Occident". Da, chiar "occidentali" parem aici, desi am trait si noi cam tot atatia ani sub comunism. Unul din graniceri a auzit de "ramani", desi nu prea stie ce sunt. Stie doar atat: "Ramani-s tu Korce!...". Si-mi arata un drum, hat inainte. "Multu ramani tu Korce! Multu, multu!..."
O autostrada de pamant. Larga, numai praf si gropi, fara pic de asfalt. Zeci de kilometri dupa granita, drept inainte. Pe langa noi trec vite, Mercedesuri mari, ruginite si vechi, biciclisti, carute, jeep-uri ultra-moderne, magarusi cu sei din barne de lemn pe care se leagana oameni ingandurati. E un intreg spectacol autostrada asta ce urca lenesa, pestrita si plina de viata, ca un maret convoi de culori, catre munti. Albania, cea mai saraca tara din Europa, dar poate si cea mai fascinanta pentru un reporter. Oamenii de-aici au trecut prin razboaie lungi, printr-un comunism mult mai fioros decat al nostru. Le-au fost daramate absolut toate bisericile, nu le-a mai ramas nici un preot. Cine era prins doar rugandu-se (in casa, pe ascuns), cine ascundea in casa o icoana putea fi chiar si omorat pentru asta. Se laudau inca din anii '60 ca sunt "prima tara complet ateista din lume". Dintre toti, cel mai mult au patimit tot aromanii. Bagati in inchisori, ucisi. Dar suferinta asta le-a impregnat oamenilor o fire aparte. Un patriotism curat, o vitejie tacuta de a da ochii cu strainii, o privire in care parca mocneste ceva, un fel de ingaduinta pentru toti cei ce vin aici, in saracia lor, de parca ar vrea sa ne spuna mereu "lasa, oricum nu o sa intelegeti acum, poate mai tarziu...". Adesea, ei stau cu capul in pamant si totusi te privesc. Da, asta a fost prima impresie, imediat dupa trecerea frontierei: ca toti acesti oameni te privesc cu ochi intelepti.
Korce, Korcea, vechea Corita. Capitala de azi a aromanilor din Albania. Vreo 10.000 de "ramani" traiesc in acest oras mare, fata de cei 140.000 de "vorbitori oficiali" din toata tara. Insa aici, in Korcea, numarul lor e in crestere, caci multi vlahi din satele din jur - Pleasa, Leata, Palostea, Hociste, dar mai ales Moscopole - au coborat la oras in ultimii ani, ca sa fie aproape de fratii lor de limba. Majoritatea inca mai vorbesc aromana in casa, cu copiii lor.Aici s-a nascut, a slujit si a facut scoala marele parinte Haralamb Belimace, "Papa Lambru" cum ii spun localnicii, vorbind de el ca despre un sfant. Oras sarac, astazi. Magazine goale, galantare doar cu conserve, faina, ulei si legume, ca pe la noi la sfarsitul comunismului. Oameni iesiti in strada, cu marfuri in maini, inaintea masinilor. Am vazut niste femei tinand patru-cinci rosii in palme, toata averea lor, pe care voiau s-o vanda intr-o zi. Nu se targuiau, insa. Nu le intindeau ostentativ sub ochii trecatorilor. Doar stateau acolo, drepte, tacute, la marginea drumului, asteptand cu bratele deschise. Nici macar "valutistii" nu par ca pe la noi, genul ala de smecheri, de profitori. Mai degraba niste barbatusi umili, cu pardesiu si basca pe cap, asteptand in cateva locuri anumite, prestabilite, tinand in maini "lek"-ii, acei banuti cafenii de hartie. Opresti masina, le vorbesti, ei pleaca capul. Le dai, iti dau. Nu indraznesc sa te insele. Nici nu le trece prin gand. Apoi iti spun tot ce vrei. Unde e "besearica ramaneasca"? Unde e cartierul armanesc? Intr-acolo. Iti arata cu mana. Si toti marturisesc ca ei, albanezii, se simt astazi prieteni si frati cu "ramanii".

"De la dascal stiu ca noi furam daci"

Cartierul aromanesc pare cufundat intr-o ceata de argint. Strazi albe, case albe, vechi. In panta, la poalele muntelui. Casele sunt trainice, boieresti, din piatra batrana, cu temelii inalte. Parca toate miros a var moale, acrisor, intins pe ziduri in straturi groase. Insirate de-a lungul unor stradute foarte stramte si abrupte, pavate marunt cu pietre ca de rau, dar perfect imbinate, ca si cele din peretii caselor. "Asa arata o mahala din Moscopole, prin anii 1700", avea sa-mi spuna cineva, un om nascut si trait in acest cartier, pe numele lui Mircea Petrica Batu. "Cand Moscopole era urias, Corcea nu era nimic. Asta oras a fost facut de ramanii fugiti din Moscopole. Nu-i singurul. Mai sunt atatea, mult mai bogate.Chiar capitale ale Europei. Viena, Atena, Belgrad, Budapesta, tute o fost ridicate cu multu "parati" (bani) de la aromani. Tuti oamenii mari, de cultura, de afaceri, bancheri, oieri bogati, negustori, tuti de aici si chiar din Albania se trag mai ales din moscopoleni!"
Petrica Batu este, de zeci si zeci de ani, pazitorul casei Belimace, azi cazuta in paragina. El singur ingrijeste aceasta mare zidire. O curata, o repara din banii lui putini, se chinuie zi de zi s-o tina in viata, sa nu se prabuseasca. Face treaba asta ca pe ceva obisnuit, fara a cere nimic in schimb. Iubeste casa, ii stie fiecare ungher, fiecare rana. Ca pe o biserica o iubeste, caci chiar a fost, intr-una dintre odai, prima si singura biserica aromaneasca in vremurile lungi de prigoana. Un om care si-a inchinat viata unor ziduri vechi si tuturor lucrusoarelor dinauntru. Petrica Batu. Un pazitor. Un paznic al unor amintiri care azi au ramas ale nimanui...
Locuieste nu departe, la capatul de sus al unei stradute povarnite. Si casa lui e plina de costume populare, atarnate pe pereti, alaturi de fotografii cu parintii si bunicii sai invesmantati aromaneste, doar chipuri de oameni mandri, mustaciosi, amintind de vremuri puternice. Planse colorate cu domnitori romani. Un tablou cu sute de chipuri in medalion, ale conducatorilor Asociatiei Romane "Farsarotul", de la 1903, din Corita si Pleasa. Un pat unde nu doarme nimeni niciodata, pe care sunt intinse straiele albe ale tatalui sau, Voda (daca am inteles bine numele), si ale mamei sale, Evridichia. Doua straie goale, ca doi oameni fara trup, sezand unul langa altul si tinandu-se de mana. Itari, fota, chimir lat, camasa de femeie cu "pui" rosii pe maneci, dulmici alb cu fireturi negre, incarligate, intocmai cum poarta si azi taranii nostri din Gorj.Si deasupra, intr-un tablou mare, ca o icoana a intregii case, chipul lui Papa Lambru, "al nostru bun parinte", cum ii spune Petrica de fiecare data, iar in acele clipe, cand ii rosteste numele, ochii sai se umezesc barbateste si demn. Petrica Batu nu prea zice lucruri in van. Prefera sa le repete pe cele deja stiute, in care crede total. Pentru el, cuvantul scos din gura are talc. Unul si numai unul. Un barbat cu convingeri ferme, neclintite, cu pareri care nu se schimba nici in 20 de ani, nici in 50, nici in 83, cati are acum. O viata pentru un singur crez: patria, limba romana si Papa Lambru Belimace. Ar face orice, si azi, pentru aceste valori. Nu trebuie sa-ti spuna, doar simti. Daca vrei sa-ti inchipui portretul unui aroman adevarat, trebuie numai sa privesti chipul acestui batran incovoiat, mereu cu basca rotunda pe cap, cu ochi albastri si stralucitori. Fiind atat de puternic sufleteste, pare ca se poarta ca un copil. Isi pune intrebari simple, ca de pilda: de ce e atata nedreptate in lume. Nu poate pricepe de ce se pierde limba, de ce guvernele nu-i ajuta deloc pe farserotii astia. Mai ales cel roman, care in vremea lui Carol ii sprijinea mult, cu bani, biserica si scoala, in casa lui Papa Lambru. Vorbeste romana aproape perfect, desi n-a fost in Romania decat cateva saptamani, in toata viata lui.Stiinta limbii o are din doar cei 5 ani de scoala, facuti acum peste 70 de ani, cu Nicuta Belimace, fiul lui Papa Lambru, intr-o odaie din casa aceea paraginita, singura scoala romaneasca din intreaga Albanie. "Din aceasta scoala eu am inteles ca noi s'tem romani mai intai", zice. "Asta eu stiu si simt. De'acolo am aflat eu ca s'tem romani din tata-n fiu, urmasi de daci - daci, asa ne spunea dascalu' - si c-am fost parte dintr-o tara mai mare. Ca noi n-am fosta adusi si nici n-am venira aici. Ci aicea am fost intotdeauna si am ramas pe locuri, ca furam aicea inca din Dacia Mare, care era si aici, mai prejos decat Dunarea. Eu m-am nascut aicea, parinti-s din Pleasa, un sat nu departe, in munte. La 1928, acolo era aproape 500 de case - tuti ramani, pecurari! Ciobani am fost noi, cei mai multi, cu oi multe, avere multu. De aceea ne-am ridicat in munti, caci multi dusmani ne pradara si ne prigonira. Da' noi n-am pierit. Bunicii nostri n-au vorbira albaneza in casa, nici parintii in comunism si nici noi, cu copiii nostri. Pentru asta am facut ani multi de puscarie, de lagar. Si chiar si-acuma, multi de-aici, din Korcea, din Pleasa sau Moscopole, vorbesc acasa numa' aromaneste. Da, frati, cum sa nu fim frati cu voi? "Frati di muma si d-un tata", cum ne zicea odata, Papa Lambru..."

Paznic la o casa de sfant

Ziduri descarnate. Muscate de ruina pana la sange. Ferestrele sunt smulse din zidurile inca albe, ca niste rani zabrelite cu scanduri. Ierburi cotropitoare se infig in peretii inalti, urcand haotic pana la pridvorul din capatul scarilor, de la etaj, acolo unde Papa Lambru iesea sa-si contemple orasul lui mare, plin de farseroti. Casa asta ar fi trebuit sa fie acum un important muzeu. Nu doar romanesc, desi toata aromanimea de pe fata pamantului, din Grecia pana-n Viena, Budapesta si America, ii datoreaza azi acestui dascal libertatea si supravietuirea. Dar si muzeu pentru albanezi, la fel de asupriti altadata ca si aromanii. Papa Lambru a fost totodata un mare erou al eliberarii Albaniei de sub turci si, mai ales, de sub furia greceasca, facandu-le scoli si biserici autocefale. N-a existat miscare revolutionara importanta in Albania si Macedonia la care acest Belimace sa nu fi fost conducator.
Scarile sunt putrede, abia urci. Odaile au muchiile crapate, poti vedea afara prin incheieturile zidurilor. In fata intrarii sunt inca puse steagul romanesc si vechea tabla ovala cu "Consulatul Regal al Romaniei", intre cele doua largi tablouri ale lui Haralamb si Nicuta Belimace. Tot ce se vede in conacul asta paraginit e numai si numai romanesc. Nenumarate tablouri vechi, cu domnitori si carturari romani. Obiecte personale ale familiei Belimace. Carti, icoane, documente, chiar condeiul, lampa si calimara, apoi potirul si candela cu care slujea odinioara marele Papa Lambru. Cand le privesti, te cutremuri: cat de adanca trebuie sa fi fost legatura acestor oameni cu o tara atat de indepartata si "straina", incat ei inca-l mai tin in case pe Decebal, Stefan cel Mare sau Mihai Viteazu? Ce poate sa fie atat de puternic, care sa-i lege si astazi de un pamant pe care nu au calcat nicicand?... Nu stiu. Voievozii si sfintii ii mai vazusem si prin alte case, de aromani obisnuiti. Si mereu m-am gandit ca este, totusi, un fel de patriotism si acesta. Unul poate mult mai adanc, mai sanatos decat al nostru, chiar daca adesea numai al unor amintiri. Un patriotism... pentru ce? Pentru care "patrie"?
In odaia de jos vad inramate o diploma si medalia Ferdinand I, "cu spada pe panglica", pentru actele de eroism ale locotenentului Nicuta Belimace, in primul razboi mondial, plecat "voluntar" sa lupte in armata romana. Si o alta, a altui locotenent aroman, Virgil Zapazi, tot voluntar. Si alta, si alta... De ce s-au dus acesti oameni sa-si dea viata pentru o tara care, totusi, nu era a lor? Cine poate sti... Doar ascultandu-l pe batranul Petrica, poti simti cate ceva. El este un fel de continuator al acestor oameni. Nicuta i-a fost dascal, dar l-a si nasit, atat la nastere, cat si la cununie. Dupa ce Marioara Belimace, ultimul copil al acestui invatator si consul al Romaniei, a murit, Petrica a ales sa pazeasca casa nasului sau. Gratis, doar ca o datorie de suflet. Ani la rand a dormit in odaia de la parter, pe un pat mic, cu cerga cadrilata, tresarind prin somn la fiecare zgomot al vreunui hot care ar fi putut sa-i dea tarcoale. Desi locuieste atat de aproape, la doar cateva numere mai sus, el a dormit acolo. A stat sa pazeasca lucrurile invatatorului sau. Neglijandu-si familia, copiii, ca un barbat "din acela" decadent, care lipseste noptile de acasa, pentru vreo dragoste ascunsa. A dormit acolo, in patul cel mic, adesea intr-un frig groaznic, singur in casoiul asta batran si plin de soapte, la cativa pasi de copii, de nevasta lui draga. Chiar si atunci cand soata i-a fost cateva luni grav bolnava, internata in spital, el noptile tot aici a dormit. N-a parasit casa asta. Si nu a regretat. Doar atunci, de cateva ori, cand hotii au reusit sa patrunda, totusi, in ea si sa fure lucrurile cele mai de pret. De trei ori s-a intamplat asta. Si, dupa fiecare furt, Petrica Batu s-a retras intr-o odaie si acolo a plans. A plans singur, ca un copil, dand vina doar pe sine insusi, pentru ca tocmai atunci a fost plecat. Acum cativa ani, niste oficiali de la Ministerul de Externe roman i-au cerut niste documente de-ale lui Papa Lambru. Se numeau Alexandru Ghita si Nicolae Hristu. Doi oameni veniti de la Bucuresti abia acum, in ultimul ceas. El nu a zis nu. Stia ca vor fi pe maini mai sigure intr-un muzeu romanesc decat aici. Au incarcat o masina mare cu toate documentele importante ale familiei Belimace. Si au plecat. Petrica Batu s-a uitat in urma masinii si a zambit amar. Erau dintre primii romani veniti sa vada casa lui Papa Lambru in ultima jumatate de veac. Inainte de despartire, cei doi i-au jurat ceva: ca o sa-i trimita degraba cateva copii ale unor scrieri care i-au fost batranului foarte dragi. Printre ele, si "Dimandarea parinteasca", scrisa chiar de mana lui Haralamb, intr-un carnetel negru. Doi ani s-au scurs de atunci. Batranul nu a primit acele fotocopii nici pana astazi.
Doar in ultimul timp, Petrica a cheltuit din pensia lui mica sute de mii de leki, pentru a face niste porti noi si pentru consolidarea sumara a casei. Zilnic vine aici si verifica tot, odaie cu odaie. Mai intai patrunde intr-o incapere larga, undeva in spatele cladirii. Inauntru miroase a igrasie, peretii parca s-au indoit putin sub greutatea tavanului. De fiecare data cand intra acolo, mai intai isi face cruce si saruta o icoana cu "Stavinirea", Sfanta Vineri, Paraschieva, cea dintai ocrotitoare a tuturor aromanilor de pretutindeni. Icoana e pusa pe-o masuta, aproape in picioare, peste o panza ingalbenita, dar curata, tesuta cu modele romanesti. Apoi ia o maturita roasa, de dupa usa. Il vad, inainte de despartire. Se apleaca de sale si incepe treaba, tacut. Mangaie incet, harsait, podelele putrede. Lemn ranced, inmuiat, gaurit, fara putinta de a mai fi curatat vreodata. O munca practic fara speranta. Dar il auzi de pe hol, cum matura in odaia aceea: fosnetul rar al firelor de paie, urmat de gafaiala sa ostenita. "Stiti ceva", mi-a spus odata, chiar la plecare. "M-am gandit eu odata, cand dormeam in casa asta... M-am gandit asa: ca atuncea cand o sa mor, parca as dori sa mor odata cu casa asta. Nu stiu, eu nu vorbesc cu pacat... Nu vreau sa zic, Doamne fereste... Da m-am gandit ca dac-o sa cada odata casa asta - si-i sigur c-o sa cada, foarte curand - dac-o sa cada toata si-o sa se prabuseasca, parca as vrea sa ma nimeresc si eu atunci inauntru. Sa nu fiu plecat undeva. N-as suferi gandu' sa o vad naruita si eu inca sa traiesc..."

Acolo unde gaina manca pietre

In rest, ce a facut Petrica Batu in toata viata lui? Cel mai mult timp numai a suferit. A vrut sa devina dascal, sa duca el insusi mai departe crezul lui Haralamb si Nicuta Belimace. Si chiar a devenit. Opt ani de zile, unul din cei mai apreciati din tot tinutul. Dar, tocmai atunci cand a fost numit invatator, toate scolile romanesti s-au inchis pentru totdeauna. Si in fruntea lor, cea din Korcea."Ce am fost eu?", zice, dus de ganduri, cu privirea pierduta. "Am fost... un biet invatator de limba albaneza. Asta o fost soarta mea. Am avut asa, ca o rana in inima, toata viata: ca nu am putut sa "dau" nici macar un cuvant - nici macar unul singur! - in limba noastra romana sau aromaneasca..." Dupa cei opt ani, au urmat suferintele adevarate. Tatal sau, Voda, a fost bagat in inchisoare. Era aroman, bogat, avusese pravalie mare de pantofi in Korcea, nu credea in comunism. Odrasla acestui "dusman de clasa" nu mai avea ce cauta intre oameni. Petrica a fost dat afara din invatamant, alungat de peste tot, lasat pe drumuri. Zece ani de zile a stat in puscarie tatal sau, in temnite si mai cumplite decat cele care-au fost in Romania. La ocna, sub pamant, la munca silnica. Dupa cei 10 ani, l-au intemnitat iarasi. In lagar, impreuna cu mama Evridichia, dar de data asta si cu el, fiul Petrica, si cu nevasta acestuia. Toti impreuna. Aromani mandri, incapatanati, carora era cam greu sa le schimbi parerile despre comunism. 6 ani de zile au stat in lagar, tuspatru, in niste munti inalti si pustii din nordul Albaniei, "acolo unde gaina manca pietre", cum spune astazi Petrica Batu, pentru a sublinia cumplitele lipsuri. Infometati, chinuiti, batjocoriti. Acolo l-a tinut Petrica in brate pe tatal sau, bunul sau parinte, murind, privindu-l in ochi in timp ce isi dadea sufletul. Acolo, sus, in muntii inalti de cremene, unde gaina manca pietre. Iar dupa aceea... Ce a mai facut? Ce s-a mai intamplat? "Hm....", e raspunsul lui. Nu mai poate spune. A fost ca un gol. Comunismul, pana la sfarsit. A muncit pe ici pe colo... A trait. A fost un om din orasul albanez Korce. Fapte fara importanta, ce nu merita a fi povestite. A trait in casa lui, cu familia lui. A trait mereu langa casa lui Papa Lambru Belimace.
***
Scoala romaneasca e o cameruta sus, la etaj. Chiar si dupa ce "delegatii" de la Bucuresti au luat tot ce-au putut, inca au mai ramas comori. Rasfoiesc la intamplare. Manuale nepretuite, in romana si aromana, de la inceputul veacului trecut. Editii princeps din Eminescu, Densusianu, Capidan, Papahagi... Cartea in care a aparut pentru prima data "Dimandarea" lui Papa Lambru... Mii de pagini rasfoite de mana marelui preot si dascal care a fost ucis ca un martir, intr-o sfanta zi de duminica a anului 1914. Doar asta ar mai fi de povestit. Cum s-a intamplat totul. Cronicile spun ca "nu exista in analele istoriei cruzimi de marimea celor indurate de acesti martiri". Grecomanii din Albania l-au torturat, l-au mutilat pe Papa Lambru in modul cel mai crud, smulgandu-i barba, jupuindu-l cu baionetele, urland in fata multimii ca "asa trebuie sa pateasca apostolul acelor mizerabili de romani care umbla cu steagul cu "shiponia" (vulturul)!" Batranul Petrica Batu a ascultat personal marturisirile celor care-au fost de fata, plus cele ale grecilor care au fost pedepsiti mai tarziu, in frunte cu mitropolitul lor. A citit sute de file, marturii, plangeri si procese verbale politienesti, doar despre ce s-a petrecut in acea dimineata insangerata de martie. Are acum puterea sa vada totul, scena cu scena, intocmai cum a fost. De fapt, doar asta ar mai avea batranul Petrica Batu de povestit despre viata lui. Numai asta.

Martirii

"Era duminica, 23 martie, 1914, cam pe ceasul sapte. Femeile noastre isi pusera mandrele lor straie, se pregatea de mersu la besearica. O dimineata cu soare era, frumoasa. Papa Lambru era gata imbracat cu sutana pentru slujba, cu barba lui alba pieptanata si crucea de aur mare, pe pieptul sau. Si o iesit la fereastra casei - uite aicea, pe veranda - impreuna cu fratele lui Sotir, care era pictor.Vorbeau amandoi frumos, linistiti. Nimenea din cartierul nostru aromanesc nu o putut sa-si inchipuiasca ce macel puneau la cale antartii greci, condusi chiar di mitropolitul lor, Ghermanos. Ramanii nostri nu era inarmati, nu era nici un conflict politic, nimeni nu putea sa banuiasca. Dar ei, grecii, ura! Ura tut ce nu era grecesc, asa cum fac si astazi! Vroia "Revolutie pentru Epiru Autonom". Asta vroia! Vroia in Corita ca tut lumea sa vorbeasca si sa faca besearica numa' in greceste. I-a convins si pe multi albanezi crestini sa se faca grecomani, alipindu-i la Mitropolia greaca. Foarte usor i-a convins, fiindca stiau di neintelegerea veche cu ceilalti albanezi, cei musulmani. Era sireti, grecii. Le-a promis drepturi, bani, si imediat i-a facut filogreci, asa cum fac si astazi in tot Balcanu'. Exact asa fac si acuma, in anul 2008, peste tot unde-s ei: nu recunosc nici una minoritate, nu dau nici un drept. Dar iti da bani si pensii si functii, numa' daca spui ca esti a lor. Si asa, incetu, ne iau si pamantul si ne asimileaza si pe noi. Ei una stiu: tut sa hie greceste! Dar atunci, in 1914, cu ramanii o fost cel mai greu. Noi doream atunci biserica autocefala si limba rupta de Grecia. Pentru asta se lupta, pe cale diplomatice, parintele nostru Papa Lambru. El i-a ridicat la lupta si pe albanezii adevarati, patrioti, le-a facut scoala, besearica si pe limba lor. Nu doar pentru ramani a luptat, da' si pentru albanezii cei care-si iubeau tara lor si nu vroiau sa hie subt greci. Nu va dati seama: sa proclami atunci scoala si besearica aicea, subt amenintarea grecilor, era ca si cum te puneai singur la zid. Da' el o facut. S-o batut pentru drepturile aromanilor, care eram atunci un sfert din tuta Albania. Eram multi, eram puternici, in Europa intreaga. Diplomatic, Grecia datora mult Romaniei, in vremurile alea. N-avea nici un drept sa atace pe noi. Caci noi am facuram Grecia independenta, cel dintai prim-ministru grec independent o fost tot un aroman de-alu nostru. Da' lor nu le-o mai pasa. Nu le convenea "ordinea limbilor" aicea. Si-atuncea au atacat miseleste, imbracand soldati greci epiroti in haine de ierolohiti albanezi, ca sa spuna apoi ca nu ei!, nu grecii o fost de vina, ci albanezii. Sunt sute de acte si marturisiri care dovedesc asta - pe toate le-am citit. Asa ca au venit la Papa Lambru duminica aceea, rugandu-l sa coboare din casa, "doar pentru cateva explicatii". Dac-au vazut ca nu coboara, atunci au inceput sa traga cu armele, din toate partile, inconjurat. Sute si sute de gloante sunt si acuma in toti peretii casei asteia. Pana la urma, parintele a coborat. El, cu fratele lui Sotir. Chiar cand au iesit, soldatii antarti s-au repezit spre Sfintia Sa si au inceput sa-l loveasca cu armele. Unul i-a dat preotului o palma pe obraz. Papa Lambru s-a indreptat de spate si i-a spus: "Loveste si pe partea aceasta, caci nu cred sa fiu chinuit mai mult decat Iisus Hristos. Stiu sa mor pentru dreptate si natiune!" Asta a spus, a auzit toata lumea. Astea au fost exacte vorbele lui.Da' o fost chinuit mai mult decat Hristos. Amandoi fratii. I-au luat in sulite. I-au impuns in tot corpul, i-au intepat toti antartii, pe rand, din picioare pana in obraz, ca sa moara incet... Si trei zile i-au lasat neingropati - sa-i vada si sa-i planga toti aromanii. Am o poza originala aicea, in casa, care-o fost facuta chiar atuncea, dupa ce ei o fost "omoraiti". Cu cei doi frati pe targa de nuiele verzi, injunghiati, culcati pe pamant, desfigurati, acoperti cu cearsafuri albe, udate de sange, si cu toti aromanii care-s in jurul lor, cu lumanari si cu rugaciune si se uita la aceia doi morti. Multi oameni's in ceea fotografie. Oameni bogati, puternici, mandri, care plang fara lacrimi la ochi. Va spun... Oricat ati cauta... Nici in carti... Nici in icoane... Nici Samt Iisus pe Cruce... Eu unu' nu am vazut niciodata poza mai trista care sa fi fost facuta de om pe pamant..."
O vad. Inaintea tuturor aromanilor stransi in fotografie, chiar la capataiul lui Papa Lambru este Nicuta, fiul sau. Sta in genunchi, insa cu spatele drept, semet si fruntea sus. C-o mana o tine la piept pe fiica sa Marioara - cu ochii inchisi, acoperita c-o naframa neagra, o fata culcandu-si capul pe umarul parintelui, ca o fecioara din icoane. Dar el, barbatul, nu se uita la chipul mortului. Priveste drept in fata, direct in obiectivul aparatului de fotografiat. E singurul personaj din toata aceasta fotografie ampla care nu are ochii plecati. Nu-si priveste tatal ucis. Ne priveste pe noi, cei care il privim. De parca ar vrea sa ne spuna ceva numai noua, privitorilor acestei fotografii din veacurile care vor veni.
Am cautat "Parinteasca Dimandare" peste tot, prin atatea tari straine. Dar "Dimandarea" era chiar acolo, in privirile acestui om ingenuncheat: Di sub plocile di morminta/ Strig-a nostri buni parinta/ Blastem mare s-aiba-n casa/ Cari di limba lui s-alasa!...