Se spune ca atunci cand te trezesti dimineata imbujorat si cu fluturi in stomac, mai mult ca sigur ca esti indragostit. Dar nu e vorba de orice fel de indragosteala, una de liceu, de exemplu, nici de vreo simpatie trecatoare. Nu. Se spune ca semnele acelea dovedesc ca iubesti cu adevarat, ca ti-a iesit in drum acea unica persoana, pe care ai ocazia s-o intalnesti doar o singura data in viata...
Acum 7 ani, cand l-am intalnit pe EL, caci EL va fi personajul principal al acestei povesti, eram un copil. Voiam soarele de pe cer si stelele sa-mi lumineze parul, voiam sa zbor, sa rad cu pofta, credeam ca lumea e facuta numai si numai din bucurie si imi doream ca viata mea sa fie mereu frumoasa.
De atunci ma trezesc de fiecare data cu zambetul pe buze si cu emotie in suflet. Si mi-e clar acum, fara nici un fel de dubiu, ca ceea ce simt este darul cel mai frumos pe care l-am primit de la Dumnezeu. In general, apreciez tot ce mi-a fost dat in viata, familia, prietenii, succesul, lumea, florile, bucuriile mici, sunt recunoscatoare pentru tot, dar pentru ca mi-a dat ocazia sa traiesc o asemenea poveste de dragoste, nu cred ca am sa pot vreodata sa Ii multumesc. Nu stiu cum.
Cand l-am vazut pentru prima data mi-a spus ca il cheama Matei, desi numele lui adevarat este Marius. Mai tarziu, mi-a marturisit asa, in treacat, de parca nici n-ar fi contat, ca m-a mintit din simplul motiv ca nu voia sa strice vraja. Voia ca mica lui minciuna sa ne ocroteasca de orice rau posibil, de orice distrugere, de lume. Fiindca la inceput - acum nici nu mai stiu daca au fost ore, zile sau luni- a existat, cu adevarat, o vraja. Magia de inceput de relatie, care te face sa tresari numai daca ii auzi numele, care te obliga sa vrei sa ai aceleasi pasiuni pe care le are persoana iubita, sa porti haine in aceleasi culori ca si el, sa vrei sa ii cunosti toata familia, toti prietenii, tot universul.
Magia aceasta s-a transformat ceva mai tarziu in dorinta de a explora trupeste, de a te lasa coplesit de sarutari, de a adormi in cele mai fierbinti imbratisari cu putinta. Imi aduc aminte acum, privind in urma, ce tragedie se putea isca numai la ideea ca am putea dormi in paturi separate, in case separate, in orase diferite. Aveam impresia ca mi se opreste respiratia si as fi fost in stare sa fac orice, numai ca sa putem fi impreuna. A fost perioada deciziilor naive, prostesti, a lucrurilor facute din mandrie de adolescent indragostit, perioada in care credeam ca tot ce fac e extraordinar si maret. Spre exemplu, imi aduc aminte ca luam mereu ultimul tren, ultimul tramvai, toate erau pe ultima suta de metri, numai pentru a mai castiga ceva timp petrecut impreuna. Iar daca cumva indraznea cineva sa isi exprime o parere negativa despre noi, despre EL, despre relatia noastra in general, consideram ca imi aduce cea mai mare jignire posibila.
In primii ani am invatat, am explorat, am trait intens, ne-am cunoscut. Apoi a venit momentul in care ne-am mutat impreuna si ne-am cumparat primul scaun. Ce mai conta ca dormeam pe o saltea, si sufrageria avea in mijloc doar un scaun maro cu trei picioare? Ce mai conta, cand noi stiam ca suntem fericiti? Nu avea importanta daca ramaneam fara bani, daca uitam sa platim curentul sau daca nu mai luam in seama ca parintii ne invatasera sa fim ordonati. Mancam din aceeasi farfurie, fiindca ni se parea extraordinar, si voiam sa impartim fiecare lucru, ne trezeam vorbind pe intuneric, uitand sa aprindem becul, absorbiti unul de altul, stateam in mijloc de noapte razand si povestind despre viitor.
Dar dupa alte cateva ore, zile sau luni, am intrat intr-un ritm al nostru, am ajuns sa ne platim facturile la timp, ne-am stabilit zile speciale pentru curatenia generala si am ajuns sa nu ne mai trezim asa de des razand in noapte, fiindca acum suntem ceva mai obositi din cauza serviciului. Dar mai sunt si acum seri in care mancam din aceeasi farfurie, desi avem mai multe seturi de vesela, iar in sufragerie au mai aparut inca 3 scaune. Pasiunea oarba si trupeasca s-a transformat in ultima vreme in iubire profunda, intelegere si respect.
De cand locuim impreuna, am ajuns sa stiu ce ii place, ce vrea, sa ii cunosc aproape toate gandurile si ambitiile. Si cunoscandu-l atat de bine, mi-am dat seama ca, desi ne iubim foarte mult, suntem diferiti. El este foarte calm, eu sunt vulcanica, el detesta painea prajita, eu nu, lui ii plac filmele, mie imi plac cartile, el este intelept, eu nu. As putea sa continuu la nesfarsit si concluzia ar fi aceeasi: suntem diferiti, avem pareri diferite, asteptari diferite. Si totusi, m-am tot intrebat ce ne-a facut oare sa fim impreuna si, dupa atatia ani, sa avem incredere unul in celalalt si sa privim amandoi in aceeasi directie, mereu inainte?
Am invatat un lucru important, fara de care poate ca nu am fi ajuns asa departe: si anume, ca doi oameni care traiesc impreuna, care se vad zi de zi, care isi petrec toate vacantele impreuna, trebuie sa comunice. Fiindca dialogul pastreaza o parte din vraja de inceput, iti reaminteste, atunci cand uiti, de pasiunea trupeasca si de imbratisarile fara de sfarsit si te face sa fii, si dupa ani de zile, la fel de indragostit ca la prima intalnire.
Si am mai inteles ca de o relatie de iubire trebuie sa ai grija, trebuie sa o ocrotesti, sa o cresti, fiindca in timp ea se poate narui. Am realizat ca norocul poate sa hraneasca o iubire doar pana la un punct, ca nu e de ajuns doar dragostea goala pe care ti-o da Dumnezeu, ca egoismul poate strica intr-o singura clipa tot ce ai construit in ani de zile. Acum nu mai trebuie sa alerg pe strazi, ca sa ajung la intalnirile cu el si sa profit de orice clipa, pentru ca avem toata viata inainte, ca sa ne petrecem noptile unul langa celalalt, avem toate diminetile sa ne bem ceaiul cu acelasi suras complice, avem tot timpul din lume sa ne crestem impreuna copiii si nepotii care vor veni. Cred cu tarie ca pentru fiecare dintre noi exista o persoana care sa ne intregeasca, un suflet pereche, si mai cred ca noi doi am avut marele noroc sa ne sincronizam, sa fim in aceeasi secunda in acelasi loc. Amandoi. Sunt oameni care au parte de asta, si atunci cred ca ei trebuie sa se straduiasca ceva mai mult, sa lupte pentru dragostea lor, pentru relatia lor, sa ajunga sa fie pe aceeasi lungime de unda.
Anul trecut, cand relatia noastra a implinit 6 ani, mi-a daruit un inel. Eu eram agitata, iar el era emotionat. Mi-a spus doar atat: "Te rog sa nu spui nu". Cum as fi putut sa zic eu nu, cum as fi putut sa il refuz pe cel care m-a invatat ce inseamna iubirea adevarata?
Ne-am casatorit pe 30 august anul acesta, si de curand mi-a marturisit ca ziua in care m-a vazut imbracata in rochia de mireasa, ziua nuntii noastre, a fost cea mai frumoasa zi din viata lui. Dar el nu stie ca pentru mine, toate zilele de cand l-am vazut prima data sunt cele mai frumoase, el nu stie ca ceea ce sunt eu acum sunt datorita lui, ca m-a invatat ce e bine si mi-a aratat ca daca ne tinem de mana, putem sa trecem peste orice obstacol. El nu stie ca atunci cand suntem impreuna dispare toata rautatea din lume... El nu stie ca daca ar muri, si eu as inceta sa mai traiesc.
In fiecare zi este ziua noastra, in fiecare luna este luna noastra, dar mai ales acum, fiindca pe data de 19 noiembrie, acum sapte ani, ne-am cunoscut.
La multi ani, Matei! La multi ani, Marius!
ANA SOLARI
05.12.2008, 12:21Gabriel Stoian
Citesc constant printre altele si povestile de dragoste prin scrisori ce apar in revista Formula AS. Cred ca aceasta este una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit. Va propun sa ii acordati un premiu d-nei Ana Solari pentru povestirea scrisa.
STOIAN Gabriel
06.12.2008, 22:40Lucia Gheorghe
In urma cu 47 ani asa eram si eu foarte indragostita de un barbat dar sa dovedit contrariu au inceput certuri scandal ca tin cu fetele si nu mai ma ocup de el ,am omis sa spun ca am avut inpreuna doua fete si le iubeam foarte mult si el a simtit ca ma dedic lor si pe el nu il mai iubesc asa cum il iubeam in tinerete. Dar ma obisnuisem cu el dragoste era mai putina avea dreptate dar,erau fetele . ca pina la urma am ramas cu ele si el sa casatorit cu alta sieu si astazi ma dedic fetelor si el putrezeste .asa sa terminat casnicia noastra.
07.12.2008, 19:17Georgiana Budur
Am amutit!Pur si simplu am ramas fara replica!Ma bucur ca la aceasta revista mai scriu si oameni care-si''canta bucuria'',nu doar cei impovarati de necazuri si suferinti.Deci...mai exista iubire!Ai facut foarte bine ca ne-ai impartasit si noua povestea voastra de dragoste.Atat de frumoasa...ca pare ireala,pentru vremurile noastre! Daca ar mai fi trait Shakespeare,poate mai crea o capodopera.Una cu un final fericit.Ma bucur pentru voi,din suflet!si ...poate aveti nevoie de niste sfaturi...de fapt va doresc ce-a zis Mircea Radu;''IUBITI-VA MULT''!
08.12.2008, 23:10Sebastian Mocanu
Foarte frumos!
Ana a reusit , impreuna cu Marius al ei, sa descopere ca in dragoste exista si frumusete
Foarte frumos!
09.12.2008, 14:53Manuela Dinca
SA VA DEA BUNUL DUMNEZEU MULTE, MULTE ZILE SENINE SI FERICITE IMPREUNA
SA AVETI COPII FRUMOSI SI SANATOSI ,IAR VOI SA PASTRATI FLACARA IUBIRII VOASTRE MEREU APRINSA
12.12.2008, 17:24Cristian Nicolae
Am citit,am plans,am ramas blocat cand am ajuns la final.De ce spun ca am ramas blocat.Exact in acelasi an si in aceeasi zi,am luat pentru prima data de mana pe cea pe care o iubeam si inca o iubesc .Ne cunosteam de cateva luni,dar imi era frica sa ii marturisesc,iubirea mea.Speram sa simta si ea la fel.Cand i-am simtit mana in mana mea,am simtit ca iubirea era reciproca.am simtit ca acea mana mi-a atins sufletul.Pe atunci,eram amandoi casatoriti,avem amandoi cate doi copiii.Ea, la un an a divortat,luand si cu ea.Eu,nu am reusit sa divortez,deoarece nu aveam acest drept,sa i-au copiii cu mine.Simteam ca ma sufoc,ca nu aveam aer.Nu stiam cum sa fac.Ambele situatii ma aduceau in aceeasi stare.In acel an baiatul avea examene la facultate.Fata intra in clasa a opta.Oricum,dupa un timp am inteles ca oricum copiii isi vor urma drumul lor in viata,iar eu voi ramane oricum tatal lor.Noi,ne iubeam la fel de intens.La fel simteam ca nu am aer fara ea.Relatia cu sotia nu mai putea continua.Am hotarat sa divortam.Dar hotararea mea venea prea tarziu.Ea deja hotarase sa iasa cu altcineva.Recunosc,avea tot dreptul,odata ce eu nu eram cu ea.Odata ce ne desparteam in capul strazii,si mergeam fiecare la casa lui.Cand am aflat,mai erau 5 zile pana la pronuntarea divortului.Am rugat sotia sa renunte,sa mai incercam sa reparam ceva.A acceptat.Dar acum dupa doi ani suntem din nou in divort.Nu am reusit sa o uit pe ea.O iubesc si traiesc fiecare clipa cu gandul la ea, cu speranta ca ma va ierta.ca vom fi din nou impreuna. Oare voi mai avea dreptul la o sansa?La sansa de ai arata ca o iubesc cum nu am iubit si nu voi mai putea sa iubesc vreodata.Oare amsa pot si eu sa serbez aceasta zi de 19 nov.ca un nou inceput de viata.Si nu sa ramana doar data cand ne-am atins cu mana sufletele.Cand am cunoscut adevarata dragoste.Oare mai am dreptul sa sper?
14.12.2008, 20:19Raica Irina
Va multumesc ca ne-ati facut partasi la povestea voastra de dragoste. Ma bucur ca EA...dragostea inca mai exista, sa fiti sanatosi si s-o cresteti frumos, ca si pina acum! La cit mai multi ani impreuna!
15.12.2008, 00:45Anamaria Popescu
Anul acesta pe 17 oct. am aniversat 10 ani de casatorie.Din pacate,tot anul acesta mi-am pierdut si tatal si odata cu el, a disparut si zambetul de pe chipul meu. Asa ca, cei 10 ani de dragoste si fluturi in stomac au fost aniversati cu ... o cearta grozava... in fata copilului! Am fost binecuvantati acum 2 ani si 8 luni cu o fetita superba! Am socat copilul si am fost si noi socati de nebunia in care ne-am lasat prinsi... Incet,ne-am revenit,pentru ca noi chiar ne iubim! Incet, imi revin si eu (pierderea tatalui meu m-a lasat fara aer si acum invat sa respir din nou). Realizez acum ca m-am lasat prada durerii si n-am mai fost atenta la lucrurile minunate ce ma inconjoara. La sotul meu cel minunat care ma iubeste clipa de clipa,chiar daca in ultimele luni eu nu m-am iubit deloc, la fetita mea, mandria sufletului meu, la mama mea care-si face griji pentru mine desi trece prin momente la fel de grele. Dumnezeu a fost bun cu mine, dar eu am fost nerecunoscatoare. Am citit scrisoarea ta, draga Ana si mi-am dat seama cat de mult am gresit. Mi-ai deschis ochii si pentru asta iti multumesc! Sa fii fericita alaturi de sotul tau si nici un nor sa nu va umbreasca seninatatea vietii in doi!