Se spune ca atunci cand te trezesti dimineata imbujorat si cu fluturi in stomac, mai mult ca sigur ca esti indragostit. Dar nu e vorba de orice fel de indragosteala, una de liceu, de exemplu, nici de vreo simpatie trecatoare. Nu. Se spune ca semnele acelea dovedesc ca iubesti cu adevarat, ca ti-a iesit in drum acea unica persoana, pe care ai ocazia s-o intalnesti doar o singura data in viata...
Acum 7 ani, cand l-am intalnit pe EL, caci EL va fi personajul principal al acestei povesti, eram un copil. Voiam soarele de pe cer si stelele sa-mi lumineze parul, voiam sa zbor, sa rad cu pofta, credeam ca lumea e facuta numai si numai din bucurie si imi doream ca viata mea sa fie mereu frumoasa.
De atunci ma trezesc de fiecare data cu zambetul pe buze si cu emotie in suflet. Si mi-e clar acum, fara nici un fel de dubiu, ca ceea ce simt este darul cel mai frumos pe care l-am primit de la Dumnezeu. In general, apreciez tot ce mi-a fost dat in viata, familia, prietenii, succesul, lumea, florile, bucuriile mici, sunt recunoscatoare pentru tot, dar pentru ca mi-a dat ocazia sa traiesc o asemenea poveste de dragoste, nu cred ca am sa pot vreodata sa Ii multumesc. Nu stiu cum.
Cand l-am vazut pentru prima data mi-a spus ca il cheama Matei, desi numele lui adevarat este Marius. Mai tarziu, mi-a marturisit asa, in treacat, de parca nici n-ar fi contat, ca m-a mintit din simplul motiv ca nu voia sa strice vraja. Voia ca mica lui minciuna sa ne ocroteasca de orice rau posibil, de orice distrugere, de lume. Fiindca la inceput - acum nici nu mai stiu daca au fost ore, zile sau luni- a existat, cu adevarat, o vraja. Magia de inceput de relatie, care te face sa tresari numai daca ii auzi numele, care te obliga sa vrei sa ai aceleasi pasiuni pe care le are persoana iubita, sa porti haine in aceleasi culori ca si el, sa vrei sa ii cunosti toata familia, toti prietenii, tot universul.
Magia aceasta s-a transformat ceva mai tarziu in dorinta de a explora trupeste, de a te lasa coplesit de sarutari, de a adormi in cele mai fierbinti imbratisari cu putinta. Imi aduc aminte acum, privind in urma, ce tragedie se putea isca numai la ideea ca am putea dormi in paturi separate, in case separate, in orase diferite. Aveam impresia ca mi se opreste respiratia si as fi fost in stare sa fac orice, numai ca sa putem fi impreuna. A fost perioada deciziilor naive, prostesti, a lucrurilor facute din mandrie de adolescent indragostit, perioada in care credeam ca tot ce fac e extraordinar si maret. Spre exemplu, imi aduc aminte ca luam mereu ultimul tren, ultimul tramvai, toate erau pe ultima suta de metri, numai pentru a mai castiga ceva timp petrecut impreuna. Iar daca cumva indraznea cineva sa isi exprime o parere negativa despre noi, despre EL, despre relatia noastra in general, consideram ca imi aduce cea mai mare jignire posibila.
In primii ani am invatat, am explorat, am trait intens, ne-am cunoscut. Apoi a venit momentul in care ne-am mutat impreuna si ne-am cumparat primul scaun. Ce mai conta ca dormeam pe o saltea, si sufrageria avea in mijloc doar un scaun maro cu trei picioare? Ce mai conta, cand noi stiam ca suntem fericiti? Nu avea importanta daca ramaneam fara bani, daca uitam sa platim curentul sau daca nu mai luam in seama ca parintii ne invatasera sa fim ordonati. Mancam din aceeasi farfurie, fiindca ni se parea extraordinar, si voiam sa impartim fiecare lucru, ne trezeam vorbind pe intuneric, uitand sa aprindem becul, absorbiti unul de altul, stateam in mijloc de noapte razand si povestind despre viitor.
Dar dupa alte cateva ore, zile sau luni, am intrat intr-un ritm al nostru, am ajuns sa ne platim facturile la timp, ne-am stabilit zile speciale pentru curatenia generala si am ajuns sa nu ne mai trezim asa de des razand in noapte, fiindca acum suntem ceva mai obositi din cauza serviciului. Dar mai sunt si acum seri in care mancam din aceeasi farfurie, desi avem mai multe seturi de vesela, iar in sufragerie au mai aparut inca 3 scaune. Pasiunea oarba si trupeasca s-a transformat in ultima vreme in iubire profunda, intelegere si respect.
De cand locuim impreuna, am ajuns sa stiu ce ii place, ce vrea, sa ii cunosc aproape toate gandurile si ambitiile. Si cunoscandu-l atat de bine, mi-am dat seama ca, desi ne iubim foarte mult, suntem diferiti. El este foarte calm, eu sunt vulcanica, el detesta painea prajita, eu nu, lui ii plac filmele, mie imi plac cartile, el este intelept, eu nu. As putea sa continuu la nesfarsit si concluzia ar fi aceeasi: suntem diferiti, avem pareri diferite, asteptari diferite. Si totusi, m-am tot intrebat ce ne-a facut oare sa fim impreuna si, dupa atatia ani, sa avem incredere unul in celalalt si sa privim amandoi in aceeasi directie, mereu inainte?
Am invatat un lucru important, fara de care poate ca nu am fi ajuns asa departe: si anume, ca doi oameni care traiesc impreuna, care se vad zi de zi, care isi petrec toate vacantele impreuna, trebuie sa comunice. Fiindca dialogul pastreaza o parte din vraja de inceput, iti reaminteste, atunci cand uiti, de pasiunea trupeasca si de imbratisarile fara de sfarsit si te face sa fii, si dupa ani de zile, la fel de indragostit ca la prima intalnire.
Si am mai inteles ca de o relatie de iubire trebuie sa ai grija, trebuie sa o ocrotesti, sa o cresti, fiindca in timp ea se poate narui. Am realizat ca norocul poate sa hraneasca o iubire doar pana la un punct, ca nu e de ajuns doar dragostea goala pe care ti-o da Dumnezeu, ca egoismul poate strica intr-o singura clipa tot ce ai construit in ani de zile. Acum nu mai trebuie sa alerg pe strazi, ca sa ajung la intalnirile cu el si sa profit de orice clipa, pentru ca avem toata viata inainte, ca sa ne petrecem noptile unul langa celalalt, avem toate diminetile sa ne bem ceaiul cu acelasi suras complice, avem tot timpul din lume sa ne crestem impreuna copiii si nepotii care vor veni. Cred cu tarie ca pentru fiecare dintre noi exista o persoana care sa ne intregeasca, un suflet pereche, si mai cred ca noi doi am avut marele noroc sa ne sincronizam, sa fim in aceeasi secunda in acelasi loc. Amandoi. Sunt oameni care au parte de asta, si atunci cred ca ei trebuie sa se straduiasca ceva mai mult, sa lupte pentru dragostea lor, pentru relatia lor, sa ajunga sa fie pe aceeasi lungime de unda.
Anul trecut, cand relatia noastra a implinit 6 ani, mi-a daruit un inel. Eu eram agitata, iar el era emotionat. Mi-a spus doar atat: "Te rog sa nu spui nu". Cum as fi putut sa zic eu nu, cum as fi putut sa il refuz pe cel care m-a invatat ce inseamna iubirea adevarata?
Ne-am casatorit pe 30 august anul acesta, si de curand mi-a marturisit ca ziua in care m-a vazut imbracata in rochia de mireasa, ziua nuntii noastre, a fost cea mai frumoasa zi din viata lui. Dar el nu stie ca pentru mine, toate zilele de cand l-am vazut prima data sunt cele mai frumoase, el nu stie ca ceea ce sunt eu acum sunt datorita lui, ca m-a invatat ce e bine si mi-a aratat ca daca ne tinem de mana, putem sa trecem peste orice obstacol. El nu stie ca atunci cand suntem impreuna dispare toata rautatea din lume... El nu stie ca daca ar muri, si eu as inceta sa mai traiesc.
In fiecare zi este ziua noastra, in fiecare luna este luna noastra, dar mai ales acum, fiindca pe data de 19 noiembrie, acum sapte ani, ne-am cunoscut.
La multi ani, Matei! La multi ani, Marius!
ANA SOLARI