Nori flausati, de culoarea cenusii, s-au inghesuit ca o turma de animale speriate, unii intr-altii, deasupra orasului. De jos, de pe strada Printilor, vechea cetate a orasului, imbalsamata de razele soarelui, pare, insa, o aparitie ireala. Ploua in Edinburgh. Stropi mari si grei lovesc acoperisurile cu tigla sura si crenelurile de piatra galbuie. Se preling pe ziduri, coboara pe piatra cubica, se aduna in paraiase. Ascunsi sub umbrele si pelerine de plastic, oamenii sunt doar niste pete ude de acuarela. Ploua si peste casele cu ferestruici impartite in patru, cu pervaze pictate in roz si verde si cu fatadele stucate. Ploaia se prelinge rece pe sticla geamurilor vechi de sute de ani. Coboara apoi pe stradutele incolacite din jurul catedralei St. Giles, ale carei vitralii aprind, ca intr-un caleidoscop, raze colorate in picaturile mici si reci, se intinde peste Gradinile Printilor, peste Calton Hill, se prelinge peste Piata cu iarba, peste Victoria Street si orasul vechi si coboara in siroaie, rand pe rand, cele sapte coline, pana jos la mare, unde apa din cer si cerul oglindit de apa se fac una, sub aburii si ceturile albastrii.
***
Scotia, tara incarcata de mister, si-a cucerit faima mondiala mai mult datorita ploilor interminabile ce au crescut productia de whiskey, decat datorita istoriei ei zbuciumate. Unii au vazut poate Braveheart, filmul lui Mel Gibson despre castigarea independentei scotiene, la sfarsitul veacului al 13-lea. L-au admirat pe Sean Connery, in filmele sale, sau l-au ascultat pe mai tanarul si rebelul artist Paolo Nutini, plangandu-si singuratatea pe strazile nonconformistului oras Glasgow. S-au delectat la gura sobei cu poeziile lui Robert Burns sau cu romanele lui Sir Walter Scott si au empatizat cu Ewan McGregor, in rolul de dependent de droguri din faimosul film "Trainspotting". Sau poate au ramas surprinsi de jocul Tildei Swinton, actrita ciudata si misterioasa, iesita parca din conacele bantuite, descrise de Dickens.
Dar mai mult decat Scotia, a sedus Edinburgh-ul, capitala ei, ce s-a dovedit de-a lungul istoriei cel mai semnificativ oras al tarii, nu doar prin vechime - dateaza din secolul al 11-lea - ci si pentru covarsitoarea influenta pe care iluminismul scotian a avut-o asupra lui. Asa a devenit Edinburgh-ul unul din cele mai seducatoare orase din lume. Sarmul lui inegalabil domneste pretutindeni: pe micile alei pietruite, pe scarile ce leaga o colina de alta, in birturile vechi de sute de ani, in magazinasele inghesuite pe strazi intortocheate. In Edinburgh respiri istorie si legenda la tot pasul. Alura lui de domnita simandicoasa, pudrata si cu maniere, a generat o adevarata rivalitate cu orasul vecin din vest, Glasgow. Daca locuitorii din Glasgow ii acuza pe edinburghezi ca sunt sclifositi si plini de fite, cei din urma nu pierd nici o ocazie sa se mandreasca ca, pana una alta, la ei s-a nascut cultura scotiana si au inflorit artele, in timp ce ei, orasenii din Glasgow, isi murdareau mainile facand comert cu peste.
Edinburghezii au ramas si sunt oameni liberi si mandri. Si nici nu s-ar putea altfel. Cu faimosul castel domnind chiar in centrul orasului, in varful celei de-a saptea coline, vizibil din orice parte te-ai afla, e aproape imposibil sa nu ai privirile si fruntea ridicate in sus.
Acum doua sute de ani, cand orasul vechi era plin de forfota, ca un pahar de bere neagra ce statea sa dea pe dinafara, edinburghezii au inceput sa-si construiasca spre nord orasul nou, strabatut de strazi largi si luminoase, de alei elegante si de piete impunatoare. S-au adaptat, modernizat, dar la un singur lucru n-au renuntat: bunul gust in arhitectura, care i-a facut celebri. Si-au castigat curand faima ca leagan de cultura si civilizatie, datorita universitatilor lui remarcabile, si a devenit, incetul cu incetul, o capitala moderna, ametitoare si plina de energie. A inovat, adaptat, imprumutat, dar si-a pazit cu grija comoara. Sub suflul nou care pluteste peste oras a pastrat ascunsa o inima ce bate la fel de fierbinte ca acum 900 de ani.
Tesatoarea de pe marginea trotuarului
Ce ati face daca ati avea 24 de ore in Edinburgh? V-ati plimba in Gradinile Printilor, sa dati de mancare la veverite, sau ati vizita Gradina Botanica, cea care detine recordul pentru cea mai mare cultura de rododendron? Sau, mai curiosi, ati lasa deoparte efervescenta verde, pentru cea, mai mondena, a micilor magazinase de pe Princes Street ?
"Oh, come closer, come closer, darling, come and see what magnificent little things I'm weaving here!" (Apropie-te! Vino de vezi ce minunatii de lucrusoare tes eu aici!), ma cheama o voce de pe un trotuar pe Royal Mile. Sorcha, o scotianca satena asezata pe un scaunel in trei picioare, s-a oprit din cantat. Are fusta tartan bej cu gri si visiniu, bundita de blana neagra, un chimir la brau, si cercei zornaitori. "Pentru fotografii, varsati o lira in cosulet" spune serioasa si arunca turistilor o privire taioasa. Moneda grea se rostogoleste cu zgomot peste maruntii din cos si Sorcha incepe din nou cantecul ei din alta lume. O voce subtire, cu accente ragusite, ca de pasare haituita, care urca in volute ca la yoddlerele elvetiene, pentru ca apoi sa coboare sumbru ca in jelaniile planse de tarancile noastre. Daca ii mai scapi o lira in cosulet, Sorcha o sa-ti mai spuna si despre numele ei galez, care inseamna "lumina" si "stralucire", exact de ce nu a avut ea parte in viata. Nume pentru care exista si un cantec pe care ti-l va canta cu ochii inchisi, numai sa mai adaugi cateva pence. Isi va lasa piciorul incotosmanat pana la genunchi, in opinca si tartan, sa invarta roata de tors si, daca urechea ei fina va mai inregistra clinchetul unei lire, iti va spune si o poveste trista, despre o iubire mare care i-a ars inima, pentru un flacau frumos, dintr-un sat din nord. Iti va istorisi cum in ajunul nuntii, pe cand ea pregatea cu surorile ei placinta miresei ("bride's pie") cu mere, struguri, scortisoara si cognac, a auzit un caine urland la luna (semn rau pentru scotieni). Si cum cateva ore mai tarziu niste oameni i-au batut in usa sa-i spuna ca logodnicul i-a fost talharit si ucis la drumul mare. Veti fi tentati, poate, sa mai scapati o lira pentru a afla daca povestea e adevarata, dar poate mai bine ar fi sa o tineti bine pitita in buzunar, pentru ca a venit ora pranzului si in Old Town miroase a carnati fripti si a fasole. In taverne, vocile clocotesc comandand cate o pinta de bere neagra. Sau cate un whiskey "single malt", dintr-un malt de orz din cel mai pur. Daca iti bate vantul prin buzunare, te multumesti si cu un "18 shilling", o bere mai slaba si mai ieftina, la dozator, care isi pastreaza cu mandrie denumirea din vremuri demult apuse. Cineva a scapat pe jos o furculita si cauta pe sub scaunele de lemn razand. Alti doi scotieni pistruiati, cu bretonul lung atarnand peste ochi, se intrec la o pinta de bere. Si o pinta scotiana e ceva! Cam cat trei pinte normale, adica nici mai mult nici mai putin de 1,7 litri! Chelnerul imi zambeste grabit si-mi intinde in fata meniul. Sa aleg "fish and chips" (peste cu cartofi) sau poate a venit timpul sa gust "black porridge" (budinca neagra de orz)? In dreapta mea, un tip spalacit, cu alura de profesor de istorie, fasaie ziarele. Il cheama Tony si cu un accent teribil de scotian imi explica de ce "Sunday mail" e cel mai ieftin si cel mai vandut jurnal, fiindca prezinta ultimele indiscretii din viata lui Annie Lenox si a familiei regale, in timp ce "The independent" este un ziar serios si foarte "reliable" (de incredere). "Shit sells well!" Porcariile se vand bine. Si nu numai in Scotia, pufaie Tony, si isi rasuceste cu rapiditate niste tutun intr-o foita.
Aproape am terminat de mancat "haggis"-ul pe care baiatul mi l-a intins in fata. Am aflat prea tarziu din ce era facuta cea mai celebra mancare traditionala a lor: intestine de oaie maruntite, seu de vita, terci de ovaz, ceapa, ardei iute si nucsoara, amestecate toate si indesate in stomac de oaie (seamana bine cu toba noastra) si puse la fiert timp de trei ore. La desert, briosa cu lamaie si mac si inghetata de piper si ghimbir. Iar pentru acasa, niste "fudge" de vanilie, prajitura lor traditionala, ce nu e nimic altceva decat caramelul nostru de-acasa, din zahar ars, stins cu lapte si unt, cu care bunicile noastre ardelence ne astamparau pofta de dulce, in copilarie.
Soarele era deja deasupra capului si se trudea sa strapunga perdeaua de nori, cand eu am apucat drumul castelului. Se ridica impunator, deasupra ochilor mei, cu zidurile lui gri, mandria edinburghezilor. Pozitia lui privilegiata, in varful dealului, dominanta si inaccesibila cotropitorilor, a fost de-a lungul istoriei un avantaj strategic important, ba chiar crucial, in inclestarea dintre scotieni si "auld enemy", dusmanul de la sud de granita. Capturat de englezi in timpul razboiului de independenta, castelul a suferit renovari succesive, pana in secolul 18. Tot atunci a avut loc si ultima batalie careia i-a fost martor, continuand insa sa serveasca ca baza militara pentru armata britanica, pana dupa cel de-al doilea razboi mondial. Udat de ploaie si batut de vant, castelul ma intampina cu portile deschise. Alei pietruite ma conduc, serpuit, prin cetate, pana la National War Museum, unde sunt expuse arme si armuri, cea mai buna marturie asupra felului in care razboiul si militaria au croit o natie. Un pic mai incolo se afla si piatra destinului, despre care o legenda spune ca n-a fost nimic altceva decat perna lui Iacob, atunci cand acesta a visat scara de ingeri ce lega cerul de pamant. Si tot acolo se afla Capela Sfintei Margareta, cea mai veche cladire din Edinburgh.
Strada fantomelor
In timp ce strazile forfotesc deasupra de lume, chiar sub orasul vechi serpuieste ascunsa Real Mary King's Close, o straduta ingusta, ce strabate subteranele, care a fost inchisa si zidita dupa marea ciuma din 1645. Astazi, autoritatile au transformat locul intr-un pelerinaj de distractie. Daca platesti bilet, poti avea parte de un tur veritabil pe sub pamant. Iar spiritele, fantomele si vampirii sunt inclusi in pret. Dar daca sub cearsafurile lor albe poti ghici cu usurinta oameni deghizati, nu la fel sta treaba cu fantomele cele adevarate din castel. Inca de la 1650, inaintea atacului lui Cromwell, Edinburgh Castle a fost bantuit de fantoma unui tobosar fara cap, ce lasa domnitele fara suflu. A reaparut constant, inainte de fiecare razboi sau batalie, in care a fost implicata Scotia. In ultimii ani s-a mai vorbit si despre o fantoma fara un brat, ce uneori, in noptile lungi de iarna, face sa scartaie podeaua odailor din castel, si despre suspinele si plansetele de tanara fata ce razbat cateodata pana la ingrijitori.
***
Paul sta pe o bucatica de patura, la odihna scarilor Grassmarket. E roscovan, pistruiat si slab, mai slab ca personajul lui Knut Hamsun din "Foamea". Are pe el o bluza de trening roasa la maneci si niste pantaloni bej de costum, tociti de atata purtare. La gat o esarfa cu rosu si verde care, in ciuda aspectului ponosit, se potriveste cu dungile de la adidasi. Paul a venit in Edinburgh din sud, fiindca se plictisea sa mai stea acasa. "Daca e ceva ce-mi place pe lumea asta, apoi aia e libertatea!", imi spune gesticuland strengar cu mana. Sa tot aiba vreo 40 de ani, dar alura de Gavroche il face mai tanar. Acum vreo cinci ani si-a spus ca nu va mai lucra niciodata intr-un birou. Nu e anarhist, dar nu mai vrea sa faca parte din sistem.
"Traieste-ti viata cat esti viu, ca mort o sa fii multa vreme"
S-a lasat seara in Edinburgh si cerul este albastru emailat. Pe Princes Street s-au aprins vitrinele si felinarele, autobuzele rosii se grabesc spre casa cu angajati intarziati. E ora la care incetul cu incetul strada se aglomereaza cu tineri rebeli. Fete in dresuri colorate si rochii scurte, baieti ciufuliti cu sacouri boeme, peste blugi prespalati, curg grupuri, grupuri dintr-o parte a Edinburgh-ului spre cealalta, razand zgomotosi. Ca sa traversez Princes Street, la ora aceasta, imi trebuie un pic de efort. Intai, ca sa strapung grupul de studenti cu uniforme albastre care, ametiti de alcool, sarbatoresc ceva important. Apoi, 50 de metri mai incolo, o fata roscata, cu o umbrela roz, imi taie calea: "Hei tu, cum te cheama?".
Langa mine, Tom si iubita lui cu ochi lucitori se cearta tot timpul. O fac dinadins, stiind ca e un spectacol pe cinste. El joaca rolul sotului usuratic, iar ea rolul nevestei geloase. Tom si Eileen n-au decat vreo 20 de ani, ceva bere neagra in sange si un umor care ma distreaza strasnic. Se spune ca scotienii sunt blonzi, spalaciti si pistruiati. Dar nu si Jamie, cel care imi arata, in sfarsit, unde se afla "Whistle Winkies", barul pe care il caut. Jamie are ochi de jaratic, fata smeada si parul lung si negru. Daca n-ar fi fost asa de inalt, as fi putut jura ca e chiar Johnny Depp.
La "Whistle Winkies" se canta live. In fiecare sambata seara, o doamna blonda, la vreo 50 de ani, canta blues si funk cu o voce ragusita. Podelele pubului tresalta de atata adrenalina, lumea danseaza, canta, se bucura. La "Whistle Winkies", toata lumea e prietena cu toata lumea si toata lumea danseaza cu toata lumea. Fetele au esarfe colorate sau gene false, cercei desperecheati sau chiar ochelari cu paiete de carnaval.
Pe la trei noaptea, publicul incins de bere si whiskey va cere bis. Si atunci ea, doamna blonda cu sange fierbinte, va canta tare, pentru toata lumea, versurile lui Bon Jovi "It's my life/ It's now or never/ But I ain't gonna live forever/ I just wanna live while I'm alive". Sau cum tot scotienii o spun cel mai bine, intr-un proverb de acum sute de ani "Traieste-ti viata cat esti viu, ca mort o sa fii multa vreme!"...
Si concertul va lua sfarsit, afara va incepe sa ploua din nou, iar Tom si Eileen, Jamie si Peter, Alex si John se vor duce, clatinati de alcool, spre casele lor, in timp ce fetele cu ciorapi colorati vor dansa prin ploaie, obosite, cu pantofii cu tocuri inalte in maini.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
