Scrisoare catre sora mea

De ziua mortilor

Draga Claudia,
Tu stii ca atunci cand vine noiembrie tac. E ca si cum de la respiratia vorbelor mele s-ar stinge lumanarile aprinse pe masa. De aceea iti scriu acuma, ca sa nu le sting cumva, din greseala. Dar si literele se alungesc si se incovoaie, facandu-se dealuri si vai pe albul hartiei. Ca acelea ale copilariei noastre aurite.
Imi amintesc ca ti-am scris prima oara cand inca tu nu erai. Nu stiam literele, dar liniile frante si curbele pe care le-am desenat pentru tine erau, de fapt, un strigat de ajutor. Erau o chemare. Te chemam fara sa te cunosc, fara sa te stiu si, mai ales, fara sa inteleg de ce la toate casele din vecini erau tot cate doi, trei prunci, iar eu cresteam singura. Te-am asteptat cativa ani, te-am asteptat atat de mult, incat toate jucariile mele ti-au purtat numele, chipul si locul in povestile pe care mi le faceam singura, zi de zi. Mi-era dor de tine inainte sa te fi vazut vreodata, sa te fi auzit si inainte sa te fi mirosit de aproape. Erai undeva tare departe, atat de departe, incat nu puteam ajunge la tine, nici macar cu gandul, oricat de cuminte as fi fost. Ma straduiam sa te ghicesc mereu in cele care ma insoteau.
Si-ai venit intr-un tarziu. Nu adusa de berzele primaverii, ci in sacul lui Mos Craciun. Mai tii minte cum te-am asteptat asezata pe sanie, in varful dealului pe care era casa noastra? Nu se poate sa nu-ti amintesti cat de senin era cerul si cum sclipea zapada pe carare, nu se poate sa nu te fi minunat si tu de copacii care purtau coroane albe, ca niste imparati, ca doar ai trecut pe sub ei. Nu cred ca n-ai vazut macesul de la marginea gradinii, cum isi inalta trufas, spre cer, crengile incarcate de boabe rosii, sticloase. Si nu cred ca n-ai simtit si tu racoarea ca o pulbere sclipitoare care s-a risipit peste noi, cand tata a inchis poarta. Nu cred. Pentru ca de atunci incepand am trait impreuna.
Dupa ce copilaria noastra a trecut, si dupa ce s-au dus si anii adolescentei si ne-a venit si noua vremea nevestelor, tu m-ai ajutat sa-mi cresc copiii, iar eu ti-am hranit si leganat pruncul cand n-ai putut, ti-am fost carja si umar de sprijin cand ai ramas singura, m-ai ajutat sa-mi ingrop barbatul. Am trait amandoua si-am murit odata cu cei care au plecat.
Acum simt ca trebuie iar sa-ti scriu. Intre prima scrisoare si aceasta au trecut multi ani, o viata de om, viata ta.
E aproape noiembrie, draga mea Claudia, si tu stii cat frig incape in luna asta, in care ne plangem mortii. In zilele in care tacerea se umple cu chipurile si glasurile lor trecute printre umbre. De-aceea-ti scriu, dar literele si semnele pe care as vrea sa ti le trimit se-apleaca si se-ncovoaie ca si cum ar fi apasate de o mare greutate, si pe hartia alba apar doar vai si dealuri inflorite, si cimbrisor salbatic, si rochita randunicii, si ochiul boului, si traista-ciobanului, si gentiane, si rododendron, si jales, si cicoare, si iarasi cimbrisor mirositor, ca acela strivit de oamenii care ti-au pus crucea de lemn la mormant.
Mi-e dor de tine, Claudia, dar tu esti acuma tare departe, atat de departe, incat nu mai pot ajunge la tine, oricat de cuminte as fi. Poate doar sa pornesc inapoi cu gandul... Dar si el paseste schiop, cu teama, nesigur si singur pe dealurile incarcate de cruci, de flori si de lumanari.