Povesti de dragoste prin scrisori * Trei adolescente asteapta sprijinul dvs

"Ajutati-ma sa am incredere in mine"

Stimata redactie si dragi prieteni ai revistei,
Sunt fericita ca va scriu, ma bucur ca am incredere s-o fac. Desi am numai cuvinte de lauda la adresa intregii reviste, trebuie sa recunosc ca rubrica "Asul de inima" ma atrage in mod deosebit. Pentru ca in cadrul acestei pagini, raspunsurile sunt de o calda si maxima competenta, nemaiintalnita in alta publicatie, am sa va cer si eu ajutorul moral pe care l-ati dat tuturor solicitantilor, mai mult sau mai putin disperati. Problema mea este una... psihologica, sa-i spunem. Nu-mi cunosc prea bine identitatea. De fapt, nu ma cunosc aproape deloc. Probabil ca nu sunt unica in lume, dar m-am saturat sa mi se tot spuna ca sunt aiurita. Sunt o fire extrem de contradictorie si, prin urmare, sunt nestatornica, nehotarata, suspicioasa si cate si mai cate. In general, despre o fata frumoasa (inalta, blonda, ochi albastri, 19 ani) se spune ca daca e frumoasa, nu este neaparat si desteapta. Nu ca as avea pretentii sa mi se recunoasca cea din urma calitate, dar nici sa fiu tratata ca o papusa fara minte nu-mi convine.
Ce vreau eu de la dumneavoastra? Vreau sa ma ajutati sa am incredere in mine si in oameni. In general, poate din prea multa prudenta, ma comport cu sarcasm. Oricat as incerca sa fiu amabila, sunt catalogata drept o "tipa a dracului". Si ma supara, pentru ca n-am nici un gand rau la adresa nimanui, si chipul meu este o carte deschisa, chiar si pentru cel mai nepriceput psiholog. Am sa va dau si un exemplu. De cand ma stiu, sunt o persoana cu frica lui Dumnezeu, deci greselile mele sunt o idee mai reduse, atat cele savarsite cu gandul, cat si cu fapta. Mai mult cu vorba gresesc. Deci, fiind mai calculata in actiuni compromitatoare, de 19 ani de cand exist, m-am ferit de rusine. Chiar si numai ascultarea unor injurii sau simple glume deloc ortodoxe ma facea sa rosesc si sa doresc ca Dumnezeu sa nu ma fi vazut ca facand parte din audienta. M-am ferit chiar si de prieteniile intamplatoare. Va spun ca toti radeau de mine pentru ca sunt atat de cuminte si de rusinoasa. Pana intr-o zi, cand, ducandu-ma la un banchet organizat ad-hoc si spunand unui insistent sa ma lase in pace pentru ca nici macar nu m-am sarutat vreodata, acesta mi-a zis urmatoarele: "Ori esti frigida, ori esti proasta, ori esti o mare mincinoasa". Nu prea m-au deranjat aceste cuvinte pentru ca stiam ca nu sunt in nici unul din felurile in care m-a caracterizat. Pur si simplu, din lipsa de incredere, din comoditate, din placerea de a-mi fi unica stapana si din absenta dorintei sexuale, n-am simtit nevoia unui prieten. Numai ca baiatul in cauza nu m-a crezut si in acea seara i-am dovedit - doar sarutandu-l si lasandu-ma mangaiata - ca nu sunt frigida, nici proasta. Bineinteles ca a doua zi m-am urat si doream cu disperare sa-mi fac rau pentru acceptarea provocarii si, implicit, a abaterii de la principiile dupa care ma lasam condusa. Numai ca si-a bagat dracul coada si, fix peste o saptamana, m-am dus iar la o petrecere, intre prieteni. Scopul era un concurs de dans. Nefiind insa dispusi sa continuam distractia, pe la orele 2-3 din noapte am adormit fiecare pe unde am apucat. Si eu am "apucat" cu un baiat pe care il vedeam prima data. Era mai aproape de varsta mea si mi-a spus ca ma place. Nu s-a intamplat nimic nici cu el - v-am spus ca pot extrem de usor sa-mi controlez impulsurile erotice -, dar ma simt o usuratica. Ca si prima data, ma urasc si ma rog intruna. Am hotarat sa nu-i mai vad niciodata pe cei doi baieti, dar ma intreb si va intreb si pe dvs.: cum de-am trecut atat de brusc de la o extrema la cealalta, cu atat mai mult cu cat nici unul nu m-a atras in mod deosebit? Mama mi-a spus sa nu astept vreun ajutor din partea ei in cazul in care mi s-ar intampla "ceva". A spus ca nu ma pot baza nici macar pe intelegerea ei. Are dreptate? Oricum, nu vreau s-o dezamagesc. Nu stiu cat, sau ce ati putut dvs. sa intelegeti din scrisoarea mea, dar doresc din inima sa va cunosc parerea. Poate ca si dvs. ati trecut prin asta.
Am omis sa va spun ca sunt handicapata fizic, dar, intrucat nu se observa prea tare, nu prea ma deranjeaza. Am un picior putin mai scurt decat celalalt. Sa fie asta cauza necunoscuta a comportamentului meu? Va multumesc anticipat pentru ca mi-ati citit scrisoarea si pentru posibilul raspuns pe care mi-l veti da.
FLORICA T.

"Ce trebuie sa fac ca sa-l uit?"

Stimati prieteni,
Doamna Sanziana Pop,
Va salut cu simpatie si va multumesc ca existati, ca sunteti atat de calzi. E incurajator sa stii ca undeva, necunoscuti, exista un grup - nu tocmai mic - de prieteni cu "sufletul mare". Sa fiu concisa: am 25 de ani, sunt studenta in anul V la Arhitectura, scorpion, egoista, orgolioasa si incapatanata. Insa acestor defecte li se opune o capacitate mare de a iubi si de a ma devota oamenilor pe care-i iubesc. Cred in triumful binelui si sunt hotarata (cum numai un scorpion poate fi) sa lupt pretutindeni pentru el si sa ma pastrez curata, oricat de greu ar fi in lumea asta de iad. Si acum problema: la 22 de ani, parea ca am gasit, in sfarsit, un baiat caruia sa ma pot darui, pe care sa-l pot iubi. Era coleg cu mine de grupa, dar mai mare cu un an ca varsta. Aveam multe afinitati. Eram amandoi retrasi si "maturi", ne placea sa citim si sa stam singuri unul cu celalalt, departe de lume si de petreceri, sa discutam ore in sir. In plus, el parea un baiat cu adevarat serios, (eu n-am mai intalnit altul la fel pana atunci si de atunci incolo), profund, muncea mult si cu talent, era apreciat de profesori. Proveneam din aceleasi medii sociale, aveam aceeasi viitoare meserie. Avea, bineinteles, si defecte, dar cine nu are, si eu am atatea! M-am hotarat sa-l accept asa cum era si l-am iubit enorm si-l mai iubesc si acum. Relatia noastra a inceput bizar. Cand a auzit ca sunt inca fata (discutia asta am avut-o la cateva luni dupa ce ne-am imprietenit), a dat inapoi. Mi-a spus ca e constient ce responsabilitate inseamna pentru el sa fie primul barbat din viata mea, si ca nu crede ca tine suficient de mult la mine ca sa faca asta. Era sincer si atat de profund si sensibil, ca m-a facut sa-l iubesc de doua ori mai mult. Aici s-a petrecut prima greseala fatala: faptul ca am crezut ca-l pot schimba si ca-l pot face sa ma iubeasca. Si cu incapatanarea mea caracteristica, am reusit sa-l fac sa se apropie mai mult de mine. Am inceput o relatie absolut minunata, profunda, calda, pura. Dorinta mea de a iubi se imbina perfect cu dorinta lui de a fi iubit. Umbra in prietenia noastra era data de procesele sale de constiinta, ca nu ma iubeste destul ca sa se casatoreasca cu mine, ca ma face sa sufar cu raceala lui etc. Da, sufeream de raceala lui, dar imi oferea lucruri fizice si psihice pe care eram sigura ca nimeni nu mi le putea oferi. Relatia noastram cu suisuri si coborasuri a durat pana acum. El s-a plictisit. S-a hotarat ca nu mai vrea sa se casatoreasca cu mine (ideea lui fixa, nu a mea, eu necerandu-i niciodata asta), ca trebuie sa ma lase libera sa-mi gasesc un sot, acum cat nu-i prea tarziu etc. Intrebarea mea este urmatoarea: cu toate petele din ea, relatia noastra a fost foarte frumoasa si deosebita, completa - as putea zice. Spun asta pentru ca in primul rand am fost prieteni, parteneri de lucru, formam peste tot o echipa buna si serioasa. Pentru mine, pentru viitorul meu, conteaza enorm aceasta relatie si calitatea ei. Cum sa procedez ca sa fim in continuare amici, cand el are tendinta de a ma rani si lovi, de parca i-as fi cauzat cel mai mare rau? Si apoi, ce trebuie eu sa fac sa il uit, sa raman stapana pe mine si echilibrata? Suntem colegi de grupa, colegi de serviciu, ne vedem in fiecare zi. Traiesc clipe ingrozitoare, pentru ca eu il mai iubesc, iar el se sileste sa imi arate toata indiferenta si nepasarea lui. Daca n-am fi colegi, daca nu ne-am vedea, totul ar fi mai simplu. De multe ori, m-am gandit sa renunt pentru un an la facultate, dar ai mei s-au speriat, au crezut ca e vorba de vreo boala psihica. Nu e nimic din asta, e doar ca traiesc niste clipe groaznice, nu ma mai pot controla si stapani si nu stiu ce sa ma mai fac. Cum poti sa uiti un om pe care-l vezi in fiecare zi? Mie mi se pare imposibil. Dar poate ca voi stiti! Si ca o incununare a rautatii lui, intr-o zi a venit la mine si a incercat sa ma faca sa cred ca vrea sa reinnodam relatia. Eu - in culmea fericirii. Mai tarziu, dupa ce ma saruta, imi spune: "Sa stii ca eu nu te iubesc, sa nu-ti faci iluzii, m-am intors la tine pentru sex". Nu stiu ce sa fac, cum sa fac sa nu "cad".
Astept si va rog sa nu ma uitati.
ELVIRA PETCU

"Singura, la doar 16 ani!"

Draga Sanziana,
Am 16 ani si sunt din Buzau. Iti scriu ca am cazut in butoiul cu melancolie si nu e nimeni prin preajma care sa ma ajute. Iti spun de la inceput ca sunt sagetator, ca sunt o fire romantica, imi plac filmele si cartile de dragoste si mi-ar placea sa devin actrita si regizoare. Imi place sa pictez (nu prea bine, totusi), dar urmez un liceu cu profil de informatica. Sunt foarte incapatanata si urasc sa mi se ordone sa fac ceva. Imi place libertatea, dar m-as descurca foarte greu fara ajutorul parintilor. Ti-am spus toate astea ca sa-ti faci o impresie despre mine. Iti pot da si detaliile fizice: 1,58 inaltime, masurile 90-60-90, bruneta, ochii caprui, tunsa cu breton, desi nu mi se prea potriveste. Si acum sa trecem la adevarata problema: sufar de singuratate. Si asta am simtit-o acut in seara asta, altfel nu ti-as fi scris. Am nevoie de dragoste, dar de dragoste adevarata. Sa va povestesc ceva despre viata mea. Am aparut pe planeta acum 16 ani, dar nu mult dupa nasterea mea, parintii s-au despartit. Motivul care mi s-a spus si in care am crezut 13 ani a fost ca tatal meu nu m-a placut. Am spus 13 ani, pentru ca la varsta aceea, tatal meu a revenit, cu toate ca nu definitiv. Sunt unica lui fiica, ma iubeste, poate, dar eu nu-l mai pot iubi. Faptul ca imediat dupa ce ne-am intalnit mi-a cumparat lucruri frumoase, dorind, chiar, sa se recasatoreasca cu mama, iar acum nu mai da nici un semn de viata si abia mai trimite pensia alimentara, ma face sa ma gandesc la el exact ca si pana acum: ca la un strain. El nu reprezinta nimic pentru mine, desi e tatal meu si m-a leganat cand eram mica. Ma rog, sa trecem mai departe. Cand am implinit 6 sau 7 ani (nu-mi mai amintesc bine, ce nu-mi place incerc sa uit), mama s-a recasatorit cu un barbat pe care nu l-am placut de cand l-am vazut. S-a mutat la el, iar eu am ramas sa locuiesc in continuare la bunici. E perioada nu prea fericita din viata mea. Mama il rasfata mai mult pe fratele meu vitreg (sotul mamei avea un fiu din casatoria anterioara) si ma certa intruna, numai pe mine, desi era si el vinovat. Era mai mic decat mine si suferea cu inima. Judecand acum obiectiv, ii cam dau dreptate mamei, dar atunci sufeream si mi se parea nedrept sa ma uite tocmai pe mine, propria-i fiica, pentru el. Nu ne intelegeam intotdeauna eu si fratele meu. Dar am petrecut si clipe fericite impreuna. Curios lucru, acum, cand nu mai suntem frati (mama a divortat, pentru ca sotul ei era alcoolic), il iubesc si-mi pare rau de soarta lui. Deci, cand am implinit 13 ani, mama a revenit acasa, apoi si tata, dar numai in trecere. Eram fericita, o aveam acum numai pentru mine, dar nu mai era ca inainte. Ceva invizibil se pusese intre noi. Nu comunicam (sunt excesiv de pudica), mai mult ne certam, din cauza mea mai ales, a caracterului meu dificil. Toate durerile le ascundeam in sufletul meu, pentru ca din timiditate si frica n-am indraznit sa am o conversatie sincera cu ea. De altfel, dragostea ei are un mod ciudat de a se manifesta. Imi cumpara lucruri frumoase, pe care mi le doresc, cand iesim in oras imi satisface toate capriciile. Cere in schimb ascultare aproape oarba, ceea ce eu nu pot suporta. Sa ma indrume, da, sa ma sfatuiasca, da, dar sa-mi ordone pana si in cele mai mici lucruri pe care pot sa le fac singura, nu! Si ce e mai rau, nu are incredere in mine. Adevarul e ca i-am inselat de multe ori asteptarile, am gresit si mintit de prea multe ori, dar de ce nu vrea sa inteleaga ca ma schimb, ca m-as schimba sigur daca m-ar ajuta si ea? Doamne, mi-as dori atat de mult sa fiu din nou copil! Sau macar sa fiu mai repede adult. Si parca astea toate nu erau de-ajuns, acum un an, bunicul meu a murit. Pe fondul unei caderi nervoase (spun eu) - doctorii spun ca avea artero-scleroza - s-a sinucis. Dar nu oricum! Si-a pus gatul pe calea ferata. Totul a fost ca un cosmar. Imediat dupa inmormantarea lui, a urmat alt cosmar. Nu mai puteam sa dorm noaptea, imaginandu-mi ca vine spre mine cu un giulgiu pe cap. Dar incetul cu incetul, spaima a trecut si moartea lui a trecut pentru mine ca un lucru care nu s-ar fi intamplat. Vorbesc despre el la prezent, din obisnuinta, si pentru ca nu am acceptat moartea lui. Dar el e mort, si nu simt nici durere, nici usurare, nimic, doar spaima, de cate ori ma gandesc la el. De ce oare? Oricum, problemele nu se sfarsesc aici, mai sunt si cele pe plan sentimental. Vreau sa-mi fac un prieten, dar de cate ori se iveste unul, il pierd! De ce? Urata nu sunt, slava Domnului, nici proasta, si cu toate astea, nu am un prieten. Imi doresc foarte mult un prieten care sa tina la mine mult si adevarat si pe care sa-l iubesc, la randul meu, in care sa am incredere. E prea mult ce cer? Sunt foarte singura! Si am doar 16 ani.
LUIZA