Un traitor de povesti incredibile - MARCEL PETRISOR

"Cu cat simteam mai aproape moartea, amintirile din copilarie ma leganau ca bratele mamei"

Nascut pe 13 aprilie 1930 la Ocisor (in inima Ardealului, intre Tebea si Halmagiu), din parinti invatatori si bunici si strabunici preoti, scriitorul Marcel Petrisor este unul dintre putinele modele de rectitudine care ne-au mai ramas din lumea veche romaneasca. Fidel valorilor traditionale si bisericii ortodoxe, a reconstruit estetic in proza sa icoana satului romanesc de altadata. De la "Serile-n sat la Ocisor" (volumul de povestiri cu care a debutat editorial in 1971), trecand prin "Temeri" (1985) sau "Caruta cu scanduri" (1990), pana la "Strigoii Ocisorului" (2005), scrisul sau a articulat un univers romanesc complex, pitoresc, dar si strabatut de un fior metafizic. In 1952, pe cand era in pragul licentei la Filosofie, a fost arestat pentru prima oara, pentru ca ii imprumutase cartela de masa regretatului critic literar Ovidiu Cotrus, pe care noul regim il socotea "dusmanul poporului". A stat inchis la Rahova, Jilava, Malmaison, Uranus, din nou Jilava, apoi Baia Sprie, Dej, Gherla, Aiud. Eliberat in noiembrie 1955, a fost rearestat dupa doar un an, in 1956, sub acuzatia de a fi participat la un "complot studentesc", pe fondul tulburarilor din Ungaria. Condamnat, in prima instanta, la moarte, a stat sub teroarea acestei sentinte pana in august 1957, cand pedeapsa i-a fost comutata in inchisoare pe viata. A fost eliberat in 1964, in virtutea decretului de gratiere generala, dupa alti sapte ani de suferinta in temnitele de la Jilava si Aiud. Apoi, a urmat Literele (specializarea franceza-spaniola) la Bucuresti, unde s-a si stabilit si a devenit, din 1970, profesor de liceu (initial la "Iulia Hasdeu", apoi la "Spiru Haret", de unde s-a pensionat). Dupa un prim mariaj esuat, in 1973 s-a casatorit cu Dana-Ilinca Konya, descendenta din ilustra familie a Negruzzestilor. In perioada de oarecare "liberalizare" din anii '70, si-a inceput activitatea publicistica, dupa cativa ani fiind primit in Uniunea Scriitorilor. Pe langa volumele de proza literara, a mai publicat impresii de calatorie, studii si eseuri filosofico-literare, iar dupa 1989, si memoriile din inchisoare ("Fortul 13. Convorbiri din detentie", "Secretul Fortului 13. Reeducari si executii" si "La capat de drum"). Se adauga un mare numar de traduceri, mai ales din autori francezi sau gruzini. Dupa revolutie s-a implicat in cateva proiecte politice, cum a fost defuncta Uniune Democrat-Crestina, si a girat actiunile culturale si civice ale noii generatii.

In centrul lumii, la Ocisor

- Aveti o biografie absolut fabuloasa, dramatica si sublima deopotriva, in care e greu sa alegi firul conducator. Va propun totusi sa incepem cu scrisul, un domeniu pe care il exersati permanent si care va aduce recunoastere publica. Si sa incepem cu ... satul, tema dvs. de predilectie, ce pare sa va farmece infinit...

- Satul este in patrimoniul nostru mitic si mistic. Misterul crestin s-a grefat pe mitul antic, dublandu-si forta de impact cultural. Taranii de pana acum cateva zeci de ani traiau intr-o poveste continua. Satul era o lume paralela, magica, in care nu te-ai fi mirat sa-l intalnesti aievea pe Dumnezeu. La Ocisor, in satul meu, este inca vie istoria despre cum a fost hranit Zeus de o capra neagra in muntii aceia, care, de fapt, ar fi Olimpul. Pe de alta parte, sunt la fel de proaspete povestile cu Dumnezeu care se plimba prin sat cu Sfantul Petru si faceau minuni. Le-am auzit de copil si mi-au ramas in minte, facandu-ma sa inteleg ca m-am nascut intr-un loc aparte. De fapt, misterul satului creste chiar din oamenii sai. De pilda, am fost cucerit de felul in care simt taranii timpul. Pentru oamenii astia nu exista un timp masurat, ci numai un timp trait. Il intreb pe badea Gheorghe cand s-a nascut si el imi raspunde: "Cand o vinit aici Franz Iosca". "Pai, cand a venit?" "O vinit la a doua vreme cand se sapa cucuruzul". "Dar in ce an, bade?" "Cum in ce an? Atunci cand s-o insurat Ion a lui Petrisor". Zic: "Mosule, cati ani ai?". Si el raspunde: "Mai multi de cate capre or trecut pe puntea lui Bontos". Cum sa stii cate oi au trecut pe puntea lui Bontos? (rade) Te baga in imposibil. Dar pentru ei imposibilul este posibil.

- Legatura aceasta literara cu satul are in ea ceva mai adanc? O taina? Un mister?

- Cand eram in beciurile Ministerului de Interne, in ancheta, nu stiam cand e noapte sau zi, iar interogatoriile, lipsa de somn, spaimele ma aduceau in pragul nebuniei. Atunci am fost obligat sa ma sondez, sa-mi gasesc reazem in trecutul meu, in ceea ce traisem. Copilaria mi-a oferit acest sprijin. Imi reveneau intotdeauna in minte imagini si intamplari din copilarie, care ma calmau si-mi dadeau o stare de bine. Cu cat simteam mai aproape moartea, cu atat amintirile din copilarie imi deveneau mai pregnante, mai limpezi, si in ele desluseam intelesul mistic si mitic. Iar unele peisaje pe care le vazusem imi erau loc de odihna pentru suflet, ma leganau ca bratele mamei. Ma asezam cu gandul in ele si nu mai simteam durerea din realitate. Toate acestea, prin revenirea repetata la ele, mi s-au intiparit bine in minte. Iar cand am fost eliberat, mi-am zis ca e pacat sa nu se bucure si altii de ele, si le-am scris.

- Sunteti si acum legat de Ocisor. Aveti acolo o casa si mergeti des. Ce a mai pastrat satul din magia de odinioara?

- Tot mai putin. Tentatia de imbogatire rapida, prin orice mijloace, este mai mare decat ecoul vocii preotului din altar, care indeamna la cele spirituale. Misterul s-a descuamat ca pielea unui sarpe, ramasa undeva in iarba. N-a disparut, dar nu mai intereseaza aproape pe nimeni. Ideea de posesiune domina. O femeie de la mine din sat zice, de exemplu, ca vrea sa-si cumpere masina. Si o intreb: "Ce sa faci cu ea, ca nu iesi nicaieri din satul asta?". Si raspunde: "O bag in sura si pun trei plopi in usa, sa nu mi-o fure nimeni. Nu ma plimb cu ea, dar sa stie lumea ca am masina". Deci, nu este importanta utilitatea unui bun, ci e important sa-l ai. Este o victorie a materiei asupra spiritului, in chiar leaganul spiritului, la sat. Si asa e peste tot; nu vedeti cati tarani au plecat la munca in strainatate, parasindu-si rosturile lor? Cand pierzi din bogatia spirituala, vrei sa compensezi prin avutie materiala.

- Va cunosc de multi ani si intotdeauna mi-a placut la dvs. felul in care va traiti credinta, relaxat, cu o oarecare nonsalanta, as spune, cu umor, cand e cazul. Niciodata nu ati facut mare caz de ea, desi ati ridicat biserici din temelii, ati sacrificat mult pentru a le deschide si altora ochii spre Dumnezeu, dar mereu cu discretie si fara sa dati impresia ca faceti vreun efort. De unde aceasta traire?

- Poti sa fii structural asa sau poti sa te educi. Insa, cel mai adesea, viata te aduce la un firesc al credintei. Omul care are sentimente profunde, niciodata nu va face parada de ele. Daca iubesti cu adevarat, te manifesti ca atare, fara sa strigi asta pe strazi. Daca suferi groaznic, decenta te opreste sa o arati. Cu cat faptele au o mai mare incarcatura sufleteasca, deci nu sunt pornite doar din ratiune, ci si din simtire, cu atat sunt mai discrete. Pe urma, am o varsta pana la care am invatat ca tot omul este pacatos si supus mereu ispitelor. Pai, daca te lauzi cat de credincios esti, sa vezi cum te ispiteste si te tranteste dracul, si cum oamenii iti vor vana orice greseala, pentru a-ti arata ca nu esti mai bun ca ei. Smerenia este si scut.

- Ce credeti, se asteapta cineva de la un crestin sa fie in mod automat sfant, doar pentru ca merge la biserica?

- In "reeducarea" de la Aiud, Nichifor Crainic, care era profesor de mistica, a marturisit ca isi petrecea nopti intregi la Galati, cu femei usoare. I-am spus: "De ce faceati asta, domnule profesor?". Mi-a raspuns: "Eu recunosc principiul, chiar daca nu pot sa-l respect. Neputinta mea nu anuleaza principiul. Cand comit pacatul constientizez ca e pacat. Iar marturisirea este prima treapta spre iertare". Crestinul este mereu in pacat, dar nu trebuie sa inceteze a incerca sa se ridice deasupra pacatului.

- Faceti parte dintr-o familie cu traditie preoteasca. Ati primit o educatie religioasa speciala?

- Nu. Am invatat sa ma rog si sa postesc, dar nu eram obligat la asta. Bunicul meu era popa la Ciungani, la 20 de km de Ocisor, in munti. Ma lua cu el la slujbe si stateam smirna, in primul rand, la Sfanta Liturghie, dar nu-mi placea in mod deosebit. Copiii mai ieseau din biserica, insa eu nu, desi ma dureau picioarele ingrozitor. Stateam acolo ca un receptor, sa ma umplu de toata bucuria si taina slujbei. Iar cand se termina Liturghia, nu exista gard sa-mi stea in fata, alergam printre morminte si faceam numai nazbatii. Aveam o pasiune pentru a calca orice interdictie. Dar toate, pana la slujba in biserica.

Diavolul si Dumnezeu

- Ati fost de multe ori in preajma mortii. Citindu-va cartile, mi-am dat seama ca ati supravietuit miraculos. Datorita credintei?

- Sunt convins de asta. Intrasem elev la scoala primara cand l-am "vazut" prima oara pe diavol. Mi-a aparut in vis si m-a amenintat ca ma omoara. M-am luptat cu el sa scap. Si atunci mi-a zis: "Sa nu te mai rogi. Daca te mai rogi, peste 20 de ani te voi omori". Invatasem sa ma rog de mic si o faceam in fiecare dimineata si seara. M-a cutremurat ce mi-a spus diavolul. Rugaciunea este legatura mea cu Dumnezeu. A nu ma mai ruga, era ca si cum L-as fi parasit.
Peste un timp, am uitat visul si mi-am vazut mai departe de rugaciune. Inainte de a fi condamnat la moarte de comunisti, mi-a aparut iarasi diavolul in vis si mi-a zis: "Nu m-ai ascultat. Acum m-am intors si nu vei mai scapa". Mi-am facut socoteala, se cam implineau 20 de ani de la primul vis. Stiam ca numai prin rugaciune ma salvasem pana atunci si mi-am zis ca numai Dumnezeu poate sa ma scape din mainile diavolului. Asa ca m-am rugat mai abitir. Pe urma, sentinta mi-a fost comutata in inchisoare pe viata si in '64 am fost eliberat.
Uneori, rugaciunea a functionat si ca avertisment. Ma pomenesc spunand rugaciunea inimii, mai mult sau mai putin, cateodata si o ora, neincetat. Asa s-a intamplat candva, in anii '70, in timp ce mergeam cu masina, impreuna cu trei elevi de-ai mei mai silitori, intr-o excursie prin Banat. Eram aproape de schitul "Piatra Scrisa", conduceam, glumeam, eram veseli, cand am inceput sa-mi spun rugaciunea in gand. Peste vreo jumatate de ora, am incercat sa depasesc un car incarcat cu fan si, pentru ca nu vedeam dincolo de el, am intrat pe contrasens tocmai cand se apropia cu viteza un TIR. Si eu si soferul TIR-ului am franat tare si ne-am oprit la un metru unul de altul. Am scapat printr-o minune. Cred si azi ca rugaciunea m-a salvat, ca un inger m-a indemnat sa o spun inainte de posibilul accident.

- Ati simtit si alta data mana lui Dumnezeu asupra dvs.?

- Ei, de cate ori... Eram la Jilava, prin '59, bolnav de dezinterie. Prietenul Ghita Calciu, preotul de mai tarziu, care era student la medicina, credea ca o sa mor. Nu aveam medicamente si ma stingeam in fiecare zi cate putin. Ajunsesem la 40 de kilograme. La initiativa lui, toti patru care eram in celula am facut greva foamei mai multe saptamani, pana cand administratia ne-a trimis un doctor sa ne vada. Doctorul insa putea doar sa ne consulte, nu sa ne dea medicamente sau vreun ajutor real. Eram sortit exterminarii. Medicul inchisorii fusese coleg de facultate cu Ghita si, intr-un moment de neatentie al paznicilor, i-a dat doua pastile antibiotice. Ghita le-a tinut ascunse sub buza de jos la perchezitie si nu i le-au gasit. Mi-a facut clisma cu ele. Asa am supravietuit. Dar pe cand ma chinuiam sa mor, am visat ca eram in biserica de la Ciungani si ma duceam cu o lumanare mica, abia palpaind, gata sa se stinga, la usa din stanga altarului. Din altar a aparut o mana alba, cu o facla mare, care mi-a aprins lumanarea. S-a facut o asa valvataie pe lumanarica mea, de s-a luminat toata biserica. M-am trezit, iar Ghita era aplecat deasupra mea, sa vada daca mai suflu. Am zambit si i-am spus: "N-o sa mor". Mi-am dat seama ca Dumnezeu mi-a prelungit viata.

La plimbare cu Tutea

- Unui om cu trecutul dvs. de detinut politic, regimul comunist ii inchidea toate usile. Pe de alta parte, experienta carcerala pe multi i-a schilodit fizic si sufleteste. Dvs. ati reusit sa va refaceti viata, sa urmati o facultate, sa intemeiati o familie, sa faceti cariera in invatamant. Cum a fost posibil?

- Multi dintre fostii detinuti politici au reusit asta, nu sunt eu cel mai breaz. A contat mult puterea sufleteasca a fiecaruia, dar si ce au trait in temnita. Un caz ca al parintelui Gheorghe Calciu este cu adevarat spectaculos. El a trecut prin "reeducarea" de la Pitesti, dar a avut puterea sa-si revina si sa se opuna din nou comunistilor. Eu am beneficiat de o oarecare perioada liberala dupa 1964, in care nu mi s-a permis sa-mi dau licenta la Filosofie, dar am fost lasat sa dau examen de admitere la Litere. Pe urma, totul a decurs cumva obisnuit. Doar ca mereu am fost urmarit de securitate si, uneori, securistii au incercat sa ma intimideze sau sa ma infunde. Dupa absolvire, am primit, fara sa cer, locuinta intr-un bloc de garsoniere din Lunca Florilor, langa alti camarazi de puscarie. Acolo era instalat un post de supraveghere permanenta a noastra, dupa cum m-a avertizat mai tarziu un fost elev, care absolvise liceul la seral cu gradul de maior. Mi-au facut perchezitie in casa de mai multe ori, iar in anul 1968, mi-au gasit prima carte de amintiri din inchisoare, "O calatorie prin mine insumi", pe care o scrisesem in limba germana, gandindu-ma ca daca mi-o vor gasi, sa nu presupuna ca am vrut sa o raspandesc, nefiind in romaneste. Dar pentru ei tocmai asta a fost suspect, ca am scris-o in germana, crezand ca am vrut sa o trimit sa fie publicata in strainatate. Am fost arestat si anchetat zece zile, dar m-au lasat in pace pana la urma.

- Cu toata hartuirea securitatii, ati pastrat totusi legatura cu cativa prieteni cu care ati facut inchisoare: parintele Calciu, poetul si istoricul Demostene Andronescu, Aurel State, printul Alexandru Ghyka si, nu in ultimul rand, cu Petre Tutea, caruia i-ati fost aproape pana la sfarsitul zilelor. Nu va era frica sa nu fiti acuzat de complot, cum se obisnuia in epoca?

- Ba da, dar prieteniile nu se tradeaza. M-au chemat de mai multe ori la securitate, ca sa nu mai merg la unul si la altul. Se temeau teribil de forta de atractie a lui Tutea, dar si Ghita Calciu le-a dat de furca. In '85, dupa ce parintele Calciu a fost eliberat ultima oara din inchisoare, am mers cu el la Ocisor, si am facut o diversiune, ca sa poata fugi intr-o noapte, sa se vada cu niste prieteni. Satul era intesat de securisti. Au innebunit cand l-au pierdut. Si m-au arestat pentru cateva zile, pana cand a aparut Ghita. (rade) Si pentru Petre Tutea am fost arestat, in primavara lui '89. Ne-au ridicat pe toti cei care mergeam mai des la Tutea acasa, alaturi de mine fiind si cativa studenti, intre care Marian Munteanu, ajuns mai tarziu liderul Ligii Studentilor. Am fost eliberati dupa o zi, securitatea constatand ca nu puneam nimic la cale. Aveam doar grija de batran si il ascultam, ca avea ce sa ne impartaseasca. Securistii ne-au impus atunci sa nu-l mai vizitam pe nea Petrache. Pe studenti i-am sfatuit sa stea deoparte, dar eu am continuat sa merg la Tutea, ca nu avea cine sa-l ingrijeasca, sa-l scoata la plimbare...

- Ce v-a impresionat cel mai mult la Tutea?

- Nesfarsita sa capacitate de iubire, care cred ca era nutrita de credinta. Rar mai vezi azi un intelectual care sa poata iubi astfel oamenii. El vorbea enorm si din placere, dar si pentru ca isi iubea semenii si incerca sa le dea ce acumulase. Nu toti il intelegeau, iar uneori erau episoade comice. De exemplu, eram la Aiud, in curte, la plimbare.Nea Petrache vede un tigan, condamnat de drept comun, care repara un zid, merge la el si-l intreaba brusc: "Stii ce este adevarul?". Tiganul inlemnise. Ei bine, nea Petrache i-a tinut un excurs filosofic de vreo jumatate de ora, de ne oprisem toti si ascultam, detinuti si gardieni. La final, Tutea il intreaba din nou pe tigan: "Ei, acum stii ce este adevarul?". Omul a dat afirmativ din cap, mai mult nauc decat lamurit. Administratia puscariei ii permitea astfel de lucruri lui Tutea, pe care il respecta pana si directorul tortionar Craciun. Dupa revolutie, Dumitru Mazilu, ajuns mare lider politic, pusese un soldat de paza la usa lui Tutea, ca, deh, noua putere il descoperise ca pe un bun national. Intr-o zi, soldatul ma ia deoparte si ma roaga sa intervin la Mazilu sa-l schimbe din post, ca altfel se intampla o tragedie. "Domnul Tutea vorbeste asa de mult, incat nu mai stiu de mine. Mi-e ca pun mana pe arma si trag".

- Am pornit de la carti si va propun sa incheiem tot cu ele. Recent, v-a aparut volumul "Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi". Ce aduce nou, fata de celelalte volume de amintiri din inchisoare?

- Este o galerie de portrete, domnii - nea Petrica Tutea, Aurel State, Alexandru Ghyka si Petre Pandrea, tovarasii - Maromet, directorul Jilavei, Craciun, directorul Aiudului... Robii eram noi, ceilalti detinuti. O galerie de personaje pline de tragism si de umor in acelasi timp. Am ales anumite intamplari prin care sa se vada caracterul omului, dar sa fie si cu talc, si cu umor.

- De ce nu prea are succes literatura de detentie? Cartile de acest fel au ajuns greu la public, cel mai adesea in tiraje confidentiale, iar critica le-a cam ignorat.

- In primul rand, pentru ca detentia este boicotata ideologic. Oamenii intrati in inchisorile comuniste au fost in majoritate oameni de dreapta, literatura este scrisa in cea mai mare parte de catre ei. Ati vazut cum a fost inchisa, luna trecuta, o expozitie dedicata unor martiri din inchisori: parintele Arsenie Boca, parintele Arsenie Papacioc, parintele Daniil - Sandu Tudor, parintele Gheorghe Calciu, Ioan Ianolide si Valeriu Gafencu. Motivul, altminteri inventat: ca se face propaganda legionara, prin evocarea vietilor exemplare ale acestor sfinti ai inchisorilor. Asa se intampla si cu cartile noastre, sunt bagate sub raft.