Partea intunecata a iubirii - Durerea despartirii

Dor mistuitor, furie, disperare cumplita, ura. Nimic nu ne zdruncina asa de puternic ca sfarsitul unei relatii de dragoste. Cu toate astea, stiinta spune ca suferinta e un proces normal, provocat de creier. El ne face sa trecem prin toate chinurile iadului, sa plangem, sa ne umilim, sa suferim ca niste martiri...

Ultima cearta cumplita, lucrurile aruncate in fata usii... Ca cel care pleaca e ea sau el nu mai are importanta. Dragostea se ofilise demult, iar ruptura era doar o chestiune de timp. Asadar, totul s-a terminat. S-a terminat? Nici vorba, chinul abia incepe.
"Suferinta produsa de despartirea unor oameni care s-au iubit este lucrul cel mai dureros din cate pot sa ni se intample in viata", spunea psihologul american Alexander Caruso, cel mai mare analist al iubirii.
In mod sigur, fiecare dintre noi a simtit cel putin o data, pe propria-i piele, aceasta afirmatie. Te simti tradat, jignit, umilit, jefuit sufleteste. Noaptea, gandurile nu te lasa sa dormi, frica pune stapanire pe tine. Epuizare, dureri de cap, lisa de concentrare, hohote de plans: toate, simptome ale uneia si aceeasi suferinte: cea din dragoste.
Femeie sau barbat, adolescent sau varstnic - toti stim ce inseamna o inima zdrobita, si tocmai de aceea este surprinzator faptul ca neurologii si psihologii au inceput sa studieze mai atent acest fenomen abia in ultimii ani. Abia cand numarul sinuciderilor din dragoste a devenit fenomen social. Chiar daca celor in cauza nu le sunt de folos, cercetarile intreprinse arata ca bucuria iubirii si frustrarea din dragoste provin din aceleasi mecanisme. Se nasc in acelasi loc. Aceleasi zone ale creierului le daruiesc indragostitilor sentimentele inaltatoare si euforice, precum si durerea cumplita a despartirii: "Lipsit de dragoste, omul este programat sa sufere ingrozitor", spunea acelasi Caruso.

De ce este dragostea un drog

"V-ati indragostit nebuneste de curand?" Cu aceasta intrebare tiparita pe zeci de biletele si-a cautat psihologul si psihiatrul american subiectii printre studentii de la State University of New York. Participantii la test au primit cate o fotografie cu persoana iubita, iar Caruso urmarea pe un tomograf cum reactioneaza creierul indragostitilor. Adevarat spectacol! Inregistrarile aratau ca la vederea partenerilor iubiti, doua zone ale creierului explodau pur si simplu de fericire. De necrezut ca explicatia este... chimica. Mai precis, hormonala: dopamina. Dopamina este de vina cand ne inflamam foarte tare, dorind nebuneste sa fim impreuna cu cineva. Daca reusim, ne inunda un sentiment de fericire de-a dreptul euforica.
Conform cercetatorilor, toxicomania este provocata si ea de valorile ridicate ale dopaminei. Oare indragostitii sunt toxicomani? Da, spune Helen Fisher, noua papesa a iubirii, ale carei carti se publica in milioane de exemplare in SUA. "Mai ales in faza incipienta, dragostea poseda, fara urma de dubiu, cateva caracteristici ale dependentei de droguri", spune ea. "In creierul subiectilor aflati intr-o relatie de iubire, fotografia partenerului creeaza o stare de parca tocmai ar fi prizat cocaina."

De ce ne cramponam?

Helen Fisher a urmarit 17 subiecti care fusesera parasiti cu putina vreme in urma. Exact ca la persoanele proaspat indragostite, fotografia fostului partener a provocat alerta maxima in creier.
"Tradarea ori plecarea unuia dintre parteneri nu stinge iubirea", conchide Fisher. "In mod evident, creierul refuza sa recunoasca ca obiectul dorintei a diparut, iar pentru ca iubirea creeaza dependenta, raspundem cu o reactie de frustrare, ca cea produsa de dezintoxicarea de droguri. O lipsa care doare mortal. Starile de teama, modificarile de personalitate, epuizarea, insomnia - multe caracteristici ale suferintei din dragoste sunt asemanatoare cu cele ale renuntarii la droguri", spune experta.

Dorinta creste, in loc sa dispara. De ce?

"Gata, s-a terminat. Nu mai avem nici o sansa sa o luam de la inceput!" Groaznica constatare, dar totusi adevarata. Din pacate, foarte putini sunt pregatiti sa accepte acest adevar. Certurile, tradarile, nepotrivirea flagranta sunt brusc uitate. In mod bizar, dupa o ruptura, "ticalosul" apare, brusc, intr-o lumina stralucitoare. Mai ales cei parasiti par sa-l iubeasca pe fostul partener mai mult ca niciodata. Vinovata este - din nou - neurochimia, cel putin asa demonstreaza experientele facute de neurologi in laborator. "Suna paradoxal, dar atunci cand obiectul dragostei dispare, efectul circuitelor cerebrale care declanseaza dorinta intensa creste simtitor." Urmarea: cei parasiti divinizeaza exact persoana care le-a intors spatele. Psihologii numesc aceasta reactie "fenomen de dorinta-frustrare", care transforma prima faza a procesului de despartire intr-un fel de parcurs emotional intortocheat.

De ce deraiaza viata de pe fagasul ei?

Cand o relatie afectiva se destrama, multe animale tinere reactioneaza printr-un protest mai mult sau mai putin violent. Catelandrii despartiti de mamele lor si inchisi in custi strabat spatiul fara nici o noima, schelalaie si sar pe usa fara oprire. Un sugar care simte lipsa mamei incepe sa tipe sfasietor. Dupa cum presupun cercetatorii, aceasta reactie este provocata tot de dopamina. Hormonul fericirii e programat pe nefericire. Aceasta substanta este responsabila pentru motivatia ferma, concentrarea totala, energia inepuizabila si conduce intreaga noastra forta vitala catre un singur scop, foarte important pentru a supravietui: cuplul afectiv. Lipsa iubirii ne lipseste de somn si pofta de mancare, ne provoaca palpitatii si tensiune nervoasa. In faza de protest, acest mecanism ii poate transforma pe cei ce sufera din dragoste in niste obsedati. Fac tot ce pot pentru a-si aduce partenerul inapoi, netinand seama de nimic si contrar oricarei ratiuni. Programeaza adevarate scene dramatice, indiferent daca se fac in ras sau nu. Job-ul, prietenii, hobby-urile, toate dispar in spatele unei idei fixe: "Cum recastig dragostea pierduta?".

De ce merg mana in mana dorul si ura?

Chiar daca persoanelor marcate de durerea despartirii, la inceput, le e dor de partenerul lor, cu timpul, furia pune tot mai mult stapanire pe ele. "Asa cum vinul cel mai bun face otetul cel mai tare, si dragostea cea mai profunda se poate transforma in ura inversunata", scria poetul englez John Lyly, in 1579. Si cata dreptate avea! spun cercetatorii de astazi. Desi pare paradoxal, in creier, cele doua sentimente atat de opuse sunt strans legate intre ele. Mangaiatul le face pe pisici sa toarca de placere. Dar daca stimulul este stopat, dragalasul animal ataca cu ghearele in orice circumstante. Nici in cazul nostru nu se intampla altfel: "Cand oamenii isi dau seama ca speranta si asteptarea nu se vor mai implini niciodata, centrul afectiv declanseaza furia", spune Helen Fisher. Dar opusul iubirii nu este ura, ci dezinteresul. Faza furiei produse de despartire este un pas important pentru a depasi relatia esuata, aproape ca o furtuna purificatoare.

Dupa furie, tristetea profunda. De ce?

Si cei mai indarjiti luptatori pentru redobandirea iubirii renunta, la un moment dat. Pe de-o parte, fiindca isi dau seama ca osteneala lor e zadarnica. Pe de alta parte, pentru ca revolta prelungita iroseste multa energie. Din pacate, suferinta nu se sfarseste aici. Multi se prabusesc abia acum in abisul lipsei de speranta.Cu partenerul nu mai merge, iar fara el nici atat. Narcotizati de tristete, chinuiti de spaimele existentiale, multi parasiti privesc apatici la televizor, stau in pat plangand sau fac tentative de sinucidere.
Acest stadiu al durerii despartirii este legat tot de nivelul dopaminei, care scade razant. Intr-un experiment facut pe pui de maimuta parasiti, s-a observat ca deindata ce acestia inteleg ca speranta lor in reintoarcerea mamei nu se va mai implini, cad intr-o depresie groaznica. Isi sug disperati degetele si se leagana incolo si incoace, ca si copiii din orfelinate. Si la oameni, carenta de dopamina este insotita de simptomele tipice acestei asa-numite "faze de resemnare": letargie, lipsa de curaj, disperare, stare depresiva. Acum cativa ani, oamenii de stiinta au urmarit 114 subiecti care fusesera parasiti in ultimele doua luni de partenerii lor. Rezultatul: aproape unul din doi suferea de depresii si unul din douazeci, de forme acute. In primele sale studii, Helen Fisher a mai descoperit ceva important. "Printre zonele creierului deosebit de active la persoana parasita existau regiuni aflate in stransa legatura cu senzatia de durere." Asa se face ca atunci cand Cupidon isi ia sageata si pleaca, durerea poate fi, uneori, fizica.

De ce nu se tine cont de cele mai bune argumente si de ce raman neauzite sfaturile bine intentionate?

"Uita-l odata! Demult nu mai erai fericita cu el!" Sau: "Exista si alte fete frumoase! E plina lumea de ele!". "Stiu", spune cel incercat de suferinta, la auzul cuvintelor de consolare rostite de prieteni sau cunoscuti, "dar din pacate nu pot." Intr-adevar, de cele mai multe ori sfaturile sunt inutile, pentru ca durerea despartirii pare sa paralizeze ratiunea.
"Durerea nu se lasa invinsa de ratiune", spune Helen Fisher. "De vina este impartirea creierului in trei. Functiile de baza, precum respiratia si bataile inimii sunt dirijate de trunchiul cerebral, sentimentele de sistemul limbic, iar intelectul, gandirea logica sunt "acasa" in neocortex. Dar cuvintele, ideile bune si logica nu inseamna nimic pentru celelalte doua parti ale creierului. Nimeni nu-si poate dirija sentimentele, asa cum isi dirijeaza mana care se intinde dupa ceasca de cafea."
Pe durata scurta, putem controla sentimentele cu ratiunea, dar nu mai mult de 24 de ore. Aceasta focusare costa extrem de multa energie. Asta ar putea explica de ce sunt oamenii asa de confuzi si de neconcentrati in faza despartirii, pentru ca au nevoie de o mare parte a capacitatilor mentale pentru a-si reprima durerea produsa de despartire si gandul la fostul partener.

Desi nu exista protectie impotriva durerii despartirii, remedii exista, totusi

O injectie impotriva suferintei din dragoste are toate sansele sa ia Premiul Nobel. Din pacate, o asemenea speranta nu se va implini niciodata. Tristetea este pur si simplu pretul platit pentru dragoste, atunci cand aceasta se sfarseste. Helen Fisher le da celor cu inima sangeranda un sfat: "Tineti-va departe de droguri". Scrisorile, fotografiile, la nevoie chiar si tacamurile care ar putea aminti de partener trebuie aruncate la gunoi sau incuiate intr-o lada din pod. Nici vorba de telefoane, SMS-uri sau biletele. Iar cei care o vad, intamplator, pe strada, pe fosta iubita, ar fi bine s-o ia la sanatoasa. Pentru ca si cel mai mic contact ar putea fi suficient pentru a porni din nou circuitele suferintei. "Activitate intensa si distragerea atentiei", suna reteta lui Fisher, pentru alinarea suferintei despartirii. "Cei in cauza ar trebui sa se dedice unor lucruri care n-au nimic de-a face cu relatia de cuplu, si sa-si fixeze obiective in acest sens." Actiuni cu prietenii, un curs de limbi straine, sport, calatorii, toate acestea ridica - mai devreme sau mai tarziu - nivelul dopaminei, ameliorand astfel starea sufleteasca. Dar vindecarea definitiva o vor gasi doar daruindu-si din nou inima. Atunci, in creier, se mixeaza din nou "cocktail-ul" dragostei si durerea trecutului dispare.