De cateva luni am vazut ca in paginile revistei dumneavoastra apar povesti de viata, intamplari, amintiri pe care unii cititori vi le trimit, cu gandul ca pot fi de folos si altora sau cu speranta ca vor obtine un sfat potrivit sau doar o incurajare pentru rezolvarea unor tulburari si suferinte sufletesti.
Am mai vazut ca unii cititori n-au cu cine sa schimbe o vorba, sunt atat de singuri, incat cauta ajutor printre straini. Asta mi se pare ingrozitor de trist. Asteapta de la oameni pe care nu i-au vazut in viata lor sa primeasca o solutie la problemele lor de viata, o vorba care sa le aduca alinare, o mangaiere care sa-i imbarbateze si sa-i ajute sa treaca mai departe, in alta zi. Dar pot, oare, acesti straini sa ofere un sprijin real? Ma intreb in ce masura poti invata ceva din experienta de viata a altuia, cat iti poate fi de folos o intamplare traita de altii, ca sa-ti poti ordona propria viata. Ma intreb asta, gandindu-ma ca rareori situatiile de viata sunt identice, si de aceea cred ca nici solutii similare nu pot fi de ajutor, in asemenea cazuri diferite.
Dar poate ca nu atat cautarea unei solutii este telul final al acestor marturisiri. Cred ca, mai degraba, este vorba de eliberarea pe care o simti daca ai puterea si curajul de a-ti spune deschis si sincer propria poveste. Poate ca prin spunere, si tu, ca actor principal in propria viata, te lamuresti mai bine, intelegi mai usor ce s-a intamplat si de ce s-a intamplat un anumit lucru. Poate ca povestind reusesti tocmai sa te impaci cu acele lucruri din viata ta care n-au avut un raspuns clar la momentul intamplarii lor. E ca un fel de spovedanie, din care iesi eliberat. Acestea fiind spuse, va cer ingaduinta sa-mi ascultati si mie povestea vietii, sa ma ajutati sa ma impac cu mine, scotand la lumina, din cotloanele sufletesti, intamplari nespuse pana acum, dar pe care le-am purtat cu mine de-a lungul anilor, fara a putea sa le uit.
Cutia cu fotografii
Ca sa pun lucrurile cap la cap mai bine si mai repede, am scos din dulap cutia cu fotografii, le-am ales dintre ele doar pe acelea facute in anii despre care vreau sa va vorbesc si le-am insirat pe masa, in fata mea.
La optsprezece ani eram inalta si aveam parul de culoarea nisipului. Stiam ca sunt frumoasa si ma bucuram de asta in fiecare zi. In sertarul din mijloc al dulapului mare, mama aduna diplomele mele ca pe un trofeu, meritat pentru toate sacrificiile pe care ea le facea, pentru ca eu sa pot invata in orasul acela mare. Cheltuielile erau grele si apasatoare, caci studiam la un liceu de muzica, aflat la cateva sute de kilometri de casa.
Din cand in cand, in vremea aceea, ma simteam intr-un fel ciudat. Aleasa de soarta, cumva favorizata de viata (nu stiu pentru cine si pentru ce, nu pentru ceva si cineva concret, ci asa, la modul general), si de multe ori asta imi era de ajuns. Imi tinea si de foame, si de sete, si de frig, si de cald. Simteam ca drumul pe care l-am ales este cel bun si ca nimic nu ma va putea opri.
Si mai aleasa m-am simtit intr-o zi cand unul dintre colegii de clasa m-a intrebat daca mi-ar placea sa ne plimbam prin parcul orasului. Ne-am plimbat, si dupa asta a inceput o poveste delicata de dragoste, delicata ca florile albastre de cicoare pe care el mi le lasa dimineata pe banca, inainte ca eu sa apar in clasa. Si tot atunci am inceput sa ne jucam si sa visam, cu ochii deschisi, la casa noastra, familia noastra, curtea noastra... Dintr-o data, toate erau "ale noastre", si pluralul acesta repetat de nenumarate ori presupunea clar, credeam noi atunci, ca vom ramane impreuna pe veci. "Vedeam" pana si diminetile viitoare, in care el mi-ar fi adus cafeaua la pat, insotita, bineinteles, de nelipsita floricica de cicoare. In visele noastre era numai vara, n-aveam griji, n-aveam probleme de nici un fel, si nimic nu ne supara. "Valsul nostru" parea ca nu se va termina nicicand. Se desfasura dupa toate regulile, cand "andante", cand "allegro", dupa cum ne parea noua ca lumineaza soarele sau bate ploaia. Doamne, ce frumoasa, nevinovata si utopica este tineretea! Salbatica si tematoare precum un manz iesit prima oara in iarba, si in acelasi timp curajoasa, sfidatoare si orgolioasa, cu puteri uriase, care pot muta si muntii din loc. Cu acest orgoliu nestiutor si nemasurat al varstei tinere, cu aceasta trufie semanata in orice gest, am intrat la facultate. Amandoi. Si-apoi au inceput cei mai frumosi ani. Care n-au fost decat doi. Pentru ca el nu s-a mai intors in tara, dupa ce orchestra in care canta a participat la un concert in strainatate. Timp de cateva luni, n-am primit nici o veste de la el, apoi mi-a trimis o scrisoare printr-un cunoscut. Imi spunea ca e bine si ca va face tot ce-i sta in putinta ca sa ma aduca si pe mine la el. Si in finalul scrisorii, era desenata floricica de cicoare. Dar n-a mai urmat nimic dupa aceea. Nimic. Nici un semn...
Fotografie cu copiii de mana
La patruzeci de ani eram la fel de inalta ca la optsprezece, dar mi se parea, uneori, ca tot ce ating se transforma in nisip care se scurge printre degete. Eram casatorita de mai bine de 10 ani, aveam doi copii si un barbat pe care-l respectam, dar de care ma lega mai degraba camaraderia si nu iubirea, al carei gust il simtisem in tinerete ca o adiere, ca o bataie de aripa, ca un zvacnet de pesti care se intorc brusc si toti deodata spre soarele ce se cerne printre valuri.
Barbatul acesta care astepta rabdator langa mine, care era intotdeauna acolo cand aveam nevoie de ceva, barbatul acesta care nu m-a intrebat nimic si nu mi-a cerut niciodata juraminte si dovezi de dragoste, m-a salvat din nebunia care m-a cuprins dupa ce iubitul meu a disparut. Cativa ani am trait ca si cum zi de zi ar fi fost doar ceata in jurul meu. El m-a sprijinit si m-am simtit obligata sa ma casatoresc cu el, pentru tot ce a facut pentru mine.
Asa mi se parea ca este corect. Am avut o casnicie cat se poate de obisnuita. Nu vreau sa spun ca am avut o existenta comuna, pentru ca nu a fost asa. Daca ar fi acum sa caut un atribut al relatiei noastre, cred ca cel mai potrivit ar fi tocmai corectitudinea. Faceam ceea ce trebuia, atunci cand trebuia. Dar undeva, in sufletul meu, simteam ca nu e cinstit ceea ce fac, ca poate, daca as face un minim efort, as putea trece dincolo de aceasta existenta ca la carte si as putea fi mai naturala si mai dezinvolta. Simteam ca in mod egoist mi-am pastrat ascunsa intr-un colt al sufletului povestea mea de dragoste cu cantaretul de pian, care ajunsese intre timp un nume recunoscut si apreciat in toata lumea. De fapt, cred ca la patruzeci de ani, inca nu ma eliberasem definitiv de acea poveste de tinerete, cred ca pe undeva nici n-am vrut sa ma eliberez total, sa rup toate firele care ma legau de trecut. Iar cand mi-am dat seama ca, de fapt, continuand sa apar un vis vechi, care era deja depasit, n-am facut decat sa ma indepartez si mai mult de familia mea, era destul de tarziu. Iar in fotografiile din acea vreme, ii tineam de mana intotdeauna pe copii si niciodata pe el, pe barbatul meu. Ii puneam intre noi si ma simteam oarecum ocrotita.
Dupa douazeci de ani
De-abia dupa saizeci de ani am invatat cu adevarat cum se construiesc visele. Si asta s-a intamplat intr-o dimineata de septembrie, in care imi faceam plimbarea pe malul marii, pentru cura de aerosoli. Incercam sa vindec asa un astm alergic, care devenea tot mai suparator, cu cat treceau anii. Ultima fotografie de care vreau sa va mai povestesc este facuta tocmai in una din acele plimbari solitare pe plaja inca neaglomerata. Pescarusi curiosi cercetau tarmul cautand de mancare. Pe linia aceea in care apa se intalneste cu uscatul, in orele noptii se adunasera alge, scoici si pietricele purtate de necontenita miscare a valurilor. Urmam tocmai acea linie care serpuia de-a lungul nisipului, cand am fost nevoita sa ma opresc din cauza unui castel de nisip, facut probabil cu o zi inainte de copiii care se jucau pe plaja. Era un castel mare, distrus acum pe jumatate de apa, impodobit cu pietricele si scoici.
Avea o curte interioara si un gard de jur imprejur, turnulete si ziduri de aparare. Si, dintr-o data, mi-am dat seama cata asemanare este intre acel castel si viata mea. Cu ziduri in care nisipul n-a fost suficient amestecat cu apa si care s-au naruit prea repede, cu pereti firavi, asezati prea aproape de bataia valurilor, cu turnuri inutile, facute si ridicate doar sa inspaimante pe eventualii invadatori. O constructie prea mare, mancatoare de energie si putere, inaltata clar cu scopul de a impresiona, de a ascunde intre zidurile ei eventualele slabiciuni omenesti. O ruina din care lipsea caldura.
Era o superba dimineata de vara, cea mai frumoasa dimineata de vara din viata mea. In sfarsit, intelesesem ce am de facut. Ani de-a randul am asteptat ceva din afara, nici eu nu stiu prea bine ce, si am lasat sa treaca pe langa mine atatea clipe frumoase, care ar fi putut fi si mai frumoase, si mai implinite, daca as fi facut un gest cat de mic. Venise timpul sa-l fac. Eram hotarata sa nu mai pierd nici un minut. Sa fac tot ce pot, pentru ca macar o parte din visele tineretii sa se poata implini. Cu o graba nefireasca aproape, care imi amintea de diminetile in care aveam parul de culoarea nisipului, m-am intors din drum si aproape ca am alergat catre camera de hotel in care eram cazati eu si barbatul meu. Stiam ca este acolo, tacut si modest, rabdator si intelept, ca intotdeauna. Pe drum am cules niste flori de pe tarm, am cumparat doua cafele, am improvizat o masuta din geamantanul gol si l-am trezit ca sa ne bem cafeaua. Se intampla pentru prima oara, de cand eram impreuna, sa fiu eu cea care face acest gest. Si o faceam cu o bucurie care imi lumina dintr-o data toate amintirile anilor trecuti.
Aceasta este lectia pe care am vrut sa v-o povestesc. Este lectia pe care rabdarea si intelegerea barbatului meu mi-au dat-o in a doua parte a vietii, dupa o indelunga asteptare. Ii spun lectie, pentru ca m-a ajutat sa ma cunosc si sa ma inteleg mai bine, si poate o sa-i ajute si pe altii sa inteleaga ca cele mai importante lucruri, intr-o adevarata legatura de iubire, nu sunt declaratiile sterile, ci dialogul sincer si implicarea totala, daruirea neconditionata si, poate, intr-un fel, si acceptarea celuilalt, cu toate defectele si, mai ales, cu visele lui cu tot. Este o lectie din care se poate invata ca pentru o iubire fericita trebuie sa arzi precum o torta, total, sa inlaturi zgura trecutului, sa luminezi ca si cum ar fi ultima zi, nu sa fumegi ascuns intre amintiri.
P.S. Am uitat sa va spun ca in buchetelul de flori pe care i l-am daruit in dimineata aceea dragului meu, erau si doua flori de cicoare.
NORA IONESCU
15.07.2008, 21:52Ana C
Minunata poveste de dragoste! Sper sa reusesc sa o iau ca pe o noua lectie si sa o pun in practica. Si eu trec printr-o asemenea poveste, care m-a impietrit si parca a pus lacat inimii mele. Au trecut doar mai bine de 5 ani de atunci si imi doresc sa nu mai irosesc o clipa gandindu-ma la el. Am un sot minunat si rabdator si privind de afara se poate spune ca nu imi lipseste nimic si ca am o viata perfecta. Desi sunt prezenta fizic in aceasta lume, gandul meu hoinareste undeva departe, la el, sau mai bine zis la ce am vazut eu in el. Mi-am impus de nenumarate ori sa nu imi mai amintesc de el. Insa de fiecare data apare din nou intr-un vis, o amintire, o melodie sau un simplu cuvant. Oare cum am putut sa ma atasez asa de tare de el? Sunt constienta ca Dumnezeu mi-a dat ceva de zeci de ori mai bun prin sotul meu, dar imi este asa de greu sa ma rup de trecut. Sper sa resuesc sa imi deschid din nou inima si sa apreciez viata la maxim.
Ana
16.07.2008, 00:45Dea Dk
Povestea dumneavoastra este...povestea mea si...citind fiecare rand, m-am pierdut in lacrimi iar cand am ajuns la final am realizat ca...vreau sa imi traiesc fiecare moment ca si cand ar fi ultimul si sa incetez sa mai traiesc in trecut...poate aveam nevoie de o palma pentru a ma trezi...poate nici nu merit ceea ce am...poate ca de fapt nu vedeam cata bunatate si iubire mi se acorda sau poate ca le vedeam si consideram ca mi se cuveneau ca raplata pentru tot ce am patimit...insa nici un om nu trebuie sa plateasca pentru altul sau sa rascumpere greselile altuia...am 28 de ani...nu vreau sa imi mai irosesc viata!
Va doresc to binele din lume!
Multumesc
16.07.2008, 02:43Cimpeanu Ileana
Citesc cu mare placere articolele acestei reviste. Este adevarat ca strainii nu-ti pot oferi un sprijin real. O poveste ca a dvs, insa, poate fi declansatorul unor semne de intrebare pentru cineva. Cu virsta vedem altfel lucrurile, ne cunoastem mai bine pe noi insine .Povestea dvs.este foarte frumoasa. Citind intoarcerea cu florile mi-a fost teama pentru o cilpa ca se va sfirsi prin a indeparta de dvs omul minunat si rabdator care va urmase pe drumul vietii. Am rasuflat usurata cind am vazut ca venise si rindul dumnealui de a primi ceva. Poate ca nu astepta nimic dar sigur ii va face bine .De cele mai multe ori consideram ca ni se cuvine totul si nu daruim mare lucru celor din jur. Ma bucur pentru dinsul fara sa-l cunosc. Si ma bucur pentru dvs , bineinteles. Aveti dreptate, castelul de nisip se darima daca nisipul nu este bine amestecat cu apa si nu este facut sa reziste intemperiilor. Va doresc numai bine stimata doamna. Foarte frumos scris si foarte profund. Cu siguranta va folosi cuiva .
17.07.2008, 13:24Kativine Xx
Articolul dumneavoastra m-a pus pe ganduri.si a fost nevoie sa aud si parerea altcuiva pentru a-mi da seama ca irosim timpul gandind cu parere de rau la o iubire demult apusa.dar ramane valabil indemnul:nu plange pentru ca s-a terminat,zambeste pentru ca s-a petrecut!
multa sanatate si mult noroc!
18.07.2008, 00:02Bratu Monica
Nu pot spune ca m-a impreesionat,ci pur si simplu m-a socat pt ca este aceiasi poveste pe care eu am trait-o 20 ani,insa castelul meu n-a rezistat,s-a naruit pt ca inafara lipsei ingredientelor necesare avea alcool in exces
ma doare sufletrul privind in urma si gandindu-ma ca as mai fi putut da o sansa casniciei mele,insa oricat as fi incercat nu mai puteam,cand el s-a hotarat sa lase alcoolul eu deja iubeam alt barbat,care face tot ce-i sta in puteri sa-mi dea toata fericirea din lume,insa eu in locc sa profit de ceia ce am ,nu fac altceva decat sa ma simt vinovata ca nu i-am mai dat o sansa cand mi-o cerea in genunchi ,in ciuda faptului ca stia de existenta altuyi barbat in viata mea
chir daca sunt divortata de un an,chiar daca copiii locuiesc cu mine,chir daca am alaturi un barbat care ma iubeste f mult,eu nu sunt capabila sa trec peste sentimentul de culpabilkitate,si sunt dispusa oricand sa renunt la tot pt a incerca reconstruirea castelkului men
va SALUT SI AM NEVOIE EU DEASEMENI DE COMENTARII SI SFATURI
monica barcelona
18.07.2008, 00:04Aurel Macelaru
De multe ori ma intreb daca solutiile ce se dau,pot fi ,sau nu valabile pentru cititorul de rand.Parca ar lipsi ceva din explicatii,insasi situatia la care se cere ajutorul nu pare complet prezentata.V-ati intrebat daca lipseste ceva secundar sau e ceva care nu se potriveste?D-na Cimpeanu Ileana spune ceva despre straini.Dar nu cred ca strainii sunt asa de rai.Nici varsta nu constituie garantia reusitei in dauna celor mai tineri care nu au experienta senectutii.Totul e de la subiectivismul de care nu ne putem detasa si de la faptul ca fiecare felie de viata e unica si irepetabila.Acelasi medicament dat la doi sau mai multi pacienti diagnosticati cu aceeasi boala are de fiecare alt efect.Nu credeti?
18 iulie 2008 oo:o3
macelaruaurel@yahoo.com
22.07.2008, 11:34D Mari
Timpul vindeca ranile si atenueaza durerea...amintirile insa raman...nostalgia clipelor trecute...
15.12.2009, 21:24Florentina Gaspar
Superb