Povesti de dragoste

Floarea de cicoare

De cateva luni am vazut ca in paginile revistei dumneavoastra apar povesti de viata, intamplari, amintiri pe care unii cititori vi le trimit, cu gandul ca pot fi de folos si altora sau cu speranta ca vor obtine un sfat potrivit sau doar o incurajare pentru rezolvarea unor tulburari si suferinte sufletesti.
Am mai vazut ca unii cititori n-au cu cine sa schimbe o vorba, sunt atat de singuri, incat cauta ajutor printre straini. Asta mi se pare ingrozitor de trist. Asteapta de la oameni pe care nu i-au vazut in viata lor sa primeasca o solutie la problemele lor de viata, o vorba care sa le aduca alinare, o mangaiere care sa-i imbarbateze si sa-i ajute sa treaca mai departe, in alta zi. Dar pot, oare, acesti straini sa ofere un sprijin real? Ma intreb in ce masura poti invata ceva din experienta de viata a altuia, cat iti poate fi de folos o intamplare traita de altii, ca sa-ti poti ordona propria viata. Ma intreb asta, gandindu-ma ca rareori situatiile de viata sunt identice, si de aceea cred ca nici solutii similare nu pot fi de ajutor, in asemenea cazuri diferite.
Dar poate ca nu atat cautarea unei solutii este telul final al acestor marturisiri. Cred ca, mai degraba, este vorba de eliberarea pe care o simti daca ai puterea si curajul de a-ti spune deschis si sincer propria poveste. Poate ca prin spunere, si tu, ca actor principal in propria viata, te lamuresti mai bine, intelegi mai usor ce s-a intamplat si de ce s-a intamplat un anumit lucru. Poate ca povestind reusesti tocmai sa te impaci cu acele lucruri din viata ta care n-au avut un raspuns clar la momentul intamplarii lor. E ca un fel de spovedanie, din care iesi eliberat. Acestea fiind spuse, va cer ingaduinta sa-mi ascultati si mie povestea vietii, sa ma ajutati sa ma impac cu mine, scotand la lumina, din cotloanele sufletesti, intamplari nespuse pana acum, dar pe care le-am purtat cu mine de-a lungul anilor, fara a putea sa le uit.

Cutia cu fotografii

Ca sa pun lucrurile cap la cap mai bine si mai repede, am scos din dulap cutia cu fotografii, le-am ales dintre ele doar pe acelea facute in anii despre care vreau sa va vorbesc si le-am insirat pe masa, in fata mea.
La optsprezece ani eram inalta si aveam parul de culoarea nisipului. Stiam ca sunt frumoasa si ma bucuram de asta in fiecare zi. In sertarul din mijloc al dulapului mare, mama aduna diplomele mele ca pe un trofeu, meritat pentru toate sacrificiile pe care ea le facea, pentru ca eu sa pot invata in orasul acela mare. Cheltuielile erau grele si apasatoare, caci studiam la un liceu de muzica, aflat la cateva sute de kilometri de casa.
Din cand in cand, in vremea aceea, ma simteam intr-un fel ciudat. Aleasa de soarta, cumva favorizata de viata (nu stiu pentru cine si pentru ce, nu pentru ceva si cineva concret, ci asa, la modul general), si de multe ori asta imi era de ajuns. Imi tinea si de foame, si de sete, si de frig, si de cald. Simteam ca drumul pe care l-am ales este cel bun si ca nimic nu ma va putea opri.
Si mai aleasa m-am simtit intr-o zi cand unul dintre colegii de clasa m-a intrebat daca mi-ar placea sa ne plimbam prin parcul orasului. Ne-am plimbat, si dupa asta a inceput o poveste delicata de dragoste, delicata ca florile albastre de cicoare pe care el mi le lasa dimineata pe banca, inainte ca eu sa apar in clasa. Si tot atunci am inceput sa ne jucam si sa visam, cu ochii deschisi, la casa noastra, familia noastra, curtea noastra... Dintr-o data, toate erau "ale noastre", si pluralul acesta repetat de nenumarate ori presupunea clar, credeam noi atunci, ca vom ramane impreuna pe veci. "Vedeam" pana si diminetile viitoare, in care el mi-ar fi adus cafeaua la pat, insotita, bineinteles, de nelipsita floricica de cicoare. In visele noastre era numai vara, n-aveam griji, n-aveam probleme de nici un fel, si nimic nu ne supara. "Valsul nostru" parea ca nu se va termina nicicand. Se desfasura dupa toate regulile, cand "andante", cand "allegro", dupa cum ne parea noua ca lumineaza soarele sau bate ploaia. Doamne, ce frumoasa, nevinovata si utopica este tineretea! Salbatica si tematoare precum un manz iesit prima oara in iarba, si in acelasi timp curajoasa, sfidatoare si orgolioasa, cu puteri uriase, care pot muta si muntii din loc. Cu acest orgoliu nestiutor si nemasurat al varstei tinere, cu aceasta trufie semanata in orice gest, am intrat la facultate. Amandoi. Si-apoi au inceput cei mai frumosi ani. Care n-au fost decat doi. Pentru ca el nu s-a mai intors in tara, dupa ce orchestra in care canta a participat la un concert in strainatate. Timp de cateva luni, n-am primit nici o veste de la el, apoi mi-a trimis o scrisoare printr-un cunoscut. Imi spunea ca e bine si ca va face tot ce-i sta in putinta ca sa ma aduca si pe mine la el. Si in finalul scrisorii, era desenata floricica de cicoare. Dar n-a mai urmat nimic dupa aceea. Nimic. Nici un semn...

Fotografie cu copiii de mana

La patruzeci de ani eram la fel de inalta ca la optsprezece, dar mi se parea, uneori, ca tot ce ating se transforma in nisip care se scurge printre degete. Eram casatorita de mai bine de 10 ani, aveam doi copii si un barbat pe care-l respectam, dar de care ma lega mai degraba camaraderia si nu iubirea, al carei gust il simtisem in tinerete ca o adiere, ca o bataie de aripa, ca un zvacnet de pesti care se intorc brusc si toti deodata spre soarele ce se cerne printre valuri.
Barbatul acesta care astepta rabdator langa mine, care era intotdeauna acolo cand aveam nevoie de ceva, barbatul acesta care nu m-a intrebat nimic si nu mi-a cerut niciodata juraminte si dovezi de dragoste, m-a salvat din nebunia care m-a cuprins dupa ce iubitul meu a disparut. Cativa ani am trait ca si cum zi de zi ar fi fost doar ceata in jurul meu. El m-a sprijinit si m-am simtit obligata sa ma casatoresc cu el, pentru tot ce a facut pentru mine.Asa mi se parea ca este corect. Am avut o casnicie cat se poate de obisnuita. Nu vreau sa spun ca am avut o existenta comuna, pentru ca nu a fost asa. Daca ar fi acum sa caut un atribut al relatiei noastre, cred ca cel mai potrivit ar fi tocmai corectitudinea. Faceam ceea ce trebuia, atunci cand trebuia. Dar undeva, in sufletul meu, simteam ca nu e cinstit ceea ce fac, ca poate, daca as face un minim efort, as putea trece dincolo de aceasta existenta ca la carte si as putea fi mai naturala si mai dezinvolta. Simteam ca in mod egoist mi-am pastrat ascunsa intr-un colt al sufletului povestea mea de dragoste cu cantaretul de pian, care ajunsese intre timp un nume recunoscut si apreciat in toata lumea. De fapt, cred ca la patruzeci de ani, inca nu ma eliberasem definitiv de acea poveste de tinerete, cred ca pe undeva nici n-am vrut sa ma eliberez total, sa rup toate firele care ma legau de trecut. Iar cand mi-am dat seama ca, de fapt, continuand sa apar un vis vechi, care era deja depasit, n-am facut decat sa ma indepartez si mai mult de familia mea, era destul de tarziu. Iar in fotografiile din acea vreme, ii tineam de mana intotdeauna pe copii si niciodata pe el, pe barbatul meu. Ii puneam intre noi si ma simteam oarecum ocrotita.

Dupa douazeci de ani

De-abia dupa saizeci de ani am invatat cu adevarat cum se construiesc visele. Si asta s-a intamplat intr-o dimineata de septembrie, in care imi faceam plimbarea pe malul marii, pentru cura de aerosoli. Incercam sa vindec asa un astm alergic, care devenea tot mai suparator, cu cat treceau anii. Ultima fotografie de care vreau sa va mai povestesc este facuta tocmai in una din acele plimbari solitare pe plaja inca neaglomerata. Pescarusi curiosi cercetau tarmul cautand de mancare. Pe linia aceea in care apa se intalneste cu uscatul, in orele noptii se adunasera alge, scoici si pietricele purtate de necontenita miscare a valurilor. Urmam tocmai acea linie care serpuia de-a lungul nisipului, cand am fost nevoita sa ma opresc din cauza unui castel de nisip, facut probabil cu o zi inainte de copiii care se jucau pe plaja. Era un castel mare, distrus acum pe jumatate de apa, impodobit cu pietricele si scoici.Avea o curte interioara si un gard de jur imprejur, turnulete si ziduri de aparare. Si, dintr-o data, mi-am dat seama cata asemanare este intre acel castel si viata mea. Cu ziduri in care nisipul n-a fost suficient amestecat cu apa si care s-au naruit prea repede, cu pereti firavi, asezati prea aproape de bataia valurilor, cu turnuri inutile, facute si ridicate doar sa inspaimante pe eventualii invadatori. O constructie prea mare, mancatoare de energie si putere, inaltata clar cu scopul de a impresiona, de a ascunde intre zidurile ei eventualele slabiciuni omenesti. O ruina din care lipsea caldura.
Era o superba dimineata de vara, cea mai frumoasa dimineata de vara din viata mea. In sfarsit, intelesesem ce am de facut. Ani de-a randul am asteptat ceva din afara, nici eu nu stiu prea bine ce, si am lasat sa treaca pe langa mine atatea clipe frumoase, care ar fi putut fi si mai frumoase, si mai implinite, daca as fi facut un gest cat de mic. Venise timpul sa-l fac. Eram hotarata sa nu mai pierd nici un minut. Sa fac tot ce pot, pentru ca macar o parte din visele tineretii sa se poata implini. Cu o graba nefireasca aproape, care imi amintea de diminetile in care aveam parul de culoarea nisipului, m-am intors din drum si aproape ca am alergat catre camera de hotel in care eram cazati eu si barbatul meu. Stiam ca este acolo, tacut si modest, rabdator si intelept, ca intotdeauna. Pe drum am cules niste flori de pe tarm, am cumparat doua cafele, am improvizat o masuta din geamantanul gol si l-am trezit ca sa ne bem cafeaua. Se intampla pentru prima oara, de cand eram impreuna, sa fiu eu cea care face acest gest. Si o faceam cu o bucurie care imi lumina dintr-o data toate amintirile anilor trecuti.
Aceasta este lectia pe care am vrut sa v-o povestesc. Este lectia pe care rabdarea si intelegerea barbatului meu mi-au dat-o in a doua parte a vietii, dupa o indelunga asteptare. Ii spun lectie, pentru ca m-a ajutat sa ma cunosc si sa ma inteleg mai bine, si poate o sa-i ajute si pe altii sa inteleaga ca cele mai importante lucruri, intr-o adevarata legatura de iubire, nu sunt declaratiile sterile, ci dialogul sincer si implicarea totala, daruirea neconditionata si, poate, intr-un fel, si acceptarea celuilalt, cu toate defectele si, mai ales, cu visele lui cu tot. Este o lectie din care se poate invata ca pentru o iubire fericita trebuie sa arzi precum o torta, total, sa inlaturi zgura trecutului, sa luminezi ca si cum ar fi ultima zi, nu sa fumegi ascuns intre amintiri.
P.S. Am uitat sa va spun ca in buchetelul de flori pe care i l-am daruit in dimineata aceea dragului meu, erau si doua flori de cicoare.
NORA IONESCU