Pentru zona "matura" a cititorilor revistei "Formula AS", Hetty Sturmer nu mai are nevoie de prezentari. Scenograf de mare talent, s-a lansat impreuna cu generatia de aur a anilor 60-70, o generatie artistica de exceptie, afirmata in plin comunism. Pentru "aripa tanara" a cititorilor nostri reamintim, totusi, ca e vorba de o perioada magnifica a culturii romane, in care teatrul a fost onorat de nume ca Liviu Ciulei, Esrig si Penciulescu, filmul - de regizori ca Lucian Pintilie, Pita, Veroiu, Daneliuc si Tatos, televiziunea, care-l avea in frunte pe unicul Tudor Vornicu, se bucura de creatori de exceptie precum Bocanet, Patrichi si Doina Levinta. Asta, ca sa ramanem doar in zona spectacolului, desi literatura, muzica si artele plastice au cunoscut aceeasi efervescenta, consacrand valori neegalate pana in ziua de azi. Participand efectiv la gloria acelor ani memorabili (a lucrat cu Dinu Cernescu in teatru, cu Veroiu si Pita in cinema), Helmuth StUrmer nu si-a pierdut vigoarea artistica, fiind astazi "omul" lui Purcarete, fabulosul regizor de azi. Stabilit in Germania de peste doua decenii, inima lui Helty bate tot romaneste, la fel ca in ziua ivirii sale pe lume.
"Cand sunt in Romania ma simt neamt. Cand ma intorc in Germania, sunt roman"
- Draga Hetty, desi ne cunoastem aproape de o viata, iti propun ca, de dragul cititorilor nostri, sa luam povestea ta de la inceput. O poveste pasionanta, aflata in plina desfasurare. Asadar, de unde ai aparut in lumea noastra artistica?
- Am aparut la Timisoara, acolo sunt nascut, intr-o familie de artisti. Tatal meu, Franz Sturmer, era compozitor si dirijor, compunea muzica simfonica si era dirijor al unei orchestre care tinea de o asociatie de credinciosi greco-catolici. Organiza celebre concerte de muzica religioasa. (De-asta l-au si dat afara de la serviciu. Dar asta e o alta poveste!). Cam de pe la varsta de 6 ani, eu faceam pe plasatorul la concertele astea, conduceam lumea la locurile numerotate. Si venea lume tare buna, desi eram in plin comunism. In ce-o priveste pe mama, ea a fost actrita la Timisoara. O chema Ana Maria Knauer. Era angajata la Teatrul german. Acolo, insotind-o pe mama, mi-a fost dat sa "miros" culisele teatrului! De altfel, inca de pe la varsta de 6 ani, pe cand eram "plasator", m-am suit si pe scena. Faceam un fel de figuratie in cate o piesa in care trebuia sa apara si copii. Daca era cazul, mai ziceam si doua-trei vorbe - in germana, desigur. Cultura mea - teatru, literatura, poezie - a fost in germana, pana la 18 ani, cand am descoperit Bucurestiul! Asa ca, la drept vorbind, cultura mea e jumate-jumate. Prima - cea germana, primita in familie, de la parintii mei, de la scoala mea, de la ambianta in care am crescut. Cealalta - cea romaneasca -dobandita dupa venirea mea la Bucuresti. Asa ca eu nu prea stiu in ce limba visez sau gandesc, mai ales ca scenografia, desenul nu au nationalitate! Oricum, cand sunt in Romania ma simt neamt. Cand ma intorc in Germania, sunt roman, ceva tipic, ca reactie, pentru cei ce se afla cu un picior pe un mal al raului si cu celalalt pe celalalt mal.
- Dar cu "desenul" cum a fost? Cand s-a trezit scenograful din tine?
Prieteni nedespartiti: Hetty Sturmer si Peter Paulhoffer, adolescenti la Timisoara
- N-a fost asa, deodata! Dupa ce am terminat liceul german "Nikolaus Lenau" din Timisoara, nu prea stiam ce vreau sa fac in viata. Sigur, imi doream si sa ma fac actor, si-am si fost vreo doi ani, tot acolo unde debutasem ca figurant, la Teatrul german din Timisoara. Desenul ma bantuia mai mult in gand, desenam cu imaginatia, nu cu creionul, nici cu penita, nici cu pensula. Pur si simplu "in cap". Un soi de "vedenii". Dar si talentul asta l-am mostenit pe linie de familie, de la strabunicul meu, un bogatas industrias din Resita. Inainte de a muri - pe la o mie noua sute si un pic - el a lasat vorba la toata familia sa-i continue cineva chemarea. "Cautati in familie un talent de desenator", a zis.
- Si ai aparut tu!
- Da, am aparut ca cel mai prost actor dintre pictori - si cel mai bun pictor dintre actori!
- Parintii tai cum au reactionat?
- Tatal meu ar fi dorit sa devin un mare muzician! Da, pentru ca timp de 11 ani am cantat cel putin 4 ore pe zi la pian. Numai ca eu eram muzical, dar nu aveam deloc memorie muzicala, desi concertam ore in sir acasa, cu profesorul meu de pian. Aveam pe-atunci si un public de mare calitate. Desi parintii mei erau germani, la noi in casa veneau, in vremea tineretii lor, muzicieni romani de exceptie: marele violoncelist Radu Aldulescu, fratii Gheorghiu - Stefan si Valentin - si Ionel Jianu. Ei sustineau concerte la Timisoara si apoi ramaneau la noi peste noapte. Dormeau la noi, mancau la noi. Mama le gatea bunatati... Programul lor era asa: sambata seara dadeau un concert, duminica dimineata cantau la tata la biserica (cantau pe gratis, desigur, cantau de dragul tatei si de placerea lor). Apoi veneau acasa, mancau de pranz, se odihneau un pic si-apoi dadeau un mic concert pentru "elite", adica pentru ai mei si cativa musafiri, la un loc vreo zece persoane. Concertau pe terasa. Aveam o casa foarte frumoasa. Pe-afara nu arata cine stie ce, dar de cum intrai pe poarta se zarea gradina, se zarea pergola, terasa... Casa avea vreo 10 camere... Apoi ne-au ramas doar patru. Pe celelalte am fost nevoiti sa le inchiriem. Mai tarziu, parintilor mei li s-a luat casa de tot, asa ca s-au mutat la Resita. Am revazut casa mai demult... Mi-a parut rau c-am vrut s-o vad, pentru ca a fost in asemenea hal distrusa de "ocupanti", incat devenise aproape de nerecunoscut. De curand, am reprimit-o, teoretic, inapoi. Dar numai... teoretic. Ca sa o recapat de-adevarat, mi-ar trebui mult timp pentru alergaturi, pentru discutii cu autoritatile, cu avocatii... Si-apoi, casa ar trebui refacuta din temelii. Gradina a ajuns o ruina. Magnoliile au disparut. Asa cum a disparut tot acel mod de viata de-atunci...
- Sa revenim la micul pianist Hetty Sturmer...
- Adica la... "concertele" mele? "Impins" de tata, cantam si eu cate ceva la pian in acele duminici. Dar, cunoscandu-mi "performantele", eram mort de rusine in fata musafirilor nostri! Si cred ca, inca pe-atunci, mi-a incoltit in minte gandul ca nu voi ajunge niciodata un mare muzician - asa cum erau invitatii nostri. Simtindu-mi "rusinea", tata s-a consolat, cu timpul, si a renuntat la visul lui. Mi-a acceptat "aplecarea" catre desen. Cam de pe la varsta de 16 ani incepusem sa desenez chiar foarte mult. Apoi, mi-am dat bacalaureatul.
Cu sotia sa, Viky
- Roluri de copii cretini. Tineri cretini. Dar sa stii ca jucam si mosi! Cand se imbolnavea cate un actor mai in varsta, ma inhatau pe mine, imi lipeau barba alba si mustati. Numai ca mie gandul imi statea tot la desen. Asa ca am inceput sa ma pregatesc serios, ca sa pot da examen de admitere la Belle Arte... Am intrat ucenic la atelierul unui mare pictor din vremea aceea, unul interzis de comunisti pentru ca facea numai pictura abstracta. Era un ungur timisorean, Atilla Podlibny. Un tip teribil! Nu avea decat o mana... Pe cealalta si-o pierduse la Budapesta, in timpul revolutiei din 1918. Comunist, si-apoi, cum se obisnuieste, anti-comunist! El m-a invatat sa desenez. Asa ca am dat examen la Cluj, la Belle Arte, am intrat, am invatat, si pictura, si sculptura, dar dupa doi ani, cand am aflat ca la Bucuresti exista si o catedra de scenografie, am lasat totul balta si am fugit in capitala. Cum iti spuneam, eu eram inca de mic copil fascinat de mirosul culiselor de teatru. Incepusem, inca din adolescenta, sa-mi imaginez decoruri pentru spectacole de teatru, pentru spectacole de opera. Aveam deja in cap schite de decoruri. Ma obseda ideea de a face "altfel" de scenografie, avand in minte si in nari mirosul de clei de oase, mirosul specific al decorurilor.
- Asa ca, obsedat de toate astea, ai dat navala la Bucuresti...
"Eitel", cu una din cele 20 de palarii...
- Cum adica... "spatii"?
- Idealul meu de artist este acela de a crea un spatiu care accepta sa fie incarcat cu idei. Eu nu vreau sa demonstrez nimic, doar sa sugerez. Spectatorul poate modela acest spatiu dupa imaginatia lui, dupa puterea lui de interpretare. Mie nu-mi plac acele decoruri "mura in gura", adica decorurile care-ti "spun": "Ne aflam in anul, in orasul, in salonul lui...". Procedand astfel, ii furi spectatorului sansa de a fi si el implicat in spectacol.
- Ai lucrat la "Faust", acel naucitor spectacol al lui Purcarete, facut anul trecut la Sibiu. Un spectacol la care ai realizat un decor neasteptat, intr-o hala industriala dezafectata, un decor pentru care ai si luat Premiul UNITER in acest an. Mai nou, ai zapacit lumea si cu decorul realizat la premiera din acest an a Teatrului National "Radu Stanca" de la Sibiu: "Lulu". De altfel, dupa cate stiu, porti in mare masura "vina" realizarii acestui spectacol exceptional.
- Mie mi-a placut dintotdeauna dramaturgia acestui neamt "nebun" din marginea Vienei, Wedekind. Un autor care starneste cu piesele lui orice mare talent, fie ca e vorba despre un regizor de talia lui Purcarete, de o autoare de costume ca Lia Mantoc, ori de maiestria unica, in felul ei, a unei actrite precum Ofelia Popii. Intr-adevar, asa cum spuneai, port o mare parte de "vina" pentru realizarea acestui spectacol. Am dorit ca Ofelia Popii sa fie Lulu, ea sa fie eroina acestei "tragedii antice, citite pe canapeaua doctorului Freud..." In cazul acestei piese, am imaginat "canapeaua" ca pe o masa de disectie, iar pe spectatori i-am plasat in acel mini-amfiteatru, adica pe niste gradene din lemn, tratandu-i ca pe un soi de studenti care asista la o "lectie de anatomie". O "lectie" de disecare a societatii burgheze care-si ascunde, furibunda, secretele murdare din familie, sub perdelele diafane ale "inocentei". Biata Lulu fiind principala victima a intrigilor din aceasta piesa "comic-monstruoasa".
- Cum ai dat de Purcarete? Ce noroc v-a indrumat unul spre altul?
O parte din decorul spectacolului "Lulu"
- Noi ne-am intalnit demult, la Viena. Era in anii 90. El venise in turneu cu piesa "Danaidele", spectacolul Teatrului National de la Craiova. Pe Silviu Purcarete il stiam din Romania. Am vazut "Danaidele" in cadrul unui Festival. Dupa spectacol m-am dus la el si i-am spus asa: "Daca ai vreodata nevoie de un scenograf, cheama-ma!". M-a interesat omul. M-a interesat regizorul. A trecut un an, un an si ceva. Apoi Purcarete m-a sunat de la Limoges si m-a invitat sa colaborez cu el la spectacolul cu "Trei surori", de Cehov, facut chiar la Limoges, in Franta. De-atunci am ramas sa lucram impreuna. In Germania, in Austria, in Anglia. Nu numai teatru, ci si multe spectacole de opera.
- Vorbim, de vreo cateva ceasuri, mai ales despre cariera ta profesionala. Prea putin despre viata ta personala, de barbat matur, insurat... de cand?
- Din 9 septembrie 1968. Iata, in curand se vor implini 40 de ani de la casatoria mea cu Viky, pe-atunci Victoria Deianu, tanara asistenta de regie. Lucra cu Ciulei, cu Esrig si cu regretatul Crin Teodorescu. Iar eu imi incepusem, de cativa ani, cariera de scenograf. Faceam naveta intre Sibiu si Bucuresti...
- As fi dorit tare mult sa te intreb despre tainele acestei casnicii atat de durabile. Despre baiatul vostru, Frank-Radu... Stiu, insa, ca nu-ti prea place genul acesta de intrebari. Asa ca-ti pun una... hodoronc-tronc: De la o vreme porti, vara-iarna, de dimineata pana seara... palarii. De ce?
Ofelia Popii - o teribila "Lulu"
- Ma gasesc foarte urat fara palarie. Cu palarie imi par mai atractiv, mai "eitel", cum zic nemtii. Am o colectie intreaga de palarii. Vreo 20. De toate culorile si pentru toate sezoanele...
- Si-acum... o intrebare serioasa. Ai plecat in plina glorie din Romania. De ce?
- Am plecat in 1977, indata dupa terminarea filmului lui Tatos, "Regasire". Am cautat concurenta de-afara. Confruntarea. Si am plecat si pentru ca au incercat din rasputeri sa ma racoleze pentru securitate. Si-uite-asa am scapat. Un gest indraznet, care m-a ajutat sa te privesc acuma in ochi si sa nu-mi fie rusine de mine.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
